en-USro-RO

| Login
21 august 2018

Omilia Duminicii

Timpul Adventului
 
Timpul Crăciunului
 
Timpul Postului Mare
 
Săptămâna Sfântă
 
Sfântul Triduum Pascal
 
Timpul Pascal
 
Timpul de peste an
 
Sfinţii
 

Calendarul zilei

Marți, 21 august 2018

Sfintii zilei
Sf. Pius al X-lea, pp. **
Liturghierul Roman
Sf. Pius al X-lea, pp. **
Liturghie proprie, prefațã pentru sfinți
alb. P
Lectionar
1Tes 2,2b-8: Ne-ar fi plãcut sã vã dãm nu numai evanghelia lui Dumnezeu, ci și sufletele noastre 
Ps 88: Îndurãrile tale, Doamne, în veci le voi cânta 
In 21,15-17: Paște mielușeii mei! Paște oile mele!

Meditatia zilei
Marți din sãptãmâna a 20-a de peste an

ANUL B

 Sosind ceasul pentru a-şi începe activitatea publică, Cristos părăseşte Nazaretul şi se retrage în pustiu, pentru ca aici, în reculegere şi în rugăciune, să se pregătească aşa cum se cuvine pentru misiunea pe care Tatăl său ceresc i-a încredinţat-o. Şi iată că aici, în pustiu, tocmai când postea şi se ruga, Duhul cel rău se apropie şi îl ispiteşte; nu o dată, ci de trei ori îl asaltează cu ispitele sale.

Acest fapt din viaţa Mântuitorului conţine pentru noi învăţături şi gânduri pline de mângâiere. Mai întâi de toate, tragem concluzia că ispitele nu trebuie să ne tulbure sufletul, deoarece ispita în sine nu este păcat. Cristos s-a făcut asemenea nouă în toate, în afară de păcat; dar dacă ispita ar fi un păcat, Cristos nu s-ar fi lăsat ispitit. Din faptul că însuşi Cristos a fost ispitit ne dăm apoi seama că nici un om nu poate fi scutit de ispite. Noi suntem soldaţii lui Cristos; dar dacă Ispititorul a avut îndrăzneala, obrăznicia să se apropie de comandantul nostru, cum ne va lăsa el în pace pe noi, simpli soldaţi? Marele sfânt Pavel, Apostolul neamurilor, n-a fost nici el scutit de ispite, ci, dimpotrivă, a fost atât de chinuit în trupul său de ele încât de trei ori s-a rugat stăruitor lui Dumnezeu să-l elibereze şi Dumnezeu nu i le-a luat, ci i-a dat doar puterea să le învingă, spunându-i: „Îţi este de ajuns harul meu”.

Mai mult, nu ispitele ar trebui să ne neliniştească, ci lipsa lor. Un câine nu latră la cei ai casei, nu-i muşcă pe prieteni sau pe stăpâni, ci numai pe străini şi pe duşmani. Atâta vreme cât ispititorul latră şi muşcă, înseamnă că nu suntem prietenii, ci duşmanii lui, şi acesta e un lucru foarte bun. Dumnezeu a permis ca prin lupta cu ispita să cucerim împărăţia cerului, căci, zicea sfântul Petru Damiani: „Nu se ajunge la coroană decât prin victorie şi nu există victorie fără luptă!” Vă spuneam că Diavolul, atacându-ne, vrea să se răzbune pe Dumnezeu, încercând să sfâşie chipul şi asemănarea lui Dumnezeu din noi, fotografia lui Dumnezeu din noi. Aşadar, luptându-ne cu Ispititorul apărăm cauza lui Dumnezeu. Ce luptă poate fi mai nobilă decât aceasta? Şi cum ne va răsplăti Dumnezeu după ce i-am apărat interesele sale? Şi dacă viaţa noastră este un război neîntrerupt cu duşmanul sufletului nostru, ca nişte adevăraţi soldaţi ai lui Cristos, trebuie să cunoaştem puţină strategie, tactica de luptă, pentru a ieşi învingători în lupta cu Ispititorul. Mai întâi de toate, să fim curajoşi.

Sfântul Ignaţiu de Loyola zice că Diavolul se poartă faţă de noi cum se poartă o femeie faţă de bărbat. Dacă bărbatul e hotărât şi energic şi ştie de la început să pună piciorul în prag, femeia îi ştie frica şi respectul şi e supusă ca un mieluşel; în schimb, dacă bărbatul e slab, fricos, timid, femeia e din ce în ce mai obraznică şi impertinentă; ea comandă în casă, îşi ţine bărbatul sub papuc şi nu e rar cazul când bărbatul nu are voie să crâcnească în faţa femeii sau când bărbatul se ascunde sub pat de frica femeii.

La fel este diavolul când ne ispiteşte: dacă ne vede energici şi hotărâţi să rezistăm, îşi pierde curajul şi dă înapoi; dacă simte că suntem slabi, obrăznicia lui creşte, suntem pierduţi. De aceea ne îndeamnă sfântul Iacob: „Împotriviţi-vă Diavolului şi el va fugi de voi”. Diavolul nu poate să ne învingă atâta vreme cât noi luptăm şi nu cedăm. Ne amintim de vremurile când eram mici, ce bucurie era pentru noi, copiii, când un ţigan venea în sat cu ursul; droaia de copii se ţinea după el, îl înconjurau râzând şi bătându-şi joc de el fără frică, în timp ce ţiganul bătea din tobă şi ursul juca pe ciomag în două picioare; nu ne era teamă să stăm în preajma lui, căci avea belciug în bot şi ursarul îl ţinea legat cu lanţul.

