en-USro-RO

| Login
25 februarie 2020

Omilia Duminicii

Timpul Adventului
 
Timpul Crăciunului
 
Timpul Postului Mare
 
Săptămâna Sfântă
 
Sfântul Triduum Pascal
 
Timpul Pascal
 
Timpul de peste an
 
Sfinţii
 

BOTEZUL DOMNULUI
Anul B
 

Celebrăm astăzi o nouă epifanie, o nouă manifestare a lui Cristos. Am zice, a treia epifanie. Prima Epifanie a fost la Crăciun, când Cristos s-a descoperit păstorilor evrei. A doua Epifanie a avut loc atunci când Cristos s-a descoperit păgânilor reprezentaţi prin magii veniţi din Răsărit.

De ce mai era nevoie de o a treia Epifanie, de o nouă manifestare a lui Cristos, cea de pe ţărmul Iordanului, din ziua Botezului? Iată de ce: Evenimentele legate de naşterea lui Isus erau de acum amintiri foarte îndepărtate. Puţini îşi mai aminteau de ele. Păstorii de la Betleem muriseră între timp. Murise, probabil, şi Iosif. Zaharia şi bătrâna lui nevastă trecuseră de mult la cele veşnice. Nu mai zic de bătrânii de la templu, Simeon şi Ana. De treizeci de ani, în căsuţa din Nazaret nu se mai văzuseră îngeri. Doar Maria mai păstra în inima ei evenimentele îndepărtate ca pe nişte amintiri preţioase. În cei 30 de ani de viaţă necunoscută, ascunsă, care se scurseseră, Isus devenise un om ca oricare altul.

Isus era pentru toată lumea Isus, feciorul dulgherului din Nazaret. Era atât de asemănător cu ceilalţi oameni, încât chiar şi Ioan Botezătorul, deşi îi era rudă, avea nevoie să ceară lămuriri: „Tu eşti cel care trebuie să vină? Tu eşti Mesia, sau să aşteptăm altul?” Ioan avea să recunoască: „Eu nu ştiam că el este Mesia, dar Duhul Sfânt, care a coborât sub chip de porumbel şi a rămas asupra lui, mi l-a făcut cunoscut”. Când Isus a intrat în apa Iordanului, amestecat în mulţime, nu se deosebea cu nimic de păcătoşii care-şi aşteptau rândul spre a fi botezaţi de Ioan. Aşa îl descria Isaia, cu vreo şapte sute de ani înainte, pe Isus necunoscut, pierdut în mulţime; după cum am auzit în prima lectură: „Iată slujitorul… alesul meu, în care îşi găseşte plăcere sufletul meu”. El nu strigă, nu-şi ridică glasul, nu-şi face auzit glasul pe uliţe.

Astfel stând lucrurile, a fost necesară o nouă Epifanie, o nouă dezvăluire a identităţii lui Isus, în momentul când îşi începe activitatea publică. De data aceasta, dezvăluirea o face Tatăl, al cărui glas se face auzit în înălţimea cerului: „Acesta este Fiul meu preaiubit, în care îmi găsesc plăcerea”. Cel pe care Isaia îl numise slujitorul lui Dumnezeu este, de fapt, Fiul lui Dumnezeu.

Era obiceiul, în Orientul antic, ca, la ceremonia de ungere, de consacrare, de încoronare a unui rege, să se proclame aşa-numitul protocol sau decret de învestitură. Se declara solemn că noul monarh este fiu de rege şi, ca atare, era legitimat şi autorizat să urce pe tron. Decretul de învestitură al regelui Egiptului, Tutmosis al III-lea (1505-1450 î.C.), suna aşa: „Eu (zeul Amon-Ra) sunt tatăl tău, ca dumnezeu, eu te-am născut, pentru a fi pe tronul meu rege al Egiptului de sus şi de jos”. Desigur, aceşti regi păgâni se considerau fii ai zeilor în sensul trupesc, biologic al cuvântului.

Acelaşi protocol sau decret de învestitură îl găsim în versetul 7 din Psalmul al doilea: „Eu voi vesti decretul Domnului. El mi-a zis: «Fiul meu eşti tu, eu astăzi te-am născut»”. Decretul a fost proclamat în cadrul ungerii şi consacrării la Ierusalim a unui rege din dinastia lui David. Dumnezeu îl adopta ca fiu adoptiv pe noul rege, care era uns şi încoronat. Din celebrul Cod al lui Hammurabi cunoaştem actul juridic prin care se făcea adopţia unui copil. Tatăl rostea formula: „Tu eşti Fiul meu”.

