en-USro-RO

| Login
24 aprilie 2018

Omilia Duminicii

Timpul Adventului
 
Timpul Crăciunului
 
Timpul Postului Mare
 
Săptămâna Sfântă
 
Sfântul Triduum Pascal
 
Timpul Pascal
 
Timpul de peste an
 
Sfinţii
 

Calendarul zilei

Marți, 24 aprilie 2018

Sfintii zilei
Ss. Fidel din Sigmaringen, pr. m. *; Maria a lui Cleofa și Salomea;
Egbert, cãlug.
Liturghierul Roman
Marți din sãptãmâna a 4-a a Paștelui
Liturghie proprie, prefațã pentru Paști (II, III, IV sau V)
alb (roșu), IV
Lectionar
Fap 11,19-26: Le-au vorbit și grecilor, vestindu-l pe Domnul Isus.
Ps 86: Lãudați-l pe Domnul, toate popoarele! (sau Aleluia.)
In 10,22-30: Eu și Tatãl una suntem.
Meditatia zilei
Marți din sãptãmâna a 4-a a Paștelui

ANUL C

 1.

 Însoţit de trei ucenici la care ţinea în mod deosebit, Mântuitorul nostru se îndreaptă spre Muntele Tabor. El obişnuia adesea să se retragă din mijlocul lumii şi al zgomotului, pentru ca în singurătate să se întreţină în rugăciune cu Tatăl său ceresc. Ajunşi pe munte, cei trei apostoli, cuprinşi de oboseală, s-au întins la pământ au adormit pe loc. În schimb, Mântuitorul, pe când se ruga, s-a schimbat la înfăţişare: faţa lui strălucea ca soarele, iar hainele lui deveniseră albe ca zăpada. „În ziua aceea”, zice sfântul Vasile cel Mare, „soarele de pe cer a rămas mai uimit decât în ziua în care Iosue l-a oprit în drumul său, căci el, care luminează întregul pământ, a văzut în drumul său, pe Muntele Tabor, un alt soare, mai strălucitor decât el, pe Cristos, care pentru câteva clipe s-a arătat pământului în toată strălucirea sa dumnezeiască”.

Ne întrebăm: pentru ce oare Biserica ne pune în faţă această scenă atât de frumoasă şi de minunată tocmai în timpul Postului Mare? Nu întâmplător face lucrul acesta, ci pentru a ne da nouă un îndemn şi o învăţătură: după exemplul lui Cristos, în aceste zile, noi, creştinii, trebuie să săvârşim în noi o schimbare la faţă, o transfigurare: schimbarea, trecerea de la întunericul, de la moartea păcatului, la strălucirea şi viaţa harului sfinţitor.

Omul cu păcatul greu pe suflet trăieşte cufundat în întunericul unui mormânt. Şi iată că astăzi se face auzit glasul sfântului Pavel, care ne îndeamnă să ieşim din întunericul păcatului la lumina şi la strălucirea harului: „Fraţilor, ne spune el, Dumnezeu ne-a chemat din întuneric la lumina sa minunată”.

Cum arată omul care, prin păcatul de moarte, a pierdut harul sfinţitor? Arată jalnic, ca o familie în care tatăl a murit sau a părăsit casa, ca o şcoală fără învăţători, ca un trup fără suflet, ca o lume fără soare. Nimic mai înspăimântător la vedere ca un mort, cu un trup din care a plecat sufletul. Un om cu care cu câteva zile mai înainte vorbeai cu multă plăcere, stăteai lângă el, dormeai lângă el; după ce sufletul a ieşit din el, a murit, a început să miroasă şi să putrezească, te temi să rămâi singur cu el, ţi-ar crăpa inima de frică să te culci lângă el.

