en-USro-RO

Inregistrare | Login
22 ianuarie 2018

Omilia Duminicii

Timpul Adventului
 
Timpul Crăciunului
 
Timpul Postului Mare
 
Săptămâna Sfântă
 
Sfântul Triduum Pascal
 
Timpul Pascal
 
Timpul de peste an
 
Sfinţii
 

Calendarul zilei

Luni, 22 ianuarie 2018

Sfintii zilei
Sf. Vincenţiu, diacon m. *; Fer. Laura, m.
Liturghierul Roman

Luni din sãptãmâna a 3-a de peste an
Liturghie la alegere, prefaţã comunã
verde (roşu), III
Lectionar
2Sam 5,1-7.10:Tu vei fi pãstorul poporului meu Israel.
Ps 88: Ocroteşte-l, Dumnezeule, pe slujitorul tãu!
Mc 3,22-30: Cum poate Satana sã-l alunge pe Satana?
Meditatia zilei
Luni din sãptãmâna a 3-a de peste an

ANUL C

 „Scris este: nu numai cu pâine trăieşte omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”. Ceea ce am auzit astăzi la sfânta Evanghelie cu greu ne vine a crede urechilor: Cristos, Dumnezeu însuşi, ispitit la păcat de către Satana! „Da”, zice sfântul Bonaventura, „după cum Cristos a voit să se nască şi să moară pentru noi, la fel, a voit să fie ispitit pentru noi, ca să ne dea nouă exemplu şi învăţătură cum trebuie să învingem ispitele Diavolului”.

După ce Cristos, mai înainte de a-şi începe viaţa publică, a postit 40 de zile, iată că a flămânzit. Nu e de mirare, el era nu numai Dumnezeu, ci şi om, şi ca orice om, după ce atâtea zile nu luase nimic în gură, era normal să simtă foamea. Şi iată că Satana, care de mult îi dădea târcoale, a găsit momentul cel mai potrivit să-i întindă o capcană. Aceeaşi ispită spre lăcomie, aceeaşi capcană le-o întinsese şi celor dintâi oameni în Paradisul pământesc, şi îi reuşise. Oare n-avea să-i meargă şi acum cu Cristos? Se apropie cu îndrăzneală de Cristos şi îi spune: „Ascultă, n-ai mâncat de atâta vreme, eşti lihnit de foame şi aici, în pustiu, n-ai cum să găseşti o firimitură de pâine; eşti Fiul lui Dumnezeu şi ai puterea de a face minuni; porunceşte unui pietroi de aici, de la poalele muntelui, să se prefacă în pâine, ca să ai cu ce-ţi potoli foamea”. Dar, poate, fraţilor, ne întrebăm: „Ce ar fi fost rău în asta? Ce păcat ar fi făcut Cristos dacă ar fi prefăcut în pâine un pietroi, aşa cum l-a îndemnat Satana?” Iată care ar fi fost păcatul: Cristos a primit de la Tatăl său ceresc puterea de a face minuni, dar a primit această putere pentru ca, prin minuni, să-şi dovedească dumnezeirea, deci să fie de folos sufletelor, şi nu ca să prefacă pietrele în pâine spre folosul său personal. Dacă ar fi făcut acest lucru, ar fi încălcat voinţa Tatălui său ceresc, ar fi preferat voinţei şi poruncii lui Dumnezeu pâinea cu care să-şi umple stomacul. De aceea, îi răspunde hotărât Diavolului: „Scris este: nu numai cu pâine trăieşte omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”, adică mai necesar este cuvântul, porunca lui Dumnezeu în viaţa omului, decât pâinea cu care îţi umpli stomacul, şi mai degrabă să rămâi flămând, decât să încalci cuvântul, voinţa lui Dumnezeu.

