en-USro-RO

| Login
24 octombrie 2018

Omilia Duminicii

Timpul Adventului
 
Timpul Crăciunului
 
Timpul Postului Mare
 
Săptămâna Sfântă
 
Sfântul Triduum Pascal
 
Timpul Pascal
 
Timpul de peste an
 
Sfinţii
 

Calendarul zilei

Miercuri, 24 octombrie 2018

Sfintii zilei
Ss. Anton M. Claret, ep. *; Alois Guanella, pr.
Liturghierul Roman
Miercuri din săptămâna a 29-a de peste an
Liturghie la alegere, prefață comună
verde (alb), I, LP
Lectionar
Ef 3,2-12: Acum este revelat misterul lui Cristos că păgânii sunt împreună-moștenitori ai promisiunii.
Ps Is 12,2-3.4bcd.5-6: Veți scoate apă cu bucurie din izvoarele mântuirii.
Lc 12,39-48: Cui i s-a încredințat mult, i se va cere și mai mult.

Meditatia zilei
Miercuri din săptămâna a 29-a de peste an

ANUL B

 Mântuitorul nostru avea de obicei o privire blândă, dulce, duioasă; câtă blândeţe, câtă milă şi duioşie a arătat el faţă de cei mai mari păcătoşi: faţă de Magdalena, faţă de femeia prinsă în adulter! Dar iată-l astăzi pe Isus cel blând şi smerit cu inima, care lua copiii în braţe şi-i mângâia cu dragoste, cuprins de o mânie teribilă: ochii săi scapără fulgere, vocea sa vuieşte ca trăsnetele care fac vara să se cutremure văzduhul, îşi suflecă mânecile, pune mâna pe un bici uriaş cu mai multe şfichiuri şi izbeşte cu el în dreapta şi în stânga peste spinările negustorilor, peste feţele lor, pe unde apucă. Unde cade biciul lui, apar vânătăile. Se produce o învălmăşeală de nedescris: negustori şi cumpărători o iau la goană, căci unde loveşte biciul lui Cristos carnea îi ustură de parcă ar fi avut şfichiuiri de foc; în graba lor, răstoarnă tarabele, împrăştie pe jos banii. N-au timp să-i mai strângă de jos, porumbeii din cuşti îşi iau zborul speriaţi, oile, vitele, în învălmăşeală, fug şi ele de ici-acolo, neştiind încotro s-o apuce. După câteva minute, locul este curăţat; Cristos e singur cu biciul în mână. În jurul lui, totul e ca după o bătălie pe câmpul de luptă; ici-colo câte un miel aleargă behăind, căutându-şi mama. Cristos, de unul singur, în câteva minute izgoneşte mii de oameni cu animale cu tot. Straşnică trebuie să fi fost mânia lui, teribil trebuie să fi lovit el cu biciul acela! Imaginaţi-vă un târg de animale; un singur om înarmat cu un bici reuşeşte să izgonească toată lumea din obor cu tot cu animale, fără a îndrăzni careva să-i ţină piept, să se împotrivească.

O singură dată s-a mâniat în felul acesta Cristos, o singură dată a pus mâna pe bici. Când? Când a văzut că templul, casa Tatălui său, este necinstit. „Luaţi astea de aici şi căraţi-vă!”, striga Isus. „Aţi transformat casa Tatălui meu într-o peşteră de tâlhari!” Şi când te gândeşti că animalele ce se vindeau şi se cumpărau acolo erau destinate jertfelor din templu! Când te gândeşti că negustorii cu animalele lor, de fapt, nu erau în templu în locul unde se ruga lumea şi preoţii, ci într-o curte exterioară a templului, la intrare. Şi totuşi, animalele care răgeau, oile care behăiau, negustorii care strigau tocmindu-se cu clienţii, mai trântind ici-colo câte o înjurătură sau câte o vorbă proastă, ca la obor!, deranjându-i pe oameni de la rugăciune, l-au făcut pe Cristos să se mânie şi să pună mâna pe bici văzând în toate acestea o necinstire a casei Tatălui său.

În lumina evenimentului pe care ni-l prezintă Evanghelia de astăzi, să vedem ce înseamnă pentru noi biserica, acest lăcaş în care noi ne adunăm şi pe care îl numim casa lui Dumnezeu. La drept vorbind, şi universul poate fi numit templul, locuinţa lui Dumnezeu; cerul este templul lui Dumnezeu, pământul este templul lui Dumnezeu. Oriunde omul i se poate închina lui Dumnezeu. Proorocul Ilie i se închina lui Dumnezeu pe vârful unui munte; Ieremia, în fântâna în care a fost aruncat; Iona - în pântecele balenei, Daniel, în groapa cu lei; noi ne putem închina lui Dumnezeu acasă, pe drum, în tren, pe tarla, la şantier. Dar Dumnezeu vrea să aibă lăcaşuri în care el să fie în mod deosebit adorat: acestea sunt bisericile, locuinţele sale speciale.

