en-USro-RO

| Login
30 septembrie 2020

Omilia Duminicii

Timpul Adventului
 
Timpul Crăciunului
 
Timpul Postului Mare
 
Săptămâna Sfântă
 
Sfântul Triduum Pascal
 
Timpul Pascal
 
Timpul de peste an
 
Sfinţii
 

EPIFANIA DOMNULUI
5.

 

Există o strânsă legătură între mesajul pe care ni l-a transmis cuvântul lui Dumnezeu în sărbătoarea Anului Nou şi cel pe care ni-l transmite cuvântul lui Dumnezeu în ziua de azi, în sărbătoarea Epifaniei. În ziua de Anul Nou, am citit cuvintele din Cartea Numerelor: „Domnul să facă să lumineze faţa lui peste tine şi să se îndure de tine. Domnul să-şi îndrepte faţa către tine şi să-ţi dăruiască pacea”.

Ceea ce în ziua de Anul Nou a fost o simplă dorinţă, o simplă urare, în sărbătoarea de azi devine o realitate. În prima lectură a Liturghiei, am auzit glasul de încurajare al profetului Isaia: „Scoală-te, luminează-te! Căci lumina ta vine şi slava Domnului răsare peste tine. Căci întunericul acoperă pământul şi negură mare popoarele; dar peste tine răsare Domnul şi slava lui se arată peste tine. Neamurile vor umbla în lumina ta şi împăraţii, în strălucirea razelor tale”. Cine au fost cei care au auzit parcă glasul profetului, care se făcuse auzit cu sute de ani mai înainte, care s-au sculat ca să se lumineze, peste care lumina lui Dumnezeu a venit şi slava Domnului a răsărit? Au fost magii din Răsărit, veniţi la Betleem. Domnul s-a îndurat de ei şi a făcut să strălucească peste ei faţa sa, căci faţa copilului din ieslea Betleemului era faţa lui Dumnezeu, care luase trup omenesc.

Câţi erau aceşti magi? Evanghelia nu ne spune numărul lor. Că au fost în număr de trei, s-a dedus din faptul că trei au fost darurile pe care ei le-au oferit lui Cristos: tămâie, prin care în copilul din iesle l-au recunoscut pe Dumnezeu şi s-au închinat lui; aur, prin care l-au recunoscut pe regele, stăpânul lor; smirnă, balsamul cu care, în antichitate, erau îmbălsămaţi morţii; prin acest ultim cadou, ei au prevestit că, într-o zi, şi Isus va fi îmbălsămat şi înmormântat.

Dar aceşti trei magi reprezentau toate popoarele păgâne. Cuvântul grec „epifanie” înseamnă descoperire, dezvăluire. Descoperindu-se acestor trei magi, Cristos se descoperea tuturor popoarelor păgâne, după ce, în noaptea Crăciunului, descoperindu-se păstorilor evrei, învăluiţi şi ei în lumină, se descoperise poporului ales. În evenimentul pe care îl celebrăm astăzi, Dumnezeu îşi dezvăluie planul universal de mântuire a întregului neam omenesc. Acest lucru îl afirmă şi apostolul Pavel în a doua lectură a Liturghiei de azi, luată din Scrisoarea către Efeseni: „Neamurile (adică popoarele păgâne) sunt împreună-moştenitoare cu noi (evreii), alcătuiesc un singur trup cu noi şi iau parte cu noi la aceeaşi făgăduinţă în Cristos Isus”.

Drumul credinţei, pe care l-au străbătut magii, este drumul pe care trebuie să-l străbată orice om pentru a ajunge să-l cunoască, să-l găsească pe Cristos şi să creadă în el. E un drum ce cunoaşte trei etape obligatorii. Prima etapă e punctul de plecare. Aici este necesară o intervenţie a lui Dumnezeu. La începutul drumului credinţei, pentru magi a fost o lumină, o stea pe cer, pe care Dumnezeu le-a trimis-o ca să-i călăuzească. Dar această lumină exterioară nu le-ar fi fost de nici un folos, n-ar fi ştiut ce e cu steaua aceea pe cer, dacă Dumnezeu nu le-ar fi dat o lumină interioară, un har, o inspiraţie, un îndemn, o invitaţie de a urma steaua de pe cer pentru a-l găsi pe Cristos. Iniţiativa e întotdeauna a lui Dumnezeu. Ei au plecat să-l caute pe Cristos, fiindcă Cristos îi găsise deja.

La fel, în viaţa fiecărui om, credinţa nu e rezultatul căutărilor şi cercetărilor minţii omeneşti, ci e o lumină venită de la Dumnezeu: o lumină exterioară, să zicem, contemplarea frumuseţii cerului înstelat, dar mai e necesară şi lumina interioară: harul, îndemnul, invitaţia de a porni la drum. Această invitaţie nu forţează voinţa omului, ci îi respectă libertatea. Magii, după ce au văzut steaua pe cer şi au simţit invitaţia interioară de a o urma, puteau foarte bine să rămână la casele lor, să-şi vadă de treburile şi de interesele lor.

