en-USro-RO

| Login
24 octombrie 2018

Omilia Duminicii

Timpul Adventului
 
Timpul Crăciunului
 
Timpul Postului Mare
 
Săptămâna Sfântă
 
Sfântul Triduum Pascal
 
Timpul Pascal
 
Timpul de peste an
 
Sfinţii
 

Calendarul zilei

Miercuri, 24 octombrie 2018

Sfintii zilei
Ss. Anton M. Claret, ep. *; Alois Guanella, pr.
Liturghierul Roman
Miercuri din săptămâna a 29-a de peste an
Liturghie la alegere, prefață comună
verde (alb), I, LP
Lectionar
Ef 3,2-12: Acum este revelat misterul lui Cristos că păgânii sunt împreună-moștenitori ai promisiunii.
Ps Is 12,2-3.4bcd.5-6: Veți scoate apă cu bucurie din izvoarele mântuirii.
Lc 12,39-48: Cui i s-a încredințat mult, i se va cere și mai mult.

Meditatia zilei
Miercuri din săptămâna a 29-a de peste an

ANUL B

 1.

 Fenomenul neobişnuit, misterios, povestit de sfântul Marcu în evanghelia de azi, stârneşte un interes deosebit la două categorii de persoane. Mai întâi, sunt savanţii, bibliştii, care încearcă să explice ce a fost cu lumina aceea extraordinară de pe Tabor: a fost un fapt real, o halucinaţie a ucenicilor, o vedenie, un extaz, cum au vizionarii, o legendă, un mit, o povestire care trebuie înţeleasă în cheie simbolică sau mitologică, o apariţie a lui Isus de după înviere, pe care sfântul Marcu o anticipează din motive teologice? O fi acea lumină fascinantă, nepământeană, unică pe glob, care se vede pe cerul senin la mare distanţă de pe Tabor, deasupra Muntelui Carmel, seara, când soarele apune şi razele sunt proiectate pe cer de apele Mediteranei? Cu explicaţiile lor, savanţii mai mult întunecă decât luminează misterul luminii de pe Tabor.

A doua categorie o formează misticii, contemplativii, atraşi, fascinaţi de lumina taborică; ei nu o studiază, ci o gustă. Cei dintâi încearcă să lumineze misterul luminii de pe Tabor cu puţina lumină a minţii lor, ca unul care aprinde o lumânare ca să se vadă mai bine lumina soarelui. Misticii şi contemplativii, în schimb, pornesc de la misterul luminii taborice pentru a-şi lumina propria minte. Evident, noi îi preferăm pe aceştia din urmă.

Cuvântul lui Dumnezeu n-a pus acum în faţa ochilor două scene: prima ni-l prezintă pe Abraham, care urcă pe Muntele Domnului ca să-l sacrifice pe fiul său, Isaac; a doua ni-l prezintă pe Isus, care urcă pe munte spre a se schimba la faţă. Aparent, aceste două scene nu au nimic în comun, în afară de scenariu – adică muntele; una e o scenă de sacrificare, cealaltă e o scenă de glorificare.

Dar dacă liturgia a pus faţă în faţă aceste două pagini ale Sfintei Scripturi, înseamnă că a avut un motiv ca să o facă. De fapt, nu a fost un singur motiv, ci două.

Mai întâi, a voit să scoată în evidenţă că Isus este Fiul preaiubit al Tatălui, aşa cum Isaac era fiul preaiubit al lui Abraham. Cu puţin înainte de Schimbarea la Faţă, am auzit două răspunsuri cu privire la identitatea lui Isus. Răspunsul lumii: „Unii zic că eşti Ioan Botezătorul, sau Ilie, sau unul dintre profeţi”; am auzit şi răspunsul dat de Petru în numele apostolilor: „Tu eşti Mesia”. La Schimbarea la Faţă, auzim răspunsul Tatălui: „Acesta este Fiul meu preaiubit”.

Şi al doilea motiv îl găsim în porunca pe care Tatăl o dă imediat: „Pe el să-l ascultaţi!” Ce să ascultaţi? Ceea ce v-a spus cu puţin timp înainte de a urca pe Muntele Schimbării la Faţă: „că acest Fiu al meu preaiubit, Mesia, trebuie să sufere mult, să fie dispreţuit, să fie omorât”. Acest Fiu al său preaiubit este destinat sacrificării, ca şi Isaac, şi chiar mai mult decât Isaac, fiindcă, dacă în cazul lui Isaac Dumnezeu a oprit mâna lui Abraham în momentul înjunghierii copilului, „el nu l-a cruţat pe propriul său Fiu, ci l-a dat la moarte pentru noi toţi”.

