en-USro-RO

| Login
4 august 2020

Omilia Duminicii

Timpul Adventului
 
Timpul Crăciunului
 
Timpul Postului Mare
 
Săptămâna Sfântă
 
Sfântul Triduum Pascal
 
Timpul Pascal
 
Timpul de peste an
 
Sfinţii
 

BOTEZUL DOMNULUI
Anul A
1.

 

Noi toţi, cei care ne aflăm acum în această biserică pentru a sărbători Botezul Domnului, suntem oameni botezaţi. În primele zile ale existenţei noastre pământeşti am fost aduşi la biserică şi, în momentul în care preotul ne-a turnat pe cap apa Botezului, s-a petrecut cu noi ceea ce s-a întâmplat cu Isus în momentul în care Ioan l-a botezat în apa Iordanului: cerurile ni s-au deschis. Din acel moment, accesul în cer a fost posibil. Duhul Sfânt a coborât asupra noastră, nu sub formă de porumbel ca asupra lui Isus, ci într-o formă nevăzută, dar reală. Vocea Tatălui s-a făcut auzită şi pentru noi: „Acesta este Fiul meu preaiubit”. Prin Botez, Dumnezeu ne-a adoptat ca fii ai săi.

Un scriitor modern – Ugo Rahner – afirmă pe bună dreptate că, dacă viaţa noastră creştină este atât de tristă şi lipsită de vlagă, are o singură explicaţie: nu cunoaştem măreţia Botezului nostru. Să reconsiderăm acum, în câteva momente, ce a însemnat Botezul în viaţa lui Dumnezeu, la viaţa harului: „Dacă cineva nu se naşte din nou prin apă şi Duh Sfânt”, spune Cristos, „nu poate intra în împărăţia lui Dumnezeu”. Iar dacă, în momentul Botezului, Dumnezeu ne-a transformat viaţa, adică am primit harul sfinţitor, evident că am devenit copii ai lui Dumnezeu. Această realitate o subliniază din nou Biserica în ultimul ei conciliu ecumenic, spunând: „Adepţii lui Cristos… prin botez… au devenit cu adevărat copii ai lui Dumnezeu… şi părtaşi ai naturii divine”.

Dar e necesară o dezvoltare a acestei vieţi, căci creşterea este legea fundamentală a oricărei vieţi. În fiecare dintre noi nu e o singură viaţă, ci trei vieţi. E mai întâi viaţa fizică a trupului. Când am venit pe lume eram atât de mici şi lipsiţi de putere. Dar încetul cu încetul, trupul ne-a crescut, muşchii şi oasele s-au întărit. Ce nenorocire ar fi fost pentru noi să nu fi crescut, am fi rămas diformi, rahitici!

Avem apoi în noi viaţa spirituală a sufletului. Copilul, la naştere, nu judecă, dar încetul cu încetul judecata i se dezvoltă; vai de acel copil căruia nu i se dezvoltă mintea, rămâne pentru toată viaţa un anormal, un deficient mintal! Ce nenorocire!

Dar în noi, creştinii, este şi o a treia viaţă: viaţa supranaturală, viaţa lui Dumnezeu, viaţa harului primită în sfântul Botez, infinit superioară primelor două forme de viaţă – unica viaţă necesară. Ce nenorocire ar fi dacă această viaţă am pierde-o prin păcat, dacă ar rămâne în noi nedezvoltată! Referindu-se la această viaţă, sfântul Pavel le scria Corintenilor: „Fraţilor, nu rămâneţi copii… creşteţi şi deveniţi maturi”.

Nimic nu e mai frumos pe lumea aceasta, decât sufletul înzestrat cu viaţa lui Dumnezeu, cu harul sfinţitor, simbolizat prin acea pânză albă ce s-a pus asupra noastră la celebrarea Botezului. Într-o zi, Dumnezeu i-a făcut sfintei Ecaterina de Siena un favor excepţional: a făcut-o să vadă frumuseţea unui suflet fără păcat, îndumnezeit prin harul sfinţitor; era atât de frumos, atât de strălucitor, încât ar fi leşinat, mărturiseşte ea, dacă Dumnezeu nu ar fi susţinut-o şi nu ar fi întărit-o.

Pe de altă parte, nu poate fi pentru noi o catastrofă mai mare în viaţă decât pierderea vieţii supranaturale, pe care am primit-o la Botez, iar pentru a o pierde, e de ajuns un singur păcat grav. Sfântul Augustin, într-una dintre cărţile sale, îşi imaginează ce se va întâmpla cu noi după moarte. Sufletul nostru gol şi tremurând va bate la poarta paradisului: „Cine eşti?”, se va auzi dinăuntru glasul lui Cristos. „Un om”. Iar vocea dinăuntru va întreba din nou: „Cum ai tratat trupul tău de lut? Cum ai tratat sufletul tău nemuritor?” Ce vom răspunde? „Sunt un creştin”, va adăuga sufletul. Şi Cristos îi va spune din nou: „Arată-mi mâinile, să văd dacă sunt străpunse de cuie ca ale mele, arată-mi fruntea, să văd dacă e încoronată cu coroana mea de spini. Şi haina de la Botez unde-ţi este? Şi lumina credinţei, care ţi s-a aprins la Botez, unde-ţi este? Arată-mi faţa, ca să te pot recunoaşte ca frate al meu… ca fiu al Tatălui meu… ca templu al Duhului iubirii”.

O altă consecinţă extrem de importantă a Botezului nostru este aceasta: dacă prin Botez am devenit copii ai lui Dumnezeu, înseamnă că noi, cei botezaţi, suntem fraţi, că avem cu toţii un singur Tată ceresc şi, ca atare, trebuie să ne iubim ca fraţii. Creştinii, notează ultimul Conciliu ecumenic, amintindu-şi de cuvintele Domnului: „După aceasta vor cunoaşte oamenii că sunteţi ucenicii mei, dacă vă veţi iubi unii pe alţii…”, nimic nu pot dori mai cu înflăcărare, decât să-i slujească cu mai multă generozitate pe fraţii lor.

De această iubire fraternă depinde nu numai mântuirea noastră veşnică, dar şi salvarea omenirii. Raoul Follereau, un erou din zilele noastre, care şi-a consacrat viaţa îngrijirii leproşilor, gândindu-se la anul 2000, scria aşa într-o revistă: „Anul 2000. Timp de groază sau primăvară a iubirii? Atomul: triumful omului sau eşafodul omenirii? Doamne, ajută-ne! Doamne, nu există iubire fără iubirea ta. Fă ca în fiecare zi şi toată viaţa, în bucurie, în durere, să fim fraţi, fraţi fără hotare”.

În sărbătoarea de azi ne vom examina temeinic: ce am făcut din Botezul nostru?