Această capcană, această ispită spre lăcomie, pe care i-a întins-o Satana lui Cristos, şi nu i-a mers, le-o întinde Satana celorlalţi oameni, şi-i merge. Îi face Satana să se gândească şi să trăiască numai pentru mâncare, numai pentru pâinea cu care îşi umplu stomacul, şi îi face să uite de hrana cealaltă, mult mai necesară, care este Cuvântul şi voinţa lui Dumnezeu. Pentru mâncare sunt gata să încalce toate poruncile lui Dumnezeu şi ale Bisericii. Sunt acei creştini pe care nu-i vezi niciodată la biserică, dar care muncesc din greu, muncesc şi duminica şi în sărbători, ca să-şi agonisească mâncarea, iar dacă le spui că-i păcat să muncească duminica, îţi mai răspund şi obraznic: „Dar să mănânci duminica nu-i păcat?” Sunt acei creştini care duminica se află pe la târguri, vând şi cumpără, dar de Liturghie nu le pasă. Sunt acei creştini care se cred scutiţi de Liturghie duminica, fiindcă au de făcut mâncare, au de fiert la porci, au de hrănit vitele şi păsările, sunt acei părinţi care trimit vara copiii cu vitele la păscut şi nu-i trimit la Liturghie; vând sufletele copiilor lor pentru o lingură cu lapte. Toţi aceştia, absolut toţi, sunt prinşi de Satana în capcana pe care i-a întins-o lui Cristos în pustiu, căci ei îşi pun stomacul mai presus de Dumnezeu; pentru ei, numai pâinea trupului contează, Cuvântul, voinţa lui Dumnezeu, nu contează nimic.

Spune un proverb că gura este călăul pântecelui, adică din cauza lăcomiei gurii primim cele mai multe boli ale pântecelui, dar la fel de bine s-ar putea spune că gura e călăul sufletului; din cauza lăcomiei atâţia îşi osândesc sufletul.

Pe pietrele funerare ale romanilor dinainte de Cristos, pe mormintele acestor oameni fără nici o speranţă, cum îi numeşte sfântul Pavel, s-au găsit inscripţii de felul acesta: „Tu, care citeşti aceste cuvinte, bucură-te de viaţă, căci după moarte nu e nici râs, nici distracţie, nici vreo altă desfătare”. Sau: „Prietene, toarnă-ţi vin în pahar şi bea şi încoronează-ţi capul cu flori. Căci după moarte, pământul înghite totul”. Sunt atâţia creştini, care nu trăiesc decât pentru stomac şi pentru trupul lor, pentru care cuvântul lui Dumnezeu nu valorează nimic; sunt totuşi puse pe crucile lor inscripţii creştine: „Aici zace în Domnul cutare”, „Aici aşteaptă învierea cutare”; nu e drept, mai potrivite ar fi pentru ei inscripţiile ce se găseau pe mormintele romanilor care n-aveau nici o speranţă după moarte.

Citim în Sfânta Carte cum Dumnezeu a scos din robie poporul ales şi l-a condus spre Ţara Făgăduită, unde curge lapte şi miere, promiţându-i că va face din el un popor mare şi puternic. Dar iată că acest popor, mergând prin pustiu, a uitat de ţara aceea frumoasă, pe care i-a făgăduit-o Dumnezeu. Lacomi, pofticioşi, au început să se gândească la mâncărurile din Egipt, să tânjească după robia din acea ţară şi să cârtească, să se tânguiască: „Cine ne va da carne să mâncăm? Ne aducem aminte de oalele cu carne şi de peştii pe care îi mâncam în Egipt, şi care nu costau nimic, de castraveţi, de pepeni, de praz, de ceapă şi de usturoi”. Şi le-a dat Dumnezeu carne. Le-a trimis prepeliţe. Şi pe când mâncau, s-a aprins mânia lui Dumnezeu şi i-a lovit în timp ce mestecau carnea.

O bună parte din popor n-a mai ajuns în Ţara Făgăduită, au fost îngropaţi acolo, şi nisipul pustiului s-a aşezat peste mormintele lor, şi până azi se numeşte acel loc „Mormintele lăcomiei” (Chibrot – Hataava), pentru că acolo a fost îngropat poporul cuprins de poftă. Aceeaşi este soarta multor oameni. Dumnezeu ne-a chemat pe toţi în împărăţia sa, în ţara sa făgăduită. Dar mulţi nu ajung în ea din cauza lăcomiei, pentru că, gândindu-se numai la mâncare, uită să se hrănească şi cu cuvântul lui Dumnezeu.

Omul care trăieşte numai pentru stomac îşi vinde dreptul de moştenitor al împărăţiei cerului, cum a făcut Esau din Vechiul Testament. Cunoaşteţi povestirea din Sfânta Scriptură. Esau s-a întors odată de la câmp, rupt de foame, pe când Iacob fierbea o ciorbă. „Dă-mi şi mie să mănânc din ciorbă”. „Da, dar dacă îmi dai dreptul tău de întâi născut, adică de moştenitor” – i-a răspuns fratele său. Şi i l-a vândut. Şi i-a dat Iacob câteva felii de pâine şi un castron cu ciorbă de linte. Şi a mâncat acesta cu poftă, dar când s-a văzut cu stomacul plin, s-a văzut şi dezmoştenit pentru lăcomia sa.