Ce-ar fi pământul fără căldura şi lumina soarelui? Pustiu şi gheaţă. Aşa este sufletul omului din care păcatul a izgonit harul sfinţitor. „Viaţa trupului tău”, zice sfântul Augustin, „e sufletul tău, viaţa sufletului tău e harul sfinţitor. Trupul fără suflet e un cadavru, sufletul fără harul sfinţitor e un cadavru, iar cadavrul e bagat în întuneric, în mormânt, nu se scoate la lumină”. „Dacă îngerii ar putea să plângă”, zice sfântul Francisc de Sales, „ei ar plânge de milă, văzând mizeria şi nenorocirea în care se aruncă omul când săvârşeşte păcatul de moarte şi pierde harul lui Dumnezeu”.

Harul sfinţitor e tot ce este mai frumos şi mai preţios pentru om; e piatra aceea de mare preţ despre care vorbeşte Mântuitorul în Evanghelie, pentru care merită să vinzi tot ce ai şi să o cumperi. Strălucirea şi frumuseţea harului sfinţitor nu le putem vedea cu ochii trupului, căci dacă le-am vedea, am orbi, precum vederea unui suflet fără harul sfinţitor ne-ar face să murim de groază. Această strălucire a harului e ascunsă, aşa cum opaiţele lui Ghedeon, despre care ne vorbeşte Sfânta Carte, erau ascunse în vase de lut, ca să nu se vadă lumina de către duşmani, aşa cum chivotul pe care poporul ales îl purta în călătorie era din aur, dar acoperit pe dinafară cu piei de animale.

Vezi oamenii mergând unii lângă alţii, stând împreună, muncind împreună şi nu ştii care are în el lumina harului şi care întunericul păcatului. Noaptea, pe întuneric, nu poţi să deosebeşti un cadavru de un om care doarme, o colibă de un palat, un trandafir de un spin, o bucată de aur de o piatră. Dar când răsare soarele, apare realitatea.

Aşa este aici, pe pământ; oamenii nu se deosebesc în exterior şi în sufletele lor nu se poate privi; nu ştii cine are şi cine nu are harul sfinţitor. În momentul când omul moare, abia atunci se vede strălucirea harului din sufletul lui sau lipsa harului.

Sfânta Ecaterina de Siena, printr-o minune a lui Dumnezeu, a văzut sufletul unui om având harul sfinţitor în el; după ce l-a văzut, a declarat că este gata oricând să-şi dea viaţa pentru ca acel suflet să nu-şi piardă uimitoarea frumuseţe. Din ziua aceea a început să sărute pământul pe unde călcau preoţii, în semn de respect faţă de puterea lor de a reda oamenilor harul la Botez şi la sfânta Spovadă.

Sfântul Ioan Vianney, când un copil îi aducea un buchet cu flori frumoase, îi spunea: „Copilul meu, sufletul tău e mai frumos decât aceste flori frumoase; nu uita acest lucru!”

Vreţi să ştiţi cât valorează harul sfinţitor? Valorează cât sângele lui Cristos; Cristos de aceea s-a întrupat, de aceea a suferit şi a murit, de aceea a întemeiat Biserica şi sacramentele, ca să ne redea harul sfinţitor. Dacă pentru un om harul sfinţitor nu valorează nimic, pentru acel om nimic nu valorează nici sângele lui Cristos, nici sfânta Biserică. Singura bogăţie pe care trebuie să o preţuiască omul în această viaţă este harul sfinţitor. Fără harul sfinţitor, cel mai bogat om este sărac lipit pământului, şi cel care are harul sfinţitor, chiar dacă e sărac lipit pământului, e bogat. Dumnezeu nu preţuieşte nimic altceva în om decât harul sfinţitor, pentru că prin harul sfinţitor devenim copii ai lui Dumnezeu, iar prin pierderea harului devenim duşmani ai lui Dumnezeu. Spune sfântul Toma de Aquino că Dumnezeu preţuieşte mai mult un om în harul sfinţitor decât 10.000 de păcătoşi sau decât toţi păcătoşii din lume, aşa cum un tată îşi iubeşte mai mult propriul copil, decât toţi sclavii care s-au răzvrătit împotriva lui. În sfârşit, lumina harului este singurul lucru pe care îl cere Dumnezeu de la om în clipa morţii: de prezenţa sau absenţa lui depind fericirea sau osânda veşnică. Celor care n-au harul în clipa morţii, Judecătorul le spune: „Plecaţi de la mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic al iadului!” Celor care au harul în clipa morţii, le face invitaţia: „Veniţi, binecuvântaţii Părintelui meu...”

