en-USro-RO

| Login
25 iunie 2018

Omilia Duminicii

Timpul Adventului
 
Timpul Crăciunului
 
Timpul Postului Mare
 
Săptămâna Sfântă
 
Sfântul Triduum Pascal
 
Timpul Pascal
 
Timpul de peste an
 
Sfinţii
 

Calendarul zilei

Luni, 25 iunie 2018

Sfintii zilei
Sf. Wilhelm, abate
Liturghierul Roman
Luni din sãptãmâna a 12-a de peste an
Liturghie la alegere, prefațã comunã
verde, IV
Lectionar
2Rg 17,5-8.13-15a.18: Domnul s-a aprins de o mare mânie împotriva triburilor lui Israel și le-a îndepãrtat de la el; n-a mai rãmas decât tribul lui Iuda.
Ps 59: Ascultã-ne, Doamne: sã ne mântuiascã dreapta ta!
Mt 7,1-5: Scoate mai întâi bârna din ochiul tãu!

Meditatia zilei
Luni din sãptãmâna a 12-a de peste an

3 ianuarie
3.

 

Ecoul cântecelor de Crăciun nu s-a stins încă, şi iată că Biserica, la Liturghia de azi, ne îndreaptă gândurile spre sfârşitul dureros al copilului Isus. El va fi dus la moarte aşa cum un miel nevinovat este dus la înjunghiere. Aţi reţinut din Evanghelie că Ioan Botezătorul, văzându-l pe Isus venind spre el, a zis: „Iată mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatele lumii!” În Vechiul Testament, jertfa de miei era cea mai cunoscută. În ajunul Paştelui, fiecare familie jertfea câte un miel. În templul din Ierusalim, se jertfeau zilnic câteva mii de miei. Sângele mielului înjunghiat ajungea până peste gleznele preoţilor de serviciu la templu. Oamenii erau conştienţi de păcatele lor, voiau să se elibereze de povara apăsătoare a păcatelor. Voiau să-şi treacă propriile păcate asupra mieilor de jertfă, pentru ca, o dată cu moartea mieilor, să fie distruse şi păcatele lor şi să fie iertaţi de Dumnezeu.

Dar aceste jertfe nu erau suficiente. De aceea, Fiul lui Dumnezeu, Isus Cristos, s-a făcut om; el, ca un miel nevinovat, a luat asupra sa toate păcatele omenirii şi, prin jertfa sa de pe cruce, prin moartea sa, le-a ispăşit. Aşa a mântuit lumea, aşa i-a împăcat pe oameni cu Dumnezeu, aşa am devenit copii ai lui Dumnezeu. În faţa acestei realităţi, acelaşi evanghelist Ioan ne spune în prima lectură a Liturghiei de azi: „Preaiubiţilor, vedeţi cât este de mare iubirea pe care ne-a arătat-o nouă Tatăl: să ne numim fii ai lui Dumnezeu, şi suntem cu adevărat”. Cât de neînţeleasă este această iubire a lui Dumnezeu!

În comparaţie cu iubirea oamenilor… Această dragoste fără margini a lui Dumnezeu trebuie să fie nu numai admirată, dar se cere, mai ales, imitată, urmată de toţi aceia care au devenit copii ai lui Dumnezeu. Acelaşi evanghelist Ioan ne spune într-una dintre scrisorile sale: „Dacă astfel ne-a iubit Dumnezeu, şi noi suntem datori să ne iubim unul pe altul: creştinul care urăşte, se răzbună, blestemă, se ceartă, abdică de la demnitatea de fiu al lui Dumnezeu”. Sfântul Augustin le spunea odată la predică aceste cuvinte credincioşilor săi: „Toţi vă rugaţi, toţi veniţi la biserică, toţi vă însemnaţi cu semnul crucii, toţi cântaţi «Aleluia», toţi postiţi, dar iubirea şi numai iubirea îi deosebeşte pe fiii lui Dumnezeu de fiii Satanei”.

Revenim la cuvintele sfântului Ioan din Evanghelia de azi, cuvinte pe care le auzim la fiecare Liturghie, înainte de Împărtăşanie, când preotul spune: „Iată Mielul lui Dumnezeu… Fericiţi cei chemaţi la ospăţul Mielului. Fericiţi sunt cei care mănâncă din carnea şi beau din sângele Mielului jertfit, Cristos”. Isus Cristos s-a jertfit o dată pentru totdeauna, dar jertfa lui continuă, e prezentă pretutindeni şi până la sfârşitul veacurilor acolo unde se săvârşeşte jertfa sfintei Liturghii. El însuşi le-a dat această putere apostolilor şi urmaşilor acestora, episcopilor şi preoţilor, la Cina cea de Taină, când a luat pâinea şi a spus: „Luaţi şi mâncaţi din aceasta toţi, căci acesta este trupul meu, care pentru voi se jertfeşte”. Apoi, le-a întins vasul cu vin şi le-a spus: „Luaţi şi beţi din acesta toţi, căci acesta este sângele meu, care pentru voi se varsă. Faceţi aceasta în amintirea mea”. Binevoiască Cristos, Mielul lui Dumnezeu, care pentru noi se jertfeşte acum pe sfântul altar, să ia asupra lui şi păcatele noastre, să ni le ierte. Să nu uităm: cu cât ne îndepărtăm mai mult de centru, de Dumnezeu, cu atât suntem mai departe, mai străini unii de alţii.

Suntem invitaţi să analizăm cu atenţie viaţa noastră creştină: Cum punem în practică cea mai mare poruncă a creştinismului, porunca iubirii? Îl iubim pe Dumnezeu, respectându-i cu grijă poruncile şi legile? Sau le călcăm în picioare pe toate, fără deosebire? Îi iubim pe toţi oamenii, chiar şi pe cei care ne-au făcut rău, sau purtăm în inimă sentimente de ură, de răzbunare, întoarcem spatele, nu vorbim, nu salutăm pe unul şi pe altul? Nu cumva îndrăznim să venim şi la Spovadă cu ură în inimă, deşi ştim că Dumnezeu nu ne iartă, atât timp cât noi nu-l iertăm pe aproapele nostru? Nu cumva îndrăznim să ne rugăm „Tatăl nostru” cu inima în urmă, cerându-ne condamnarea: „... şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”? Dumnezeu a sădit în inima omului dorinţa şi setea de progres, de a nu fi mulţumit cu ce a fost înainte. Astfel, omul a locuit mai întâi în peşteri şi caverne, apoi a făcut bordeie, apoi case, palate, apoi blocuri zgârie-nori; mai întâi, a mers pe jos, apoi pe spatele cămilelor, catârilor şi cailor, apoi cu căruţele, cu trenurile, cu avioanele, cu navele spaţiale, spre stele.

Să-i cerem lui Dumnezeu să sădească şi în inima noastră aceeaşi dorinţă de a progresa, de a înainta din ce în ce mai mult în iubirea faţă de el şi faţă de toţi oamenii.