După ce Dumnezeu a scos poporul ales din robia Egiptului, i-a poruncit lui Moise să facă un chivot, în care să locuiască el. Purtând mereu acest chivot în drumul spre Ţara făgăduită, Moise putea să spună poporului: „Nu există popor, oricât de mare, care să-şi aibă dumnezeii atât de aproape cum este Dumnezeul nostru permanent în mijlocul nostru”. Mai târziu, împăratul Solomon a construit la Ierusalim, ca locuinţă a lui Dumnezeu, un templu măreţ, una dintre minunile de frumuseţe ale pământului, şi cinstea acestei locuinţe a lui Dumnezeu o apără Cristos astăzi cu biciul în mână. Dar atât chivotul, cât şi templul lui Solomon n-au fost decât simboluri ale bisericilor noastre, în care Cristos, Fiul lui Dumnezeu, locuieşte cu adevărat, aşa cum se află în cer, la dreapta lui Dumnezeu. Acelaşi Cristos, care se afla odinioară în grajdul din Betleem, în căsuţa din Nazaret, pe Calvar, se află în fiecare biserică a noastră, astfel încât putem spune ceea ce a spus patriarhul Iacob la Bethel, după ce s-a trezit din somnul său minunat: „Într-adevăr, Domnul este în locul acesta! Înfricoşător este locul acesta: aici este casa lui Dumnezeu, aici este poarta cerului!” După ce Solomon i-a închinat lui Dumnezeu templul său măreţ, Dumnezeu i-a spus aşa: „Ochii mei vor fi îndreptaţi şi urechile mele vor fi deschise spre cel care se va ruga în locul acesta. Dacă vor veni asupra voastră seceta, lăcustele, ciuma, iar poporul va striga către mine din acest loc, eu îl voi asculta”. Dar ceea ce a promis Dumnezeu că va da poporului care se va ruga în templu, nu a fost decât o umbră a binefacerilor pe care le primim noi în bisericile noastre. Aici, în biserică, este locul în care devenim prin Botez copii ai lui Dumnezeu! Aici este adevărata noastră casă părintească, aici primim iertarea păcatelor în sfânta Spovadă, aici ne hrănim cu toţii la masa sfintei Împărtăşanii. Biserica este şcoala credinţei; în şcoli zeci de ani nu s-a mai predat religia, singurul loc unde s-a mai predat religia fiind biserica. Aici este singurul loc unde primim lumina credinţei prin citirea şi explicarea cuvântului lui Dumnezeu. De aceea, marele predicator Lacordaire are dreptate când spune: „Bisericile sunt pe pământ ceea ce sunt stelele pe cer: izvoare de lumină, de căldură şi de viaţă”. Biserica este locul întâlnirii noastre cu Cristos, este locul unde găsim mângâiere şi ajutor în greutăţile vieţii.

Cu ani în urmă, când avioanele nu erau atât de perfecţionate, când un avion traversa oceanul, pe ocean se construiau un fel de insule plutitoare artificiale, nişte platforme. Avionul cobora pe o asemenea insulă, se alimenta cu benzină, mergea mai departe, iar cobora pe insula următoare, se alimenta şi tot aşa până ce traversa oceanul. Acest lucru înseamnă bisericile pentru noi, cei care călătorim pe oceanul acestei vieţi: locuri de popas, de alimentare a sufletului cu energie. De aceea, la intrarea unei biserici din Olanda stă scris: „Insula lui Dumnezeu!”

Care sunt datoriile noastre faţă de biserică? Mai întâi de toate, avem datoria de a o iubi ca pe locul cel mai scump din lume, de a o ajuta când e vorba de întreţinerea, de înfrumuseţarea ei: e casa lui Dumnezeu, e locuinţa lui Cristos. Ce loc poate fi pentru noi mai scump decât acesta? Dar, din nefericire, o anumită experienţă ne învaţă că, de fapt, cel mai greu iese banul din buzunarul omului când este vorba de biserică. Cât de uşor dă omul sume mari pe toate nimicurile, pe distracţii, pe băutură, dar, vai!, ca să vezi un ban pentru biserică, trebuie să te închini un an la om şi să mergi la poarta lui că ţi se face sufletul acru; şi atunci îţi dă cu cârâială, cu vorbe. Mi-a fost dat să aud de la oameni cu tot luxul în casa lor că partea lor de biserică poate să rămână nevăruită.

