en-USro-RO

| Login
25 iunie 2018

Omilia Duminicii

Timpul Adventului
 
Timpul Crăciunului
 
Timpul Postului Mare
 
Săptămâna Sfântă
 
Sfântul Triduum Pascal
 
Timpul Pascal
 
Timpul de peste an
 
Sfinţii
 

Calendarul zilei

Luni, 25 iunie 2018

Sfintii zilei
Sf. Wilhelm, abate
Liturghierul Roman
Luni din sãptãmâna a 12-a de peste an
Liturghie la alegere, prefațã comunã
verde, IV
Lectionar
2Rg 17,5-8.13-15a.18: Domnul s-a aprins de o mare mânie împotriva triburilor lui Israel și le-a îndepãrtat de la el; n-a mai rãmas decât tribul lui Iuda.
Ps 59: Ascultã-ne, Doamne: sã ne mântuiascã dreapta ta!
Mt 7,1-5: Scoate mai întâi bârna din ochiul tãu!

Meditatia zilei
Luni din sãptãmâna a 12-a de peste an

31 decembrie
Ajunul Anului Nou
1.

 

Te Deum laudamus, Te Dominum confitemur.

Suntem în ultima zi a anului. În toate bisericile din lume, în această zi i se înalţă lui Dumnezeu imnul Te Deum, imnul de laudă şi mulţumire pentru toate binefacerile cu care ne-a copleşit în cele 365 de zile ale anului care s-a scurs.

Desigur, ca orice sfârşit, şi sfârşitul anului aduce poate o umbră de tristeţe, de melancolie. Tristeţe la gândul că viaţa noastră s-a mai scurtat cu un an, suntem cu un pas mai aproape de mormânt. De fapt, dacă privim lucrurile cu ochii credinţei, nu e un motiv de tristeţe, ci, mai curând, de bucurie: cu anul care a trecut, suntem cu un pas mai aproape de casa Tatălui ceresc, spre care ne îndreptăm. Cardinalul de Milano, fericitul Andrea Ferrari, povesteşte că, mergând odată într-o vizită pastorală într-un sat izolat de munte, a ajuns din urmă o bătrână ce urca la deal cu mare greutate. Cardinalul a ajutat-o să urce. Bătrâna s-a întors spre el şi i-a zis zâmbind: „De acum e timpul să mă întorc acasă”. Şi a arătat cu degetul spre cer. „Femeia aceasta din popor”, zice cardinalul, „a dat cea mai frumoasă şi mai creştină definiţie a timpului şi a vieţii”.

Dar dacă este un motiv de tristeţe îndreptăţit, acesta este de altă natură. E tristeţea şi remuşcarea la gândul că nu am folosit zilele acestui an, pe care ni l-a dăruit Dumnezeu, aşa cum ar fi trebuit, am irosit în mod inutil timpul sau l-am folosit rău. E tristeţea provocată de sentimentul vinovăţiei pentru răul pe care l-am făcut, pentru binele pe care nu l-am făcut, pentru păcatele şi infidelităţile noastre, pentru egoismul nostru. Acum e momentul să-i cerem iertare lui Dumnezeu pentru toate acestea, implorându-l să le şteargă cu buretele îndurării sale.

Şi, aşa cum la sfârşitul fiecărui an se face un bilanţ, o analiză a situaţiei, se calculează pierderile, se iau măsuri de recuperare a ceea ce se mai poate recupera, la fel, acum este momentul unei temeinice analize, a unui bilanţ sufletesc. Literatura rabinică vorbeşte despre un personaj cam bezmetic şi fără ţinere de minte. Era obsedat şi îngrozit că dimineaţa nu-şi mai găseşte hainele, nu mai ştie unde le-a pus. De aceea, îi era groază să meargă seara la culcare sau prefera să se culce îmbrăcat. Într-o seară, a scris la dezbrăcare, pe o foaie de hârtie, unde a pus fiecare lucru. Dimineaţa, la sculare, îi veni foarte uşor să se îmbrace. S-a uitat la ce e scris pe foaie: cămaşa e aici, pantalonii aici, haina aici, pălăria aici, încălţămintea aici. A găsit totul cu multă uşurinţă. Dar, dintr-o dată, cuprins de groază, intră în panică: „Dar eu?”, se întreabă. „Eu unde sunt?” Nu se găsea pe sine, deşi găsise toate lucrurile de pe el.

E o anecdotă ce ascunde o învăţătură profundă; preocupaţi cu lucrurile din afară, cu interesele pământeşti, cu câştigul celor necesare pentru viaţă, e posibil să ne uităm, să ne pierdem pe noi înşine, să nu mai ştim unde suntem, pentru ce suntem, care ne este destinul nostru adevărat, încotro ne îndreptăm. Acum este momentul să ascultăm cuvintele Mântuitorului: „Ce i-ar folosi omului să câştige lumea întreagă, dacă pe el însuşi s-ar pierde?”

E normal să fim preocupaţi, îngrijoraţi, neliniştiţi în această zi de întrebările ce se nasc în mintea noastră: „Ce se va întâmpla în anul care vine? Ce ne aşteaptă? Lucruri bune sau nenorociri?” Nu ştim. Atâta ştim, că tot ce ni se va întâmpla a fost prevăzut şi orânduit de Dumnezeu din toată veşnicia. De aceea, facem un act de supunere şi de acceptare a planurilor de nepătruns ale lui Dumnezeu cu privire la noi, ştiind că toate se îndreaptă spre binele celor care îl iubesc pe el, după cum ne învaţă apostolul Pavel. De aceea, păşim cu încredere şi speranţă în noul an, rugându-ne cu psalmistul: „Domnul e păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic… Chiar dacă ar fi să umblu prin valea întunecată a morţii, nu mă tem de nici un rău, căci tu eşti cu mine”.