en-USro-RO

| Login
24 aprilie 2018

Omilia Duminicii

Timpul Adventului
 
Timpul Crăciunului
 
Timpul Postului Mare
 
Săptămâna Sfântă
 
Sfântul Triduum Pascal
 
Timpul Pascal
 
Timpul de peste an
 
Sfinţii
 

Calendarul zilei

Marți, 24 aprilie 2018

Sfintii zilei
Ss. Fidel din Sigmaringen, pr. m. *; Maria a lui Cleofa și Salomea;
Egbert, cãlug.
Liturghierul Roman
Marți din sãptãmâna a 4-a a Paștelui
Liturghie proprie, prefațã pentru Paști (II, III, IV sau V)
alb (roșu), IV
Lectionar
Fap 11,19-26: Le-au vorbit și grecilor, vestindu-l pe Domnul Isus.
Ps 86: Lãudați-l pe Domnul, toate popoarele! (sau Aleluia.)
In 10,22-30: Eu și Tatãl una suntem.
Meditatia zilei
Marți din sãptãmâna a 4-a a Paștelui

DUMINICA A- II-A DIN POSTUL MARE

 ANUL A

 Episodul Schimbării la Faţă, pe care l-am auzit la Evanghelia Liturghiei de azi, ne pune înaintea ochilor misterul lui Cristos, care, în fond, este misterul vieţii noastre creştine. Un mister care are, ca să spun aşa, două laturi, două feţe: una luminoasă, alta întunecoasă: cruce şi glorie, înjosire şi înălţare, slăbiciune şi putere, înfrângere şi victorie. Acesta este misterul lui Cristos, misterul pascal, în totalitatea sa, şi nu ne este îngăduit să-l înjumătăţim, să luăm o latură a misterului şi să neglijăm cealaltă latură.

Ce înseamnă cuvântul „Paşte”, Pesah în ebraică? Înseamnă trecere, trecere de la moarte la viaţă, de la cruce la înviere, de la umilire la glorie, de la Vinerea Mare la Duminica Învierii. Este greşit să credem că Paştele e doar Duminica Învierii. Paştele, cum ne spune clar liturgia, ţine trei zile: e triduum-ul pascal – vinerea, sâmbătă şi duminica în care Biserica celebrează misterul pascal al răstignirii, morţii şi învierii Domnului. Dacă Paştele e numai duminica Învierii, ce fel de Paşti, adică ce fel de trecere este, de la ce la ce?

Isus pornise împreună cu ucenicii din Nordul Galileii, de la Cezareea lui Filip, în ultimul său drum spre Ierusalim. În mintea ucenicilor, era un fel de marş victorios asupra Ierusalimului. Isus, gândeau ei, avea să răstoarne conducerea, să pună mâna pe putere, să se declare rege. Exact ca şi minerii de pe Valea Jiului, când au pornit cu ceva timp în urmă în marş asupra Bucureştiului, hotărâţi să cucerească Capitala cu bâtele, să răstoarne Guvernul şi să pună mâna pe putere. Iar ei, ucenicii, aveau să formeze Guvernul. Se certau deja între ei, care ce minister să ia. Isus le spulberă toate iluziile când le spune: „Iată, mergem la Ierusalim, şi acolo Fiul Omului va fi batjocorit, condamnat la moarte”. Cuvintele lui Isus le-au tăiat răsuflarea: numai la aşa ceva nu se aşteptau. Demoralizaţi, îşi continuă drumul. Fac un popas pe Tabor şi Isus, pentru a-i ajuta pe ucenicii cuprinşi de frică, de îndoială, de întuneric, de descurajare să suporte scandalul crucii, se schimbă la faţă înaintea lor, făcându-i să vadă şi să guste pentru câteva clipe strălucirea şi frumuseţea trupului său glorios, aşa cum avea să fie după înviere. Aceasta era calea trasată lui de Tatăl: de la moarte la viaţă, de la cruce la înviere, de la întuneric la lumină, de la suferinţă şi umilinţă la bucurie şi la glorie. Şi nu întâmplător, Isus i-a luat ca martori ai schimbării sale glorioase la faţă exact pe aceiaşi apostoli pe care avea să-i ia ca martori ai agoniei sale dureroase din Grădina Măslinilor: pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan. În culmea fericirii, Petru n-ar vrea să mai coboare de pe munte: „Doamne, ce bine este aici! Să facem trei colibe şi să rămânem aici”. „Nu, Petru, nu se poate. Gata! Coborâm! La drum, la Ierusalim!” Mai întâi, crucea, umilinţa, suferinţa, moartea, şi apoi, bucuria, gloria, fericirea.