Tradiţia creştină a văzut în Isus împlinirea desăvârşită a jertfei lui Isaac: Isaac poartă în spate lemnele pentru jertfă, Isus poartă în spate lemnul crucii, pe care avea să fie jertfit; Isaac este legat înainte de a fi aşezat pe altar, Isus este şi el legat înainte de a fi aşezat pe altarul crucii. La Ierusalim este, potrivit tradiţiei, Muntele Moria, pe care l-a urcat Isaac, tot la Ierusalim este Muntele Calvar, pe care l-a urcat Cristos.

Ambele scene, pe care le prezintă liturgia Cuvântului din Liturghia de astăzi, ridică o întrebare deosebit de grea şi de dureroasă: De ce a ales Dumnezeu această cale a suferinţei pentru a realiza planul său de mântuire? Nu putea găsi o altă cale mai puţin sângeroasă? Ce inimă de tată a avut Abraham, dacă a cutezat să-şi ridice cuţitul asupra propriului copil? Ce inimă de Tată a avut Dumnezeu, dacă nu şi-a cruţat propriul său Fiu, ci l-a dat la moarte pentru noi? Ce fel de Tată este Dumnezeu, dacă ne lasă să ne zbatem în atâta suferinţă, dacă permite să sufere cei nevinovaţi, mai cu seamă, copiii nevinovaţi?

S-a spus că suferinţa care nu-şi găseşte o justificare raţională este bastionul ateismului. Scriitori precum Dostoievski şi Camus au descris valurile de revoltă împotriva unui Dumnezeu care pare nepăsător, nu intervine pentru a împiedica suferinţele celor nevinovaţi. Privind lucrurile mai îndeaproape, ne dăm seama că, de fapt, suferinţa devine revoltă împotriva lui Dumnezeu la filozofii şi romancierii ce tratează problema suferinţei şi scriu despre ea la birou, fără a suferi ceva în realitate. Pe cei care suferă cu adevărat, şi suferă mult, îi vedem, dimpotrivă, descoperindu-l pe Dumnezeu în suferinţă, apropiindu-se mai mult de el prin credinţă şi iubire. Citind, de pildă, Jurnalul Anei Frank, rămânem puternic impresionaţi văzând cum această fiinţă nevinovată l-a descoperit şi iubit pe Dumnezeu în suferinţele cumplite de care a fost lovită.

Într-adevăr, suferinţa, în special suferinţa copiilor, a celor nevinovaţi, nu are o explicaţie raţională, rămâne un mister de nepătruns pentru mintea omenească. Isus Cristos nu a eliminat suferinţa din lume, nici nu a dat o explicaţie suferinţei umane. Nu i-a dat o explicaţie, în schimb, i-a dat o valoare şi un sens: ne-a arătat că nici o lacrimă nu e pierdută, nici un strigăt nu este scos în zadar. Şi cine ne garantează că suferinţa noastră are un sens, o valoare? Garantul nostru este Cristos; el ne arată în Schimbarea la Faţă, care este, de fapt, o anticipare a învierii glorioase, că, la glorie, la înviere nu se poate ajunge decât prin cruce şi suferinţă. Ne arată că Dumnezeu nu e nepăsător la suferinţele oamenilor, ci că e solidar, că suferă în inima sa de Tată tot ce suferă copiii săi pe pământ şi mai mult decât suferă copiii săi pe pământ. Pe Calvar, la moartea pe cruce a Fiului său preaiubit, Tatăl şi-a sacrificat propria inimă, aşa cum Abraham şi-a sacrificat propria inimă de tată, mai înainte de a-l sacrifica pe fiul său. Cuţitul nu a străpuns trupul lui Isaac, în schimb, a străpuns inima Tatălui său. Pe Calvar, spune poetul Paul Claudel, suliţa sutaşului Longin, care a străpuns inima lui Isus, a trecut dincolo de inima lui Isus şi a pătruns în inima Sfintei Treimi. Dumnezeu poartă în inima sa de Tată toate suferinţele oamenilor.

Pe Tabor, Isus inaugurează deja calea cea strâmbă a suferinţei, care duce la viaţa veşnică.

Ce avem de făcut în faţa suferinţei? A propriei suferinţe şi a suferinţei altora? Răspunsul să nu-l căutăm în filozofie, în înţelepciunea noastră. Răspunsul ni-l dă psalmistul în psalmul pe care l-am cântat astăzi la Liturghie: „Am crezut chiar şi atunci când ziceam: «Sunt prea nefericit!»” Sunt necesare credinţa şi ascultarea lui Abraham, despre care Scrisoarea către Romani ne spune că a crezut sperând împotriva oricărei speranţe.

Misterul Schimbării la Faţă să ne inspire curaj în a-l urma pe Cristos pe drumul crucii, care e, în acelaşi timp, drumul învierii, şi să ne întărească în speranţa că Dumnezeu, în atotputernicia şi în iubirea sa fără margini, va transforma în bucurie orice tulburare şi suferinţă a vieţii.