Pe malul Iordanului, în ziua Botezului, Dumnezeu proclamă decretul de învestitură a lui Isus. Îl unge cu Duh Sfânt. E unsul Domnului. Mesia, în evreieşte, şi Cristos, în greceşte, înseamnă „Cel Uns”. Dumnezeu îl încoronează şi îl proclamă „Domn al tuturor”, cum îl numeşte sfântul Petru. „Tu eşti Fiul meu preaiubit, în care îmi găsesc plăcerea. Pe el să-l ascultaţi”, căci el este stăpânul şi regele tuturor. „Tu eşti Fiul meu”. Evident, nu fiu în sensul biologic al cuvântului, nici fiu adoptiv, ci fiu născut din veşnicie din Tatăl.

Misterul Botezului Domnului, pe care îl celebrăm astăzi, ne duce cu mintea la misterul propriului nostru Botez. La Botez, am devenit fii adoptivi ai Tatălui, fraţi ai lui Isus Cristos. Am fost unşi cu Duh Sfânt, devenind locuinţe, temple ale Duhului Sfânt. Prin ungere, am devenit creştini. Creştin înseamnă „cel uns” asemenea lui Cristos. Prin ungerea Botezului, am devenit părtaşi la demnitatea regală, preoţească şi profetică a lui Cristos. La Botez, Dumnezeu a proclamat şi pentru noi decretul de învestitură de la încoronarea regelui davidic: „Tu eşti fiul meu, eu astăzi te-am născut”, sau de pe ţărmul Iordanului: „Acesta este Fiul meu preaiubit, în care îmi găsesc plăcerea”. Am devenit copii adoptivi ai lui Dumnezeu, şi mai mult decât adoptivi, căci un tată care adoptă un copil încheie un simplu act juridic, dar nu-i dă nimic din viaţa sa copilului. Pe când Dumnezeu, la Botez, a sădit în noi un strop din viaţa sa dumnezeiască: este ceea ce numim harul sfinţitor.

Şi dacă, prin Botez, am devenit copii ai lui Dumnezeu, un fiu al lui Dumnezeu trebuie să trăiască, să se comporte ca un fiu al lui Dumnezeu, nu ca un fiu al Satanei. În cursul acestei săptămâni, la sfânta Liturghie, în prima lectură, sfântul Ioan a vorbit mereu despre fiii lui Dumnezeu şi fiii Diavolului. Ce-i deosebeşte pe unii de alţii? Păcatul. „Cine păcătuieşte nu este născut din Dumnezeu, ci vine de la Cel Rău, de la Diavol, căci Diavolul de la început a păcătuit”.

„Acesta este Fiul meu preaiubit, în care îmi găsesc plăcerea. Pe el să-l ascultaţi”. Îl ascultăm noi pe Cristos? Este viaţa noastră conformă cu Evanghelia sa? Îşi găseşte Dumnezeu plăcerea în noi?

Pe vremea sfântului Augustin, în sec. IV-V, erau încă mulţi păgâni. Pentru a-i converti, sfântul Augustin nu le ţinea multe discursuri şi predici spre a le dovedi că religia creştină este religia adevărată. Cea mai bună predică şi cea mai convingătoare dovadă era viaţa creştinilor. Le spunea sfântul Augustin păgânilor: „Dacă vreţi să vă convingeţi că religia noastră este cea adevărată, uitaţi-vă cum trăiesc creştinii. Între noi nu există nedreptate, nici hoţie; e numai iubire, curăţie şi bunătate”. Care preot ar mai îndrăzni astăzi să mai spună aceste cuvinte, pentru a le arăta ereticilor şi sectarilor care este adevărata Biserică a lui Cristos?

Noi am făcut nişte promisiuni, nişte jurăminte la Botez. Astăzi, când celebrăm Botezul lui Isus şi aniversăm propriul nostru Botez, vrem să ne reamintim de jurămintele făcute. Aşadar: „Vă lepădaţi de Satana?” Răspuns. „Şi de toate faptele lui?” Răspuns. „Şi de toată mândria lui?” Răspuns. Dumnezeu să ne ajute să ne respectăm cuvântul. Să ducem la îndeplinire promisiunile pe care le-am făcut.