en-USro-RO

| Login
24 aprilie 2018

Omilia Duminicii

Timpul Adventului
 
Timpul Crăciunului
 
Timpul Postului Mare
 
Săptămâna Sfântă
 
Sfântul Triduum Pascal
 
Timpul Pascal
 
Timpul de peste an
 
Sfinţii
 

Calendarul zilei

Marți, 24 aprilie 2018

Sfintii zilei
Ss. Fidel din Sigmaringen, pr. m. *; Maria a lui Cleofa și Salomea;
Egbert, cãlug.
Liturghierul Roman
Marți din sãptãmâna a 4-a a Paștelui
Liturghie proprie, prefațã pentru Paști (II, III, IV sau V)
alb (roșu), IV
Lectionar
Fap 11,19-26: Le-au vorbit și grecilor, vestindu-l pe Domnul Isus.
Ps 86: Lãudați-l pe Domnul, toate popoarele! (sau Aleluia.)
In 10,22-30: Eu și Tatãl una suntem.
Meditatia zilei
Marți din sãptãmâna a 4-a a Paștelui

ANUL B

2.

 Abraham nu putea să aibă ceva mai scump la viaţa lui decât pe fiul său, pe Isaac. Era singurul copil pe care îl avea; îl dorise o viaţă întreagă şi îl dobîndise abia la bătrâneţe, printr-un dar, printr-o minune de la Dumnezeu. Isaac era fiul promisiunii. Şi totuşi, Abraham nu ezită nici o clipă în credinţă şi în ascultare; când Dumnezeu îi porunceşte, pregăteşte cuţitul, lemnele şi focul, îşi suflecă mânecile şi e gata să-şi jertfească propriul copil, singura lui bucurie pe lume.

Înjunghierea fizică nu a avut loc. Dar jertfa a fost deplină şi totală în voinţa şi în inima lui Abraham. A fost o jertfă dramatică, eroică, spirituală, care a făcut să sângereze inima lui Abraham, chiar dacă n-a sângerat trupul fiului său, Isaac.

Jertfa aceasta are o semnificaţie religioasă profundă.

Istoria cunoaşte şi alte cazuri asemănătoare în care părinţii îşi jertfesc copiii, fie pentru binele patriei, fie pentru a aduce cinstire divinităţii.

Astfel, istoria antică ne spune că regele Agamemnon a jertfit-o zeilor pe fiica sa, Ifigenia; pe vremea lui Abraham, nu puţini erau părinţii care îşi jertfeau copiii; aceasta era o practică obişnuită la moabiţi. Chiar în Israel, deşi lucrul acesta era interzis de Lege, regele Achaz îl jertfeşte pe singurul său fiu; generalul Iefte acelaşi lucru îl face cu fiica sa.

Spre deosebire de toate aceste jertfe, jertfa lui Abraham ocupă un loc unic în istoria mântuirii; Abraham o înfăptuieşte dintr-o ascultare promptă, conştientă, curajoasă faţă de cuvântul lui Dumnezeu. Mai mult, jertfa lui Abraham este un simbol al jertfei pe care însuşi Dumnezeu a făcut-o când a sosit timpul mântuirii; Dumnezeu nu l-a cruţat pe propriul său Fiu, ci l-a dat la moarte; l-a jertfit pe lemnul crucii pentru mântuirea noastră.

Isaac, care de-acum era mort pentru Abraham, i-a fost redat viu tatălui său, ceea ce a însemnat o bucurie nespusă pentru Abraham şi o binecuvântare pentru toţi urmaşii săi.

La fel, Cristos mort este redat vieţii prin înviere spre mărirea Tatălui şi spre mântuirea neamului omenesc.

Jertfa lui Abraham, ca şi jertfa lui Cristos, ne vorbeşte despre viaţa ce se naşte din jertfă şi din moarte.

Lecturile Liturghiei de astăzi vor să scoată în evidenţă un lucru esenţial şi de neînlocuit pentru mântuirea noastră, şi anume: ascultarea. Abraham ascultă de porunca lui Dumnezeu, deşi porunca era extrem de grea pentru el.

Cristos ascultă de Tatăl său, e ascultător până la moarte, şi încă moartea pe cruce. Nici pentru noi nu există o altă cale spre mântuire decât calea ascultării.

În Vechiul Testament, religios se numea cel care se supunea poruncilor şi voinţei lui Dumnezeu, iar cel care se ridica împotriva poruncilor Celui Preaînalt se numea nelegiuit.

