en-USro-RO

| Login
22 iunie 2018

Omilia Duminicii

Timpul Adventului
 
Timpul Crăciunului
 
Timpul Postului Mare
 
Săptămâna Sfântă
 
Sfântul Triduum Pascal
 
Timpul Pascal
 
Timpul de peste an
 
Sfinţii
 

Calendarul zilei

Vineri, 22 iunie 2018

Sfintii zilei
Ss. Paulin de Nola, ep. *; Ioan Fisher, ep. și Thomas Morus, m. *; 

Niceta de Remesiana, ep.
Liturghierul Roman
Vineri din sãptãmâna a 11-a de peste an
Liturghie la alegere, prefațã comunã 
verde (alb, roșu), III
Lectionar
2Rg 11,1-4.9-18.20 : L-au uns rege și toți l-au aclamat bãtând din palme și strigând: „Trãiascã regele!”
Ps 131 : Dumnezeu și-a ales locuința în mijlocul poporului sãu.
Mt 6,19-23 : Unde este comoara ta, acolo va fi și inima ta
.
Meditatia zilei
Vineri din sãptãmâna a 11-a de peste an

DUMINICA A- III-A DIN POSTUL MARE

ANUL A

Marii aventurieri care în secolul al XV-lea l-au urmat pe Cristofor Columb în călătoriile sale spre America au înfruntat dificultăţi uriaşe, mari pericole, furtuni pe mare, au trecut prin nenumărate peripeţii până au descoperit Lumea Nouă. Dar erau însufleţiţi de speranţa că vor găsi acolo trei lucruri extraordinare despre care vorbeau legendele celor din antichitate. Acestea erau: Eldorado, adică un munte în întregime din aur; apoi Amazonia, ţara în care trăiau amazoanele, celebrele războinice, ţară în care se trăia ca în era de aur de la început şi, în sfârşit, Fântâna tinereţii din care cine bea îşi asigura o tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Aventurierii lui Cristofor Columb aur au găsit, nu chiar un munte întreg, dar destul; cât despre ţinutul paradisiac, cu amazoane, pe care îl visau, şi fântâna din care să soarbă tinereţe fără bătrâneţe, nici vorbă. Ceea ce nu au găsit aventurierii lui Columb, ne oferă Cristos, după cum am auzit în Cuvântul lui Dumnezeu proclamat la Liturghia duminicii de azi. E vorba de fântâna Botezului a cărei apă ţâşneşte spre viaţa veşnică, o apă care ne redă nevinovăţia copilăriei, ne dă viaţă fără de moarte şi ne reintroduce în paradisul pe care primii noştri părinţi l-au pierdut.

Cuvântul cheie al lecturilor biblice pe care le-am ascultat e cuvântul apă. Apa este elementul creat de Dumnezeu în natură, cel mai necesar pentru viaţă, care ne însoţeşte şi ne susţine zilnic viaţa, fără de care nu am fi putut să ne naştem la viaţa naturală, bine ştiind că în sânul mamei copilul creşte şi se dezvoltă într-o pungă cu apă, în sacul amniotic. Este „sora apă”, cum o numea afectuos sfântul Francisc de Assisi, cea care este „smerită, preţioasă şi castă”. Cât de profunde sunt mesajele lui Isus legate de apă! Într-un fel am putea spune că Isus se ascunde sub simbolul apei, aşa cum în Euharistie se ascunde sub simbolurile sacramentale ale pâinii şi vinului. Mântuitorul a spus: „Cine este însetat să vină la mine şi să bea” (In 7,37); evanghelistul Ioan adaugă: „Din sânul lui vor ţâşni izvoare de apă vie” (In 7,38). Pe cruce, din sânul lui, din inima străpunsă de suliţa ostaşului, a ţâşnit, într-adevăr, sânge şi apă. Această apă dătătoare de viaţă veşnică va continua până la sfârşitul lumii să ţâşnească din inima lui Isus şi va curge în cristelniţele tuturor bisericilor: e apa sfântului Botez: „Mergeţi la toate popoarele şi botezaţi-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”.