Spune o veche legendă că într-o zi s-a prezentat la poarta Raiului un om cu o coroană strălucitoare pe cap. Dar îngerul care era de strajă l-a alungat, zicându-i: „Dacă nu te prezinţi cu altceva decât cu coroana de pe cap, nu poţi intra”. A venit apoi altul, un învăţat, care i-a prezentat diploma sa. Îngerul l-a respins şi pe el, zicându-i: „Cu asemenea hârtii nu se intră aici!”

A venit apoi un artist care uimise lumea cu arta lui; dar n-a fost primit. S-a prezentat apoi un general cu pieptul plin de decoraţii, dar poarta a rămas închisă. În sfârşit, a apărut un biet om bătrân, amărât şi sfrijit, pe care nimeni nu-l luase vreodată în seamă. Când îngerul l-a văzut, s-a sculat, a deschis larg porţile raiului, de unde ieşea o lumină puternică şi unde se auzeau cântările îngerilor, s-a înclinat în faţa bărbatului, spunându-i cuvintele din Apocalips: „Eu văd pe fruntea ta semnul lui Cristos şi chipul lui Cristos pe faţa ta; intră la acela după care atât de mult a suspinat sufletul tău!”

Să urmăm îndemnul pe care sfânta Biserică ni-l face în ziua de astăzi. Să săvârşim în aceste zile schimbarea la faţă pe care ea o aşteaptă de la noi: trecerea de la întunericul păcatului la lumina harului.

Ne plângem şi ne văicărim când am pierdut o pasăre, nişte bani, un lucru de nimic. Singurul lucru pentru care merită să plângem când îl pierdem este harul sfinţitor. Singurul lucru pe care să-l preţuim în viaţă să fie harul; dacă am preţui alte lucruri pământeşti mai mult decât harul, am fi ca un copil de rege, care nu judecă, şi care ar da cu plăcere o coroană regală de pe cap pentru un măr. Să avem grijă să nu pierdem harul lui Dumnezeu, să evităm păcatul şi ocaziile de păcat, căci sfântul Pavel ne atrage atenţia: „Fraţilor, aveţi această comoară în vase de lut; aveţi grijă să nu o pierdeţi”.

Să ne străduim să recâştigăm harul lui Dumnezeu de îndată ce am avut nefericirea să-l pierdem prin păcat. Dacă am şti că toţi cei care locuiesc şi mor în această localitate se mântuiesc şi toţi cei care mor în afara acestei localităţi se osândesc, pentru nimic în lume n-am părăsi această localitate, chiar dacă ar bântui aici o molimă, o ciumă. Dacă ni s-ar spune: „De ce staţi aici? Nu vedeţi că ciuma ne ucide pe toţi?”, am răspunde: „Cu atât mai bine, suntem siguri că mergem în cer”. Dacă am fi nevoiţi să plecăm pentru câteva ceasuri, ne-am întoarce îndată, ca nu cumva să ne prindă moartea în altă parte, şi nu am părăsi localitatea, de ne-ar da cineva milioane de euro. Or, este un lucru sigur că numai cei care mor în starea harului se mântuiesc, cei care mor fără el se osândesc.

Pentru nimic în lume să nu trăim fără harul lui Dumnezeu în suflet, iar dacă, din nefericire, l-am pierdut, să nu întârziem a-l recupera imediat prin sfânta Spovadă. Astfel, în clipa morţii, şi această clipă va veni odată pentru fiecare dintre noi, să putem auzi din gura Judecătorului: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui meu; veniţi voi, părinţi care v-aţi făcut datoria în viaţă şi voi, copii ascultători, veniţi voi, creştini credincioşi şi evlavioşi, veniţi şi moşteniţi împărăţia pregătită vouă de la întemeierea lumii”.