Desigur că a ne îngriji de hrană, de mâncare, nu este un păcat, ci o datorie, dar este păcat când ne facem din mâncare scopul vieţii şi uităm de sufletul nostru, facem totul pentru trup şi nimic pentru suflet. Trupul este, ca să spun aşa, un ambalaj pentru sufletul nostru, de aceea, trebuie să ne îngrijim de el, dar nu mai mult decât de un ambalaj care într-o bună zi se va arunca. „Priviţi la un vultur”, zice un Părinte al Bisericii. „Vulturul apără cu cea mai mare străşnicie oul depus în cuib. De ce îl apără? Pentru coaja lui? Nu. Coaja acoperă viitorul pui ce va veni pe lume. Când coaja a crăpat, puiul a ieşit din ea şi şi-a luat zborul. Vulturul nu se mai uită la coajă, o aruncă din cuib, nu mai este de nici o trebuinţă”. Aşa este trupul nostru, este coaja care acoperă şi apără sufletul nostru nemuritor. Într-o zi, sufletul nostru va ieşi din trup şi îşi va lua zborul spre Dumnezeu, iar trupul se va arunca în pământ şi va putrezi. De aceea, este o mare nesocotinţă a ne îngriji o viaţă întreagă de această coajă, de acest ambalaj, care se va arunca odată, adică de trupul nostru, şi să nu ne îngrijim de sufletul nostru, care este mult mai preţios.

Este o legendă orientală, numită „Omul din Siria”, nespus de frumoasă, care ne descrie tragedia şi lipsa de judecată a omului care trăieşte numai pentru stomacul său, pentru mâncare, în această viaţă, fără să-i pese de pericolul osândei veşnice, care îl aşteaptă. Un om, zice legenda, mergea prin pustiu călare pe o cămilă, strunind-o bine cu frâul. Dar la un moment dat, cămila se smuceşte, îşi zvârle jos stăpânul şi, furioasă, se repede asupra lui, să-l rupă. În apropiere era o fântână părăsită. Omul, ca să scape cu viaţă, se ascunde repede, se bagă în fântână. Dar în fundul fântânii vede un balaur care îl aştepta cu gura căscată, gata să-l înghită. Atunci, observă în peretele fântânii, pe la mijloc, o tufă de mure care crescuse acolo. S-a prins de acea tufă stând atârnat acolo. Doi şoareci, unul alb şi altul negru, rodeau mereu firele de mure la rădăcină. Deasupra, cămila furioasă să repezea cu gura să-l rupă, jos, balaurul cu ochii de foc stătea cu gura deschisă gata să-l înghită, şoarecii tăiau necontenit firele de mure la rădăcină, astfel încât omul se putea prăbuşi în orice clipă. În timpul acesta, el ce făcea? Văzuse nişte boabe de mure şi mânca liniştit, îşi umplea stomacul cu ele, fără să-i pese de pericolele care îl ameninţau.

Aceasta este situaţia omului care, în puţinii ani pe care-i trăieşte pe pământ, nu se îngrijeşte decât de mâncare şi de băutură, nu-i pasă de pericolele care îl ameninţă. Cămila furioasă de sus îl reprezentă pe Dumnezeu cel mâniat, balaurul de jos e Diavolul care îl aşteaptă în iad; omul stă atârnat între cer şi iad, prins de viaţă ca de nişte fire de mure. Timpul – ziua şi noaptea, cei doi şoareci, unul alb şi altul negru – roade mereu firul vieţii; omul oricând se poate prăbuşi, poate muri, şi totuşi, nu-i pasă. Mănâncă, bea, se distrează liniştit şi nici nu-şi dă seama când se va prăbuşi.

Să avem grijă ca Satana să nu ne prindă în capcana în care a voit să-l prindă pe Cristos. Să ne ferească Dumnezeu să fim din numărul acelora despre care sfântul Pavel, cu lacrimi în ochi, spunea că n-au alt Dumnezeu decât pântecele lor şi că trăiesc ca nişte duşmani ai crucii lui Cristos. Să nu uităm cuvântul lui Cristos: „Nu numai cu pâine trăieşte omul, ci, în primul rând, cu tot cuvântul ce iese din gura lui Dumnezeu”.