en-USro-RO

| Login
20 noiembrie 2019

Omilia Duminicii

Timpul Adventului
 
Timpul Crăciunului
 
Timpul Postului Mare
 
Săptămâna Sfântă
 
Sfântul Triduum Pascal
 
Timpul Pascal
 
Timpul de peste an
 
Sfinţii
 

Calendarul zilei

Nu au fost gasite articole.

BOTEZUL DOMNULUI
Anul C

 

Ascultând Evanghelia Liturghiei de astăzi, nu ştim ce să admirăm mai mult: descoperirea dumnezeirii lui Isus de către Tatăl său ceresc sau umilinţa sfântului Ioan Botezătorul? Mai mult decât toate acestea, trebuie admirată, poate, smerenia Mântuitorului; el, care nu cunoaşte umbră de păcat, se aşază astăzi în rând cu păcătoşii şi primeşte din mâinile lui Ioan botezul pocăinţei. El nu s-a mulţumit numai să ne predice necontenit umilinţa, să ne recomande locul de pe urmă, ci a voit să meargă înaintea noastră printr-o viaţă care, de la sărăcia Betleemului până la crucea Calvarului, n-a fost decât un şir neîntrerupt de umilinţe. Văzându-l astăzi pe Cristos pe malul Iordanului, în rând cu cei păcătoşi, ne răsună în urechi cuvintele pe care sfântul Bernard ni le adresează: „Ruşinează-te, ţărână îngâmfată! Un Dumnezeu s-a făcut mic şi tu vrei să devii mare? Dacă tu, om fiind, nu vrei să urmezi exemplul altui om, închipuindu-ţi că îţi micşorezi demnitatea, urmează-l măcar pe Creatorul tău. Şi dacă nu vrei să-l urmezi pe toate căile pe care el a umblat, urmează-l măcar pe acea cale care l-a condus să îmbrace veşmântul nimicniciei tale”.

Considerând astăzi smerenia lui Cristos, să aruncăm o privire şi spre mândria noastră, spre acest păcat pe care un scriitor îl compară cu vântul, căci, aşa cum vântul stinge lumina, usucă roua, stârneşte praful de pe drum, la fel, mândria stinge lumina înţelepciunii şi, uneori, lumina credinţei, usucă roua harului, stârneşte praful vanităţii şi al îngâmfării. Acest păcat este pentru sufletul nostru ceea ce este rugina pentru fier, este otrava care omoară tot ceea ce e bun în noi. Mândria este aceea care seacă izvorul harului lui Dumnezeu, căci Sfânta Carte spune: „Dumnezeu se împotriveşte celor mândri, iar celor smeriţi le dă harul său”. Aţi văzut vreodată ca apa ploilor să se oprească pe crestele sau pe povârnişurile munţilor înalţi? Nu, de aceea, pe el nu sunt decât stânci uscate. Apa coboară spre câmpiile joase, făcându-le să rodească. La fel, ploaia harului nu rămâne în sufletele semeţe, îngâmfate ale celor mândri, ci coboară numai în sufletele celor smeriţi, ale celor care ştiu să-şi aleagă locul de pe urmă. „Mândria”, spune sfântul Augustin, „este începutul, sfârşitul şi cauza oricărui păcat, căci nu a fost, nu este şi nu va fi niciodată un păcat care să nu conţină în el şi o cantitate de mândrie”.

Cum se manifestă mândria noastră? În multe feluri. Mai întâi, când ne complăcem cu calităţile noastre, pe care le avem, sau ni se pare numai că le avem, cu frumuseţea, inteligenţa, îmbrăcămintea, cu averea, cu faptele noastre, considerându-ne cu mult deasupra altora şi dispreţuindu-i pe alţii, pe care abia îi mai zărim de la înălţimea mândriei noastre. Ne atribuim totul nouă, uitând cuvintele sfântului Pavel: „Ce ai tu, omule, ce nu ai primit?” Atunci când ne mândrim, când ne umflăm în pene cu darurile cu care Dumnezeu ne-a încărcat, ar trebui să ne aducem aminte de povestea aceea care spune că, odată, un grădinar a încărcat o mulţime de flori pe spatele măgarului său şi a pornit cu ele la piaţă, să le vândă. Lumea venea în jurul dobitocului, admira, privea, mirosea florile de pe spatele lui, iar el mişca plin de mulţumire din urechi, zicându-şi: „Trebuie să fiu grozav de frumos, de vreme ce toată lumea vine în jurul meu şi mă admiră”.