După mărturia scriitorului bisericesc Tertulian (secolul III), primii creştini se numeau pe ei înşişi peştişori (pisciculi), considerând că elementul lor vital este apa – apa Botezului. În primele veacuri, creştinii erau nevoiţi să folosească un limbaj cifrat, ascuns, pentru ca prigonitorii păgâni să nu-i descopere. Pentru numele lui Isus ei foloseau cuvântul grecesc ichtüs, care înseamnă peşte. De fapt Cuvântul ichtys e un acrostih format din iniţialele cuvintelor greceşti care traduse înseamnă Isus Cristos Fiul lui Dumnezeu Mântuitorul. Creştinii de la început erau conştienţi că asemenea unor peştişori, ei s-au născut la viaţa supranaturală în apă, în apa Botezului, şi că nu pot trăi decât rămânând în apă, adică rămânând în Botezul lor, în harul primit la Botez, rămânând fideli lui Cristos şi promisiunilor făcute la Botez. În afara Botezului e moarte, aşa cum peştişorii scoşi din apă se sufocă şi mor.

Fără în îndoială că liturgia de azi, propunându-ne în prima lectură episodul cu apa scoasă din stâncă de către Moise şi episodul cu Samariteanca la fântâna lui Iacob, vrea să ne îndrepte gândul spre Botezul pe care l-am primit, fiind cunoscut faptul că Postul Mare, în toată tradiţia Bisericii, este timpul de pregătire intensă a catecumenilor în vederea primirii Botezului în noaptea Paştelui, iar pentru noi cei care am primit deja Botezul este un timp în care ne redescoperim şi retrăim Botezul şi ne pregătim pentru reînnoirea promisiunilor de la Botez din noaptea Paştelui.

Apa ne oferă un triplu simbolism.

Mai întâi ea curăţă, purifică, spală murdăria. Cât de limpede, curată, proaspătă, ozonată este atmosfera vara după căderea unei ploi! Cum ar arăta casele, străzile, oraşul nostru fără apă? Ce am face noi dacă nu am avea apă cu care să ne spălăm pe faţă şi pe mâini, cu care să facem baie după o zi de muncă şi de transpiraţie, cu care să ne spălăm rufele şi hainele? Pe plan spiritual acelaşi lucru îl face apa Botezului: ne spală murdăria păcatului, face ca sufletul nostru să fie curat, frumos, strălucitor, vrednic să primească îmbrăţişarea iubirii şi prieteniei lui Dumnezeu. Apostolul Pavel le scrie Efesenilor: „Cristos şi-a iubit Biserica şi s-a dat pe sine pentru ea, ca să o sfinţească, după ce a curăţat-o prin apa Botezului prin Cuvânt, ca să înfăţişeze această Biserică, slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci să fie sfântă şi fără prihană” (Ef 5,26-27). Iar această Biserică spălată de Cristos suntem noi cei botezaţi.

În al doilea rând apa înseamnă viaţă: fără apă nu este decât pustiu şi moarte. Nicio plantă, nicio pasăre, nicio gâză, niciun animal, niciun om nu poate trăi fără apă. La fel, din apa Botezului se naşte şi se întreţine viaţa dumnezeiască, viaţa supranaturală, viaţa harului. Fără apa Botezului nu există decât pustiul şi moartea păcatului.

Pentru viaţa noastră fizică, biologică avem mare grijă să o prelungim cât se poate de mult: ne procurăm mâncare, îmbrăcăminte, medicamente, facem tot ce putem ca să nu murim, sau să murim cât mai târziu. E normal, căci viaţa noastră biologică e şi ea un dar al lui Dumnezeu şi nu putem face cu ea ce vrem. Dar la urma urmei nu are mare importanţă dacă trăim mult sau puţin pe pământ. Căci viaţa trupului, lungă, scurtă, cum o fi ea, la urmă tot se termină cu moartea. Dar ceea ce contează cu adevărat este viaţa divină, supranaturală primită prin Botez, căci ea înseamnă viaţă veşnică. A o pierde prin păcatul de moarte, înseamnă a trăi în moarte sufletească. Dacă am calcula cât timp trăim intermitent în harul sfinţitor între o Spovadă şi alta, am rămâne surprinşi cât de scurtă ne este viaţa, viaţa cea adevărată, viaţa sufletească, chiar într-o viaţă biologică de 80 sau de o sută de ani. Poate ne-am trezi în situaţia bătrânului de 80 de ani din ţara de misiuni, care fusese botezat de curând. Îl întreabă cineva într-o zi: „Câţi ani ai, bunicule?” „Doi ani”. „Doi ani? Nu îmi vine să cred!” „Ba da, numai doi ani am, pentru că numai de când am primit Botezul acum doi ani a început adevărata viaţă, cea care contează. Anii dinainte, fără viaţa harului, au fost ani pierduţi în întregime”.

