en-USro-RO

| Login
24 octombrie 2018

Omilia Duminicii

Timpul Adventului
 
Timpul Crăciunului
 
Timpul Postului Mare
 
Săptămâna Sfântă
 
Sfântul Triduum Pascal
 
Timpul Pascal
 
Timpul de peste an
 
Sfinţii
 

Calendarul zilei

Miercuri, 24 octombrie 2018

Sfintii zilei
Ss. Anton M. Claret, ep. *; Alois Guanella, pr.
Liturghierul Roman
Miercuri din săptămâna a 29-a de peste an
Liturghie la alegere, prefață comună
verde (alb), I, LP
Lectionar
Ef 3,2-12: Acum este revelat misterul lui Cristos că păgânii sunt împreună-moștenitori ai promisiunii.
Ps Is 12,2-3.4bcd.5-6: Veți scoate apă cu bucurie din izvoarele mântuirii.
Lc 12,39-48: Cui i s-a încredințat mult, i se va cere și mai mult.

Meditatia zilei
Miercuri din săptămâna a 29-a de peste an

DUMINICA I DIN POSTUL MARE

ANUL A

 Mai înainte de a-şi începe viaţa publică, mai înainte de a vesti popoarelor împărăţia lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru s-a retras în pustiu, pentru ca acolo, în post şi în rugăciune, să se pregătească pentru marea sa misiune. Acolo, în singurătate, nu se auzea glas de om, nu se găsea picătură de apă, nu se vedeau lanuri de grâu sau vii, ci, cât vezi cu ochii, numai nisip şi pietre fierbinţi, arse de soare, pe sub care se târau şerpi veninoşi. Aici a petrecut Isus singur, timp de patruzeci de zile. Am zis singur, dar, de fapt, nu era singur. Diavolul se învârtea mereu în jurul lui, îi dădea târcoale şi parcă nu ştia cum să-l ia, cu ce să-l ispitească. În sfârşit, şi-a făcut curaj, s-a apropiat de Isus şi l-a ispitit la mândrie. El, duhul necurat, care căzuse din strălucirea sa din cauza păcatului mândriei, la acelaşi păcat l-a îndemnat pe Isus. L-a ispitit apoi la lăcomie. Isus, care, Dumnezeu fiind, face să rodească holdele şi hrăneşte cu pâine toată omenirea, este ispitit să prefacă piatra în pâine. El este Regele universului, el este stăpânul tuturor bogăţiilor, şi totuşi, Diavolul îi promite împărăţii şi bogăţii. Ne întrebăm: Cum de a permis Isus, Fiul lui Dumnezeu, să fie ispitit de Diavol? Şi când? Când era în lume, printre oameni? Nu, ci în timpul cel mai sfânt, pe când postea, se ruga, stătea de vorbă cu Tatăl său ceresc. El a permis să fie ispitit pentru a ne învăţa pe noi, oamenii, ce rost au ispitele şi cum să luptăm împotriva lor. Cât curaj, câtă speranţă ne dă evanghelia de astăzi!

Viaţa noastră e o luptă necontenită cu ispitele. Câte închipuiri şi gânduri urâte ne vin, ispite necurate, ispite împotriva credinţei, ispite de mândrie, ispite de disperare, şi tocmai în timpul rugăciunii, al sfintei Liturghii, în biserică! Isus a avut de dus aceeaşi luptă, a fost ispitit în clipele cele mai sfinte: pe când se ruga. Ispita este tactica cu care Diavolul caută să-l atragă pe om la păcat. Diavolul face cu oamenii cum fac vânătorii cu urşii. Ştiţi că urşilor le place grozav mierea, o miros de departe. Vânătorii amestecă mierea cu alcool şi o pun aproape de bârlogul ursului. Acesta o mănâncă cu poftă, se îmbată şi, în felul acesta, este uşor de prins şi ucis. La fel, Diavolul ne prezintă păcatul sub aparenţele cele mai plăcute, cele mai atrăgătoare, dar este o simplă capcană, prin care ne fură şi ne omoară sufletul. Şi dacă Isus a fost ispitit, să nu ne mirăm că noi, simpli muritori, suntem ispitiţi. Să nu ne descurajăm, să nu spunem: „Eu mă rog atât de mult, mă lupt, dar tot nu scap de ispite; cu cât mă rog şi mă lupt mai mult, cu atât ele năvălesc asupra mea mai tare. Dumnezeu nu se mai uită la mine”. Ci, dimpotrivă, cine simte ispitele să fie liniştit, cine nu le are să se îngrijoreze, să se teamă. Un câine nu latră la cei ai casei, ci doar la străini. La fel, Diavolul nu-i mai ispiteşte pe cei păcătoşi, pe cei pe care îi cunoaşte, el ştie că sunt ai lui, ci doar pe cei buni, pe care vrea să-i cucerească.