Mândrie este atunci când dorim să fim lăudaţi, luaţi în seamă, şi ne scârbim când nu ni se dă atenţie sau suntem criticaţi. Mândrie este atunci când, văzând că nu ne laudă alţii, ne lăudăm noi înşine, cu faptele şi isprăvile noastre, adevărate sau neadevărate, când vorbim despre noi înşine. Mândrie este atunci când nu suferim o observaţie sau un sfat de la altul şi avem pretenţia ca toţi să ne asculte sfaturile şi observaţiile.

Fiică a mândriei este făţărnicia; când ne arătăm într-un fel pe dinafară şi suntem cu totul altfel pe dinăuntru. Morminte văruite pe dinafară, cum spunea Cristos despre farisei, iar pe dinăuntru, pline de tot felul de putregaiuri şi de murdării. Ambiţia, răzbunarea, încăpăţânarea sunt fiice ale mândriei. Ce să mai spun despre vanitate şi despre modă? Despre acea îmbrăcăminte uneori ridicolă şi indecentă, pentru care părinţii uneori nu mai dovedesc să muncească, pentru a le-o procura copiilor, şi care nu are alt scop decât să atragă privirile altora? Ce să spun despre ţinuta extravagantă, despre schimonosirea feţei la aceia cărora li se pare că Dumnezeu nu a ştiut cum să-i creeze, n-a fost destul de inteligent, încercând să mai corecteze ceea ce Dumnezeu n-a făcut bun?

Dar cel mai greu păcat de mândrie este acela prin care omul încearcă să-i ia locul lui Dumnezeu. Acest păcat a creat Iadul, i-a izgonit pe primii părinţi din Paradisul pământesc, şi acesta este păcatul ce stăpâneşte omenirea de azi: de Dumnezeu nu se mai ţine seamă, e izgonit din viaţa oamenilor: „El să-şi vadă de treabă acolo, în ceruri, nu-l interesează ce fac eu aici, pe pământ”.

Când împăratul Napoleon, în 1812, a intrat în Moscova, a bătut o medalie comemorativă; pe o parte era capul lui Napoleon, iar pe cealaltă parte, această inscripţie obraznică la adresa lui Dumnezeu: „Cerul e al tău, pământul e al meu”. Atât era de mare orgoliul lui Napoleon. I-a trimis o asemenea medalie guvernatorului de Oremburg, împreună cu o scrisoare prin care îi cerea să se predea. Dar guvernatorul i-a trimis înapoi medalia împăratului; în jurul capului pe medalie el a săpat aceste cuvinte ca din partea lui Dumnezeu: „Spatele e al tău, biciul e al meu”. Peste câteva luni, armata imensă a lui Napoleon era zdrobită complet în Rusia.

Dumnezeu, care a pedepsit întotdeauna orgoliul oamenilor, nu poate cruţa nici omenirea de astăzi, care s-a ridicat împotriva lui, încercând să-i smulgă toate drepturile. Sfinţii Bisericii noastre au mers cu adevărat pe drumul umilinţei trasat de Cristos. Ei erau însetaţi după umiliri, aşa cum cei mai mulţi oameni sunt însetaţi după laude şi aprecieri. Iată-l, de pildă, pe sfântul Filip Neri; deşi provenea dintr-o familie aleasă, fiind preot şi conducătorul unei mari congregaţii religioase, se juca cu copiii pe străzile Romei, ieşind uneori cu un obraz bărbierit şi cu altul nebărbierit, ca să-i distreze pe copii. Iată-l pe sfântul Francisc de Assisi; predică în noaptea de Crăciun şi îşi începe predica cu aceste cuvinte: „Voi mă socotiţi un sfânt, de aceea, aţi venit în număr atât de mare să mă vedeţi. Ei bine, vă înşelaţi. Vă închipuiţi că postesc tot timpul. Aflaţi că tot postul am mâncat mâncare pregătită cu slănină”. Odată, fiind bolnav, a mâncat o găină întreagă. Când s-a făcut sănătos, a intrat în Assisi cu un frate, iar la poarta oraşului şi-a legat o frânghie la gât şi a străbătut străzile oraşului, punându-l pe însoţitorul său să strige: „Iată un mâncăcios, care în ascuns mănâncă găini fripte!”

Astăzi, când sărbătorim Botezul Domnului, îl vedem pe Cristos umilindu-se. Un singur lucru să-i cerem: să ne facă să nu uităm niciodată de promisiunile pe care le-am făcut şi noi la sfântul Botez, când am spus: „Mă lepăd de Satana, de toate faptele lui şi de toată mândria lui”.