Misterul pascal al lui Cristos, spuneam la început, e propriul nostru mister pascal, cu cele două feţe ale sale. Acest mister pascal trebuie să apară clar la toţi ucenicii lui Isus, cu cele două dimensiuni ale sale: pe de o parte, crucea, renunţarea, jertfa: „Dacă vrea cineva să mă urmeze, să renunţe la el însuşi, să-şi ia crucea în spate şi să mă urmeze”. Pe de altă parte, bucuria, învierea, fericirea. În viaţa creştinilor trebuie să se vadă o schimbare la faţă în adevăratul înţeles al cuvântului, ca pe Tabor: adică feţele lor trebuie să fie luminoase, senine, fericite, întrucât ele se bucură cu anticipare de înviere. Ca şi Petru, am voi să ocolim crucea, să ajungem la Duminica Învierii sărind peste Vinerea Mare. Nu se poate.

Urcarea muntelui a fost grea. De abia în ultimii ani s-a făcut un drum asfaltat. Ca unul care am urcat de mai multe ori pe jos Muntele Tabor, vă pot spune că este extrem de greu şi obositor să-l urci; drumul este foarte pietros. La câţiva metri de mers trebuie să te opreşti şi să-ţi tragi sufletul. Dar ajuns sus, ce splendoare, ce frumuseţe paradisiacă te întâmpină! De jur împrejur poţi admira câmpia verde a Ezdrelonului, liniştea este desăvârşită. Nu se aud decât păsările cântând fericite în ramurile copacilor. Un apus de soare văzut de pe Tabor este un spectacol ce nu se uită niciodată. Tabor, tradus, înseamnă lumină. Este cunoscuta lumină taborică.

Pentru ucenici, urcarea muntelui a fost şi mai anevoioasă, fiindcă purtau în inimă greutatea şi tristeţea cuvintelor lui Isus, care, numai cu şase zile înainte, le prevestise suferinţele şi moartea ce îl aşteptau la Ierusalim. Dar răsplata lor a fost mare când Cristos s-a schimbat la faţă înaintea lor, când le-a dezvăluit pentru câteva clipe dumnezeirea sa, frumuseţea şi strălucirea pe care trupul său avea să le aibă după înviere, făcându-i să guste cu anticipaţie, câteva momente, fericirea Paradisului. Cei trei apostoli, atunci, au adormit şi Isus a trebuit să-i trezească. Cum să adoarmă, când normal era să facă ochii mari, ca să vadă bine ceea ce nu se vede decât în Paradis? Traducerea exactă este: ei au leşinat, şi-au pierdut cunoştinţa, au căzut în extaz, ochii lor nu au suportat atâta strălucire şi frumuseţe.

Toţi creştinii, în special în Postul Mare, sunt invitaţi la urcarea muntelui, a Calvarului, cu crucea în spate, cu crucea renunţării, a pocăinţei, pentru a se bucura la Paşti de gloria celui înviat. Viaţa creştină presupune chemarea la asceză, iar asceză înseamnă urcuş, înălţare. „Dacă vrea cineva să vină după mine, să renunţe la el însuşi, să-şi ia zilnic crucea şi să mă urmeze”. Pentru a parcurge acest drum cu crucea în spate, sunt necesare credinţa eroică a lui Abraham şi ascultarea lui necondiţionată. În momentul Schimbării la Faţă pe Tabor, se aude glasul Tatălui: „Acesta este Fiul meu preaiubit, de el să ascultaţi”. Numai ascultând de el, ne vom putea bucura o veşnicie de splendoarea şi frumuseţea pe care ochii celor trei apostoli nu au putut să o suporte.