en-USro-RO

Inregistrare | Login
19 ianuarie 2018

Omilia Duminicii

Timpul Adventului
 
Timpul Crăciunului
 
Timpul Postului Mare
 
Săptămâna Sfântă
 
Sfântul Triduum Pascal
 
Timpul Pascal
 
Timpul de peste an
 
Sfinţii
 

Calendarul zilei

Vineri, 19 ianuarie 2018

Sfintii zilei
Ss. Marius şi Marta, soţi m.
Liturghierul Roman
Vineri din sãptãmâna a 2-a de peste an
Liturghie la alegere, prefaţã comunã
verde. II
Lectionar
1Sam 24,3-21: Nu-mi voi ridica mâna împotriva stãpânului meu, regele, care a fost consacrat Domnului prin ungere.
Ps 56: Ai milã de mine, Dumnezeule, ai milã de mine!
Mc 3,13-19: I-a chemat pe cei pe care i-a voit el, iar ei au venit la el.
Meditatia zilei
Vineri din sãptãmâna a 2-a de peste an

ANUL C

3. Epistola despre sfinţenie

 „Fraţilor, să vă feriţi de desfrânare, deoarece voinţa lui Dumnezeu aceasta este, sfinţirea voastră”. Asupra acestui îndemn al sfântului Pavel, pe care l-aţi auzit în epistola pe care am citit-o, aş vrea să mă opresc acum câteva minute. „Fiecare dintre voi”, îi îndemna Apostolul pe credincioşii din Tesalonic, „să-şi stăpânească trupul său în sfinţenie şi cinste, nu în patima poftei, ca păgânii care nu-l cunosc pe Dumnezeu, căci Domnul răzbunător este în toate acestea”. Să ne gândim la nelegiuirile, la desfrâul din zilele noastre, la dorinţele nepermise, la cuvintele şi glumele murdare ce se aud la tot pasul, la profanarea legilor sfintei Căsătorii, la indiferenţa şi dispreţul pentru sfinţenie. Găsim că îndemnul sfântului Pavel este mai potrivit pentru creştinii de astăzi decât pentru cei de odinioară, din Tesalonic: „Fraţilor, nu ne-a chemat Dumnezeu la necurăţie, ci la sfinţenie”.

Dar ce este această sfinţenie la care ne cheamă Dumnezeu pe toţi? Cred că mulţi socotesc că a duce o viaţă de sfinţenie înseamnă a trăi ca sfinţii cei mari, înseamnă a trăi în pustiu, departe de lume, precum anahoreţii de demult, prin peşteri sau morminte, să-ţi schingiuieşti trupul până la sânge, să dormi pe pământul gol, ca sfântul Alois de Gonzaga sau ca sfântul Francisc de Sales, sau să pui cenuşă în mâncare şi să posteşti câteva zile pe săptămână ca sfântul Alfons de Liguori, sau să străbaţi pământul, să converteşti lumea ca apostolii, să ai extaze, viziuni, să fii omorât pentru credinţă ca martirii, să săvârşeşti minuni sau să stai toată ziua în biserică. Nu, nu aceasta este sfinţenia la care ne cheamă Dumnezeu. Dumnezeu pe puţini îi cheamă să ducă o astfel de viaţă extraordinară.

Sfinţenia la care Dumnezeu ne cheamă pe noi, oamenii de rând, constă în a săvârşi faptele obişnuite, mărunte, de fiecare zi, cu credinţă, din dragoste faţă de Dumnezeu, cu sufletul curat. Pentru un copil, a duce o viaţă de sfinţenie înseamnă a asculta de părinţi, a-şi învăţa lecţiile, a se ruga cu evlavie. Pentru un tânăr, pentru o tânără, a duce o viaţă de sfinţenie înseamnă a lupta cu ispitele, a sta noaptea în casă, a se feri chiar şi de pericolul de păcat. Pentru un soţ, a duce o viaţă de sfinţenie înseamnă a munci pentru familie din dragoste faţă de Dumnezeu, fără să înjure, fără să se îmbete, fără să se certe, fără să facă glume nepermise. Pentru o femeie, pentru o mamă, a se sfinţi înseamnă a-şi creşte copiii în frica lui Dumnezeu, fără blesteme, a suporta cu răbdare greutăţile de fiecare zi, a-şi înfrâna limba, a nu pierde timpul cu bârfe şi vorbiri de rău. Îndeplinindu-ne datoriile stării noastre din dragoste faţă de Dumnezeu, oricât de neînsemnate ar fi ele, putem câştiga pentru cer merite mai mari decât ale sfinţilor care au făcut minuni şi s-au biciuit până la sânge.