Dumnezeu vorbeşte şi vrea să-i fie ascultat cuvântul, adică legea sa să fie ascultată: „Ascultă, Israele, poruncile acestea, pe care ţi le dau eu astăzi, să le păstrezi în inima ta, să le întipăreşti în mintea copiilor tăi... să le legi la mâna ta ca un semn de aducere aminte... să le scrii pe uşorii casei tale...”

Lui Dumnezeu nu-i plac jertfele, ceremoniile, cu alte cuvinte, cultul care i se aduce, decât dacă acesta înfloreşte într-un climat de ascultare faţă de voinţa lui.

În una dintre Cărţile lui Samuel găsim scrise aceste cuvinte: „Îi plac oare Domnului arderile de tot şi jertfele mai mult decât ascultarea de glasul Domnului? Ascultarea face mai mult decât jertfele şi păzirea cuvântului său face mai mult decât grăsimea berbecilor (înjunghiaţi pentru jertfă)” (1Sam 15,22).

Istoria prăbuşirii şi condamnării neamului omenesc e legată de neascultarea unui om, a lui Adam. Indiferent care a fost natura păcatului său, el a fost o pretenţie de autonomie, de neatârnare faţă de Dumnezeu, o atitudine contrară voinţei lui Dumnezeu, o neascultare ce a devenit cauza tuturor relelor din lume. Pe de altă parte, salvarea neamului omenesc e legată de ascultarea unui Om; a Omului-Dumnezeu, Cristos, care s-a despuiat de mărirea sa, a luat chip de sclav, s-a smerit pe sine, făcându-se ascultător până la moartea pe cruce. „După cum, prin neascultarea unuia”, scrie sfântul Pavel Romanilor, „cu toţii am devenit păcătoşi, la fel, prin ascultarea unuia, cu toţii am devenit drepţi”.

Dacă Dumnezeu pretinde de la noi ascultare faţă de poruncile şi legile sale, o face, nu fiindcă el ar fi un tiran care ar simţi o plăcere sadică să ne vadă îngenuncheaţi şi umiliţi ca nişte sclavi care nu crâcnesc la porunca stăpânului, ci fiindcă el este un Tată plin de iubire faţă de noi, iar prin respectarea legilor, el vrea binele şi fericirea noastră. Orice păcat, orice neascultare reprezintă un pietroi cu care aruncăm în Dumnezeu, dar care, de fapt, întotdeauna cade în capul nostru.

Undeva într-un muzeu se află un tablou care reprezintă un butoi cu cercurile frânte şi cu doagele împrăştiate. Dedesubt sunt scrise două cuvinte: Libertate perii - din cauza libertăţii am pierit!...

Este simbolul omului care, umflându-se de mândrie, vrea să rupă orice lege care îl încercuieşte, îl constrânge. Omul vrea autonomie, libertate deplină, iar urmarea nu poate fi alta decât propria nimicire, propria pieire.

Voinţa lui Dumnezeu, de care trebuie să ascultăm, nu se face cunoscută întotdeauna în mod direct. Dumnezeu ne porunceşte de cele mai multe ori prin oameni; e ceea ce numim noi autoritatea căreia trebuie să ne supunem.

E autoritatea în Biserică, pe care Cristos a lăsat-o lui Petru, apostolilor şi urmaşilor săi: „Cine pe voi vă ascultă, pe mine mă ascultă!” E autoritatea civilă legitimă, care, cum spune sfântul Pavel, nu poate fi decât de la Dumnezeu. În familie este autoritatea soţului, pe care soţia trebuie să o respecte. E autoritatea părinţilor, faţă de care copiii datorează supunere şi ascultare.

La orice nivel s-ar afla autoritatea umană, ea este întotdeauna expresia voinţei lui Dumnezeu. Ascultarea nu este niciodată o micşorare a demnităţii umane, dar ea presupune întotdeauna umilinţă, renunţare la orgoliul propriu şi uneori chiar eroism atunci când cei care deţin autoritatea sunt nedemni, odioşi, plini de răutate.

Nu fac nici o încheiere la această predică din seara aceasta. În loc de încheiere, propun să ne reculegem câteva momente, să ne facem un mic examen de conştiinţă; să ne întrebăm fiecare: care este atitudinea mea faţă de legile lui Dumnezeu, faţă de cei care sunt puşi de Dumnezeu să-mi poruncească? După care, fiecare să-şi ia hotărârile pe care i le dictează conştiinţa.