Aşa este Diavolul; e cu belciugul în gură şi Dumnezeu îl ţine legat cu lanţul de bot şi, dacă omul nu vrea, nu poate să-i facă nici un rău.

Bine remarcă sfântul Ieronim, comentând ispitirea Mântuitorului din evanghelia de astăzi. Urcându-l pe acoperişul templului, Ispititorul îl îndeamnă: „Aruncă-te în prăpastia de dedesubt”; îl îndeamnă să se arunce singur, dar nu-l îmbrânceşte. Iată, aceasta este tactica adevărată a Diavolului; nimic nu doreşte el mai mult decât căderea oamenilor; el îi poate îndemna pe oameni să se arunce singuri în prăpastie, dar nu-i poate îmbrânci.

Sfânta Tereza cea Mare, care a avut atacuri grele de îndurat din partea Diavolului, ne spune în scrierile sale că nu s-a temut niciodată de acest mizerabil duşman. „Luam în mână o cruce”, spune ea, „şi Dumnezeu îmi dădea curaj, încât aş fi putut să-i atac eu pe toţi diavolii laolaltă. Simţeam că i-aş fi învins pe toţi şi le spuneam: «Haideţi, veniţi cu toţii, să vă văd ce sunteţi în stare să-mi faceţi». Nu mă temeam de ei mai mult decât de muştele care mă necăjeau!”

Ca nişte buni strategi, în lupta noastră cu duşmanul, trebuie să concentrăm forţe deosebite la punctele slabe ale fiinţei noastre. „Diavolul”, scrie sfântul Petru, „ca un leu răgând dă târcoale”. De ce dă târcoale? De ce se învârte în jurul nostru? Spre a găsi punctul slab; ca şi un duşman când vrea să ia cu asalt o cetate, mai întâi dă târcoale, o înconjoară să vadă unde e mai slabă, unde e vreo spărtură, pentru ca acolo să dea atacul. Pe când Cristos postea în pustiu, timp de patruzeci de zile, Ispititorul i-a dat târcoale mereu până când a văzut că Isus a flămânzit, şi atunci a crezut el că a găsit punctul slab: foamea, de aceea îl ispiteşte la lăcomie: „Spune acestor pietre...” Pentru noi, punctul slab poate fi reprezentat de mândrie, lăcomie, necumpătare, nervozitate ş.a.m.d.

În lupta noastră cu duşmanul, de mare importanţă este înfrânarea simţurilor. Când plecăm de acasă, întotdeauna avem grijă să închidem ferestrele, eventual avem zăbrele la geamuri, căci hoţul, duşmanul care vrea să ne jefuiască casa, de obicei pe fereastră intră. Cele cinci simţuri ale noastre sunt cele cinci ferestre ale sufletului, pe care duşmanul intră spre a ne jefui nevinovăţia şi harul; de aceea, trebuie să fie cu păzite grijă.

Armele pe care trebuie să le folosim împotriva duşmanului sunt cele pe care le-a folosit şi Cristos în pustiu împotriva Ispititorului: postul şi rugăciunea. Nu numai postul de la mâncare, dar, mai ales, postul de la băutură, de la distracţii periculoase, de la filme, cărţi, emisiuni care ne-ar duce la ruina sufletească. Şi rugăciunea! „Mă întrebaţi care sunt mijloacele cu care putem învinge ispitele?”, zice sfântul Alfons de Liguori. „Vă răspund: primul este rugăciunea, al doilea este rugăciunea, al treilea este rugăciunea; şi dacă de o mie de ori mă întrebaţi, de o mie de ori vă dau acelaşi răspuns”. Semnul sfintei cruci făcut pe piept e ca un ciomag pe spatele Ispititorului.

Sfântul Bernard ne povesteşte un fapt din care putem vedea puterea crucii asupra Satanei. Pe vremea sa a trăit o călugăriţă care la fiecare ispită îşi făcea cu degetul, în dreptul inimii, semnul crucii. La mulţi ani după moarte, când i s-a deschis mormântul, trupul ei era prefăcut în cenuşă, numai degetul, cu care în viaţă făcuse semnul crucii, era întreg.

Spuneam la început că ispita în sine nu e păcat, nu e nevoie să spunem la Spovadă ispitele care ne încearcă, dacă nu am consimţit la ele. Totuşi, e bine să fie spuse şi acestea. Când hoţii sunt descoperiţi, o iau la fugă. Dacă un şarpe sau o şopârlă stă sub un pietroi, o ia la fugă când piatra se ridică. La fel, Diavolul, duhul întunericului, o ia la fugă atunci când e adus la lumină, când e adus la cunoştinţa duhovnicului. Să facem cum fac copiii mai mici când cei mai mari îi necăjesc: „nu-mi dai pace, te spun tatei”. Primul gând, când ne necăjeşte Ispititorul, să fie: „nu-mi dai pace, te spun preotului la Spovadă”.

Sfântul Pavel ne spune aceste cuvinte: „Luptă lupta cea dreaptă, cucereşte viaţa veşnică”. Lupta cea dreaptă e lupta cu Ispititorul, prin care cucerim viaţa veşnică. În această luptă, cei laşi pier, cei curajoşi înving. Când comandantul e viteaz, soldaţii din urma lui sunt tot viteji; dacă Cristos în Evanghelie luptă cu vitejie şi-l învinge pe duşman, noi, soldaţii lui Cristos, trebuie să mergem pe urmele lui şi vom birui.