Sfântul Efrem a avut într-o noapte un vis foarte interesant. I se părea că intră într-un oraş mare, unde locuitorii erau cu toţii stricaţi, desfrânaţi. La intrarea în oraş, tolănit pe acoperişul unei case înalte, dormea un singur diavol. Din când în când, doar îşi deschidea ochii, apoi îi închidea la loc imediat. Ieşind din oraş, sfântul a străbătut un pustiu şi a întâlnit acolo un pustnic. Dar cu mirare a văzut că era înconjurat de vreo mie de diavoli. Îi dădeau târcoale, îl încolţeau din toate părţile, cu tot felul de ispite. „Nu vă e ruşine?”, a strigat sfântul către ei. „Aţi tăbărât cu toţii asupra acestui biet om, şi acolo, în oraş, cât e el de mare, aţi lăsat un singur diavol, şi acela leneş şi somnoros!” „Nici de acela nu era nevoie acolo”, i-au răspuns duhurile necurate, „căci locuitorii din acel oraş sunt ai noştri, dar cu acest pustnic avem de furcă, cu el e mai greu, şi de asta am tăbărât cu toţii, că doar-doar vom pune stăpânire pe el”. E foarte instructiv acest vis al sfântului Efrem: cine nu simte ispitele e într-o stare periculoasă, Diavolul nici nu-l mai încearcă, căci ştie că e al lui.

Dar oricât de multe şi de grele ispite ar avea cineva, nu trebuie să se teamă prea tare. Ispitele nu sunt păcate. Diavolul sau firea noastră ne pot stârni tot felul de închipuiri, de amintiri, de gânduri, de dorinţe nepermise, rele; dacă voinţa nu le primeşte, dacă nu consimte la ele, dacă simţim dezgust, neplăcere, dacă le îndepărtăm cât ne stă în putinţă, chiar dacă ele nu pleacă (pot să dureze şi un an de zile), Dumnezeu nu numai că nu ni le va socoti ca păcat, dar ne va răsplăti pentru lupta pe care o ducem. Ispitele reprezintă deci un mijloc foarte bun pentru a câştiga merite în faţa lui Dumnezeu. Un tânăr i s-a plâns odată unui preot că este mereu chinuit de gânduri urâte; nu ştia cum să mai scape de ele, încotro să mai apuce. Preotul l-a scoas în mijlocul câmpului. Se stârnise o furtună puternică. „Scoate haina”, i-a spus preotul tânărului, „şi opreşte cu ea furtuna”. Tânărul a încercat, dar degeaba, vântul era gata să-l dea la pământ. „Ei, vezi?”, i-a zis preotul, „aşa cum nu poţi opri furtuna cu haina şi trebuie să te ţii bine pe picioare, ca să nu cazi, la fel, nu poţi opri furtuna gândurilor şi dorinţelor urâte, dar trebuie să te ţii bine pe picioare, să rezişti. Să nu te laşi doborât de ele, să nu consimţi”.

Dar cum vom reuşi să ieşim învingători din ispită? Rezistând, luptând cu hotărâre împotriva lor. Ispita este ca o scânteie de foc care cade pe o haină. Dacă o îndepărtezi imediat, nu face nici un rău. Dacă ai lăsat-o, creşte mereu şi haina se aprinde. De aceea, nu trebuie să stăm la discuţie cu ea, să spunem de la început hotărât: „Pleacă, Satano!” Vom îndepărta sau vom rezista ispitelor păstrând legea sfântă a postului. Postind, înfrânându-ne nu numai de la carne, dar, mai ales, de la băutura luată cu necumpătare. Căci beţia stârneşte în om mai multe şi mai puternice ispite decât toţi diavolii din iad. Vom ieşi învingători din această luptă evitând pericolele de păcat, evitând - pentru tineret, mai ales, spun asta - întâlnirile şi convorbirile de noapte. Vom învinge ispitele rugându-ne cu evlavie. Cine nu îi cere ajutorul lui Dumnezeu, va cădea cu siguranţă. Cine nu se roagă cu atenţie dimineaţa, seara, în timpul ispitelor, cine nu se roagă, mai ales Maicii Preacurate, nu are putere să reziste, se va lăsa toată ziua copleşit, cu precădere de tot felul de gânduri şi dorinţe murdare.

Şi, în sfârşit, încă un mijloc de a rezista ispitelor este gândul la cele de pe urmă ale omului, la moarte, la judecată şi, mai ales, la iad. Sfântul Ioan Crisostomul avea mereu în camera sa un tablou ce reprezenta focul şi chinurile iadului. Când se scula, când se culca, când simţea ispitele, privea acel tablou şi se gândea la chinurile iadului şi, în felul acesta, rezista la toate asalturile duşmanului mântuirii. Deseori le zicea şi credincioşilor săi: „O, creştinule, coboară în iad cât timp eşti încă în viaţă, ca să nu fii aruncat acolo după moarte! Căci acela căruia nu-i pasă de iad sau uită de el, cu siguranţă, va ajunge acolo”.

Dumnezeu ne-ar fi putut da gratis împărăţia cerului, totuşi, nu o face; el vrea să o câştigăm noi, să o merităm. O bucată de pâine e bună dacă ne-o dă altul de pomană, dar parcă e mai bună, e mai gustoasă, o mâncăm mai cu plăcere, suntem mai mulţumiţi dacă o câştigăm noi înşine. Împărăţia cerului o vom câştiga luptând împotriva ispitelor. Viaţa omului pe pământ este o luptă neîntreruptă. E o luptă grea. Dar cu armele pe care le avem la îndemână, mai ales cu arma rugăciunii, vom învinge. Iar pe patul de moarte vom putea spune cu toată mulţumirea, cum spunea sfântul Pavel spre sfârşitul vieţii: „Am luptat lupta cea dreaptă. Am isprăvit drumul vieţii, credinţa am păstrat-o. De acum, aştept coroana binemeritată, pe care mi-o va da mie Domnul, şi nu numai mie, ci şi celor care iubesc venirea lui”.