Un paroh ne povesteşte o întâmplare curioasă: un păianjen i-a intrat în biserică şi s-a apucat să-şi ţeasă pânza: şi unde să o facă? A făcut-o pe geam. Dar de-abia a făcut-o, că a venit clopotarul şi cu mătura i-a rupt-o. Şi-a căutat păianjenul alt loc mai retras: şi-a făcut pânza în scaunul de Spovadă; dar tot în ziua aceea preotul, intrând la spovezi, i-a stricat-o; a făcut-o pentru a treia oară: unde? În baptisteriu; dar iată că peste câteva zile a fost un Botez şi iarăşi i-a fost stricată. S-a mutat în amvon, crezând că aici nu-l mai necăjeşte nimeni; dar când în duminica următoare s-a urcat preotul ca să predice, nimic nu s-a mai ales de pânza lui. În cele din urmă, a găsit o cutie unde s-a aciuiat; pe ea era scris: „Pentru întreţinerea bisericii”! Aici şi-a făcut pânza şi nu l-a mai deranjat nimeni: nimeni nu se apropia de cutia aceasta; era locul cel mai neumblat din biserică.

Rămânem uimiţi când citim în istorie cum s-au construit uriaşele catedrale din Evul Mediu. Cu câtă râvnă, cu banul şi cu munca săreau oamenii! Oamenii, de la principi şi până la cei de rând, se înhămau la căruţe şi trăgeau sau împingeau căruţele cu mâinile lor, cărând piatră, var, lemne; aduceau aceste materiale de la zeci de km împingând la căruţă. Atâta respect aveau faţă de materialele din care avea să se construiască locuinţele lui Dumnezeu, încât nimeni nu scotea nici un cuvânt, nici nu şoptea. În timp ce transportau materialele, când făceau popas, ascultau predicile preoţilor şi îşi mărturiseau păcatele.

Stând de vorbă în palatul său cu profetul Natan, David a zis la un moment dat: „Iată, eu locuiesc în casă de cedru şi chivotul Domnului stă aşezat în piei de animale. M-am gândit să construiesc o casă în care să stea arca Domnului, să construiesc o locuinţă Domnului”. Şi a strâns David banii cu care fiul său, Solomon, a construit templul din Ierusalim. Aşa au gândit întotdeauna oamenii cu credinţă: nu se cuvine să fie casele lor mai luxoase decât casa Domnului, decât biserica.

În al doilea rând, noi trebuie să vizităm cu tragere de inimă şi cât mai des biserica, măcar duminica. Este un lucru dureros că peste tot numărul acelora care deschid zilnic uşa bufetului este mai mare decât numărul acelora care deschid uşa bisericii. Dar ce să mai spun de aceia care nu intră nici măcar duminica în biserică pentru a lua parte la sfânta Liturghie? Biserica este, cum spune patriarhul Iacob, casa lui Dumnezeu şi poarta cerului. Deci cine nu este văzut în biserică nu are cum să intre în cer, deoarece altă poartă a cerului nu este decât Biserica. Sfântul Augustin ne descrie într-o carte a sa o discuţie, de pe vremea unei prigoane, între sfântul martir Simplicianus şi marele orator Victorinus: „Fii sigur că şi eu sunt dintre ai voştri şi voi muri şi eu tot creştin”. „Nu cred”, a zis Simplicianus, „atâta vreme cât nu te văd în biserică”. „Ce vorbeşti”, a replicat celălalt, „ce, pereţii bisericii îl fac pe cineva să fie creştin?” „Nu”, a răspuns sfântul, „însă e cuvântul lui Cristos: «De cine nu mă mărturiseşte în faţa oamenilor, de acela mă voi lepăda şi eu în faţa Tatălui meu din ceruri»”. Această mentalitate greşită este în capul multor creştini: „Eu nu fac nici un rău, dar nu merg la biserică, nu vreau să fiu precum cutare sau cutare, care se ţine numai de rele şi în fiecare duminică îl vezi la biserică. Ce rost are?” Lucrurile să fie clare: cutare şi cutare, care vine la biserică şi face numai rele, se va osândi fiindcă face rele, dar dumneata, care nu faci rele, dar nu mergi la biserică, te vei osândi pentru că nu mergi la biserică! A fi prezent la biserică duminica înseamnă a-l mărturisi pe Cristos în faţa oamenilor; cine nu e prezent, nu-l mărturiseşte pe Cristos şi Cristos se va lepăda de el în faţa Tatălui său. Bineînţeles că nu-l mărturiseşte pe Cristos acela care doarme, cască şi se plictiseşte în biserică, aşteptând să se termine odată sfânta Liturghie, ci numai acela care participă cu trup şi suflet la sfânta Liturghie.

Pe uşa bisericii din Dinant, Belgia, se află următorul anunţ: „Vizitatori! În această casă este prezent Dumnezeu. Rugaţi-vă şi staţi cu respect în faţa lui. Altfel, mai degrabă rămâneţi afară!”

În cele din urmă, în biserică trebuie să intrăm într-o ţinută cuviincioasă şi să ne comportăm cu tot respectul.