La Isus au venit odată ucenicii lui şi i-au spus: „Doamne, am făcut minuni; la porunca noastră, şi diavolii au ieşit”. Dar Isus nu i-a lăudat. În schimb, a lăudat-o pe bătrânica din templu, care, cu toată sărăcia ei, a pus doi bănuţi în cutia în care se strângea pomană pentru templu; i-a dat cu toată inima. Isus a promis împărăţia cerului aceluia care îi dă un pahar de apă unui însetat, pentru numele lui. Dar să ne gândim numai la aceea pe care toate neamurile o numesc fericită, la Preacurata Fecioară Maria. Ea nu a făcut în viaţa ei nici minuni, nici fapte extraordinare. Era o femeie ca toate celelalte, mătura, spăla, făcea mâncare, cârpea rufele ca orice gospodină, se îngrijea de soţ şi de copil, îndura greutăţile de fiecare zi în tăcere. Şi prin aceste fapte obişnuite, neînsemnate, dar făcute cu suflet curat şi din dragoste faţă de Dumnezeu, a dobândit o glorie mai mare decât a tuturor sfinţilor care au făcut fapte extraordinare, de aceea este numită Regina tuturor sfinţilor; s-a ridicat deasupra apostolilor, care au cutreierat şi au convertit lumea; de aceea e numită Regina apostolilor; s-a ridicat deasupra acelora care şi-au dat viaţa pentru credinţă; de aceea e numită Regina martirilor.

Sfântul Iosif nu a făcut minuni, nu a făcut fapte extraordinare în viaţa sa; a fost un lemnar, un meseriaş ca toţi meseriaşii, lucra necunoscut de oameni, să-şi câştige pâinea de toate zilele, şi totuşi, i-a întrecut în slavă pe ceilalţi sfinţi care au făcut minuni, căci el este patronul Bisericii Universale. Dumnezeu nu se uită la faptele omului, ci la inima lui, la dragostea cu care le face. „Dacă cineva suportă numai o înţepătură de ac”, zice sfântul Francisc de Sales, „dar cu multă dragoste faţă de Dumnezeu, are mai mult merit în faţa lui Dumnezeu decât altul care şi-ar da viaţa pentru credinţă, dar cu mai puţină dragoste faţă de Dumnezeu”.

Dorinţa de a face fapte mari, extraordinare, prin care să atragem atenţia altora, conţine de multe ori multă mândrie şi, în acest caz, nu vom avea nici un merit pentru aceste fapte, oricât de mari şi de sfinte ar fi ele. Mijlocul cel mai uşor de a ne sfinţi este acela de a-i oferi lui Dumnezeu faptele obişnuite de fiecare zi cu sufletul curat şi cu intenţia de a-i plăcea lui. Un războinic viteaz, cu numele de Bayard, fiind grav rănit într-o luptă, stătea rezemat cu spatele de un copac, îşi săruta cu dragoste sabia, tovarăşa de viaţă cu care a dobândit atâtea victorii care i-au adus o slavă atât de mare. La fel, un ţăran, la sfârşitul vieţii, îşi va putea săruta sapa cu care, lucrând o viaţă întreagă pentru Dumnezeu, şi-a câştigat slava nepieritoare a cerului; orice meseriaş sau muncitor îşi va putea săruta unealta cu care a muncit, căci cu ea şi-a câştigat cerul. Dar ca să ne sfinţim, ca să avem merite pentru faptele noastre, trebuie să le săvârşim cu sufletul fără păcat, în prietenie cu Dumnezeu, altfel, le irosim, nu avem nici un folos, e ca şi cum am pune o mulţime de lucruri preţioase într-un sac fără fund.

Iată ce înseamnă sfinţenia la care ne cheamă Dumnezeu. Să săvârşim toate faptele noastre, chiar cele mai mici, cele mai neînsemnate, din dragoste faţă de Dumnezeu, cu sufletul curat. Oricare ar fi starea vieţii noastre, oricare ne-ar fi meseria, oricare ar fi locul unde muncim, oricât ar fi de răi oamenii care ne înconjoară, noi putem şi trebuie să ne sfinţim. Şi fiindcă am început predica cu un îndemn al sfântului Pavel, sfârşesc tot cu un îndemn al marelui Apostol, care ne spune: „Fraţilor, fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că altceva faceţi, toate în numele Domnului să le faceţi”.