În sfârşit, al treilea efect şi al treilea simbolism al apei este acela de a potoli setea. La el se referă discuţia lui Isus cu Samariteanca la fântâna lui Iacob. E amiază. E cald. După un drum lung făcut sub razele de foc ale soarelui din Palestina, Isus e obosit şi însetat: „Femeie, dă-mi să beau!” A fost o introducere şi un pretext pentru a intra în vorbă cu Samariteanca, spre a-i vorbi despre o altă sete şi despre o altă apă care poate potoli o atare sete: „Oricui va bea din apa aceasta, îi va fi iarăşi sete. Dar oricui va bea din apa pe care i-o voi da eu, în veci nu-i va fi sete. Ba, mai mult, apa pe care i-o voi da eu se va preface în el într-un izvor de apă care va ţâşni spre viaţa veşnică”. „Doamne, dă-mi această apă, ca să nu-mi mai fie sete”. Femeia aceea cu viaţă uşuratică, însetată de iubirea carnală, senzuală, care trecea din bărbat în bărbat – avusese deja cinci şi încă nu era satisfăcută, căuta în continuare alţii – se simte dintr-o dată eliberată, descătuşată, uită parcă trecutul ei ruşinos, în marea bucurie de a-l fi întâlnit pe Cristos. Isus îi spune doar atât: „Apa în stare să-ţi potolească setea de iubire şi de fericire pe care tu o cauţi sunt eu cel care îţi vorbesc”.

Inima omului simte o sete neostoită de iubire, de fericire, de adevăr, de libertate, de dreptate. Aşa a creat-o Dumnezeu, cu această sete înnăscută. Omul poate încerca în două feluri să-şi potolească această sete. Mai întâi bând din apa creaturilor, căutând cu disperare fericirea, bucuria în lucrurile create: bani, avere, prestigiu, faimă, plăceri senzuale. În limitele stabilite de legea lui Dumnezeu acestea, în sine, nu sunt păcat: toate sunt lăsate de Dumnezeu. Dar atenţie! Aceasta este o apă care stinge setea doar provizoriu şi adesea într-un mod înşelător şi iluzoriu. Uneori e atât de tulbure încât de-a dreptul otrăveşte sufletul şi viaţa omului. Şi într-o zi, mai degrabă sau mai târziu, această apă seacă complet, dar setea inimii rămâne: nu poate potoli setea infinită a inimii ceea ce este limitat şi trecător, nu e infinit. E o experienţă tristă pe care prin profetul Ieremia Dumnezeu o reproşează poporului său: „Poporul meu a săvârşit un dublu păcat: m-au părăsit pe mine izvorul apelor vii şi şi-au făcut cisterne, cisterne crăpate, care nu ţin apă” (Ier 2,13).

Numai Cristos, izvorul de apă vie, poate să potolească şi să stingă setea de iubire, de prietenie, de bucurie, de adevăr a inimii omului, căci „ne-ai creat pentru tine, Doamne, şi neliniştită este inima noastră până când nu se va odihni în tine” (sf. Augustin). Poporul ales, chinuit de sete în pustiu, în drum spre Ţara Făgăduită, a cerut apă. Dumnezeu i-a dat apă. Moise a lovit cu toiagul în stâncă şi din ea a izvorât apă. Noi suntem noul popor al lui Dumnezeu chinuit de setea de fericire în pustiul acestei vieţi. Stânca este inima Mântuitorului. Toiagul care o loveşte este suliţa soldatului roman. Împreună cu samariteanca să strigăm către noul Moise, Cristos: „Doamne, dă-mi din apa ta dătătoare de viaţă, ca să nu mai însetez!”