A doua etapă în drumul credinţei este cercetarea, cunoaşterea Scripturii, mai ales a Evangheliei, care vorbeşte despre Cristos. Pentru magi, la Ierusalim, steaua ce îi călăuzise dispare. În locul ei vine o altă lumină: e Scriptura. În prezenţa lui Irod, care îi convoacă pe preoţi şi pe savanţii în ale Scripturii, magii află ce spune Scriptura despre Cristos, unde poate fi găsit: la Betleemul Iudeii, aşa cum prevestise profetul Miheea. Un creştin care nu citeşte Sfânta Scriptură acasă, nici nu vine cu regularitate la slujba din biserică, unde se citeşte din Sfânta Scriptură, să fie convins că nu a ajuns nici la jumătatea drumului credinţei. E dureros că nu există în fiecare casă creştină Sfânta Scriptură. De Sfânta Scriptură, de Biblie, se ocupă sectarii, care o interpretează greşit, arbitrar, după capul lor; şi din cauza ignoranţei lor în ale Scripturii, atâţia cad victime ale acestor rătăciţi.

Dar drumul credinţei nu se opreşte aici, merge mai departe. Magii, după ce îl cunosc pe Cristos din Scripturi, nu se opresc la Ierusalim, merg spre Betleem, unde îl întâlnesc pe Cristos în persoană. Pentru orice creştin, credinţa nu înseamnă o cunoaştere teoretică, abstractă, a lui Cristos şi a învăţăturilor sale, ci este o întâlnire cu o persoană, cu Cristos. Aceasta este a treia şi ultima etapă a credinţei. Fără această întâlnire personală cu Cristos, credinţa este o iluzie. Ba suntem mai vinovaţi noi care am neglijat harul cunoaşterii lui Cristos decât cei care, fără vina lor, nu au auzit niciodată de Cristos şi nu-l cunosc. Exact cum a fost cazul cu Irod, cu curtenii săi, cu preoţii şi experţii Scripturii, care ştiau exact unde s-a născut Cristos, dar nu s-au obosit, nu s-au dus să-l întâlnească, deşi de la Ierusalim la Betleem nu e o distanţă mai mare de 7 km.

Vom zice: bine, magii au putut să-l întâlnească pe Cristos, fiindcă de-abia venise pe lume. Dar după ce el s-a înălţat cu trupul său înviat la cer, noi, care trăim după 2000 de ani de la înălţare, cum să-l mai întâlnim? Unde îl mai putem găsi? Poate nu acordăm suficientă atenţie cuvintelor pe care Cristos le-a rostit chiar înainte de a se înălţa la cer: „Iată, eu sunt cu voi până la sfârşitul lumii”. Şi unde e în mijlocul nostru, ca să-l putem întâlni până la sfârşitul lumii? E în sfintele taine, e în slujbele Bisericii, în Botez, Spovadă şi celelalte sacramente, astfel încât, aşa cum ne învaţă sfântul Augustin, atunci când preotul botează, Cristos e cel care botează, atunci când preotul dezleagă la Spovadă, însuşi Cristos dezleagă păcatele. Dar, mai presus de toate, pe Cristos îl întâlnim în sfânta Euharistie, la sfânta Liturghie. De aceea, trebuie să o spunem deschis şi cu tărie că acelor creştini care spun: „Eu n-am nevoie de slujbele preotului”, nu frecventează sfintele sacramente, nu vin cu regularitate la Liturghie, măcar în duminici şi sărbători, ci vin rar, ocazional, ca din întâmplare, nu au mai mult folos de credinţa lor abstractă, teoretică, decât Irod şi curtenii săi, sau cei care nu-l cunosc pe Cristos. Pentru ei, în zadar s-a născut Cristos.

Magii i-au oferit lui Isus darurile lor preţioase. La fel, noi să-i oferim în dar, întâlnindu-l acum, la sfânta Liturghie, inima noastră, mâinile noastre, ochii noştri, faptele noastre bune, timpul nostru, voinţa noastră.

Şi ce au folosit magii din această întâlnire? Ce le-a dat Isus în schimb? Nu le-a dat bunuri materiale, căci ei erau bogaţi, iar el era cu desăvârşire sărac. În schimb, au primit acele bogăţii nesfârşite, pe care ni le dăruieşte şi nouă ori de câte ori îl întâlnim în Sfintele Taine; ne dă iubirea, prietenia, intimitatea sa, harul său, mântuirea sa, garanţia că vom fi o veşnicie cu el în Paradis.