en-USro-RO

| Login
15 decembrie 2018

Omilia Duminicii

Timpul Adventului
 
Timpul Crăciunului
 
Timpul Postului Mare
 
Săptămâna Sfântă
 
Sfântul Triduum Pascal
 
Timpul Pascal
 
Timpul de peste an
 
Sfinţii
 

Calendarul zilei

Sâmbătă, 15 decembrie 2018

Sfintii zilei
Sf. Virginia, vãduvã
Liturghierul Roman
Sâmbãtã din sãptãmâna a 2-a din Advent
Liturghie proprie, prefațã pentru Advent I
violet, II, PP
Lectionar
Sir 48,1-4.9-11: S-a ridicat profetul Ilie, ca un foc.
Ps 79: Dumnezeule, fã sã strãluceascã fața ta și vom fi mântuiți!
Mt 17,10-13: Ilie a venit deja, dar nu l-au recunoscut.
Meditatia zilei
Sâmbãtã din sãptãmâna a 2-a din Advent

DUMINICA A- IV-A DIN POSTUL MARE

 ANUL A

 Dacă duminica trecută a fost duminica samaritencei pe care Isus a întâlnit-o la fântâna lui Iacob, duminica de azi, a IV-a din Postul Mare, e duminica orbului; după simbolismul apei, simbolismul luminii.

Biblia le acordă un loc deosebit orbilor, celor lipsiţi de lumina ochilor. Patriarhul Isaac, patriarhul Iacob, preotul Eli, orbesc la bătrâneţe. Cei trei îngeri ai Domnului îi orbesc pe locuitorii Sodomei (Gen 19,11); Nabucodonosor îi scoate ochii regelui Sedecia (2Rg 25,9); Tobia orbeşte în timp ce doarme (Tob 2,11). În Noul Testament Isus vindecă o mulţime de orbi; pe orbul de la bazinul Siloe (In 9,1 ş.u.), doi orbi la Ierihon (Mt 9,27) şi pe Bartimeu, tot la Ierihon (Mc 8,22). Saul devine deodată orb pe drumul damascului (Fap 9,11). De asemenea, la Salamina, vrăjitorul Elima orbeşte pe loc (Fap 13,11). Dar cei mai nenorociţi dintre toţi orbii pe care îi aminteşte Sfânta Scriptură sunt cei pe care îi demască evanghelia de azi; sunt fariseii care şi-au scos singuri ochii minţii, ca să nu vadă adevărul; au iubit mai mult întunericul decât lumina.

Aceste trei duminici: a III-a, a IV-a şi a V-a din Postul Mare sunt duminicile aşa-ziselor scrutine; ele constituie dintotdeauna o etapă fundamentală în pregătirea Botezului din noaptea de Paşti pentru catecumeni şi pentru noi toţi care în Postul Mare suntem invitaţi să redescoperim şi să aprofundăm Botezul pe care l-am primit deja.

Tema liturgiei din duminica a III-a a fost apa, deoarece din apa Botezului omul se naşte la viaţa cea nouă a harului. „Dacă nu vă veţi naşte din apă şi Duh Sfânt, nu veţi intra în împărăţia cerurilor”.

În duminica viitoare, duminica lui Lazăr, tema liturgiei va fi învierea, deoarece Botezul înseamnă moartea omului vechi, moartea pentru păcat, şi învierea împreună cu Cristos la viaţa dumnezeiască.

Duminica de azi este duminica luminii, deoarece Botezul aduce cu sine o iluminare, o vindecare de orbia sufletească, o smulgere din întunericul minţii, o deschidere a ochilor la lumina credinţei. De aceea, în primele veacuri ale Bisericii, Botezul se numea illuminatio (iluminare), catecumenii se numeau illuminandi (cei care urmau să fie iluminaţi) iar cei botezaţi se numeau illuminati (iluminaţi). În cursul celebrării Botezului, când se apropia momentul intrării în apă a catecumenilor spre a fi scufundaţi, prima comunitate creştină care lua parte la ceremonie intona un imn admirabil din care apostolul Pavel reproduce un crâmpei în a doua lectură a Liturghiei de azi: „Trezeşte-te tu, care dormi, scoală-te din morţi şi Cristos te va lumina”. Iar în prefaţa Liturghiei de azi vom auzi aceste cuvinte: „În taina întrupării sale el (Cristos) s-a făcut călăuză omului care umbla în întuneric, pentru a-l conduce la marea lumină a credinţei. Prin sacramentul naşterii din nou (al Botezului) i-ai eliberat pe sclavi din păcatul cel vechi pentru a-i ridica la demnitatea de fii (ai lui Dumnezeu)”.

Această lumină supranaturală a credinţei oferită la Botez de Cristos, cel care a spus despre sine: „Eu sunt lumina lumii”, evanghelistul Ioan o descrie în fragmentul evanghelic pe care l-am ascultat, nu prin reflecţii, prin teorii abstracte, ci povestindu-ne un fapt concret: vindecarea unui orb din naştere la bazinul Siloe. Momentul ales de Isus pentru a înfăptui această minune nu a fost la întâmplare. Era la sărbătoarea Corturilor când preoţii mergeau cu poporul în procesiune la bazinul Siloe, scoteau apă în ulcioare de aur, după care se întorceau şi o vărsau pe altarul din templu ca jertfă adusă lui Dumnezeu. Sărbătoarea se mai numea şi sărbătoarea luminii: era celebrată nu lumina soarelui, lumina naturală, ci acea lumină spirituală, dumnezeiască cu care va lumina lumea Mesia atunci când va veni în lume. Ce loc şi ce moment mai potrivit ca acesta putea găsi Isus pentru a proclama în faţa mulţimii şi a preoţilor: „Cât sunt în lume, eu sunt lumina lumii”? Sărbătoarea se încheia noaptea cu un foc de artificii. Pe colina templului, în curtea femeilor, se aprindeau focuri uriaşe care luminau feeric Ierusalimul învăluit în întuneric. Probabil că din acest spectacol încântător s-a inspirat sfântul Ioan când îl descria astfel pe Isus la începutul Evangheliei sale: „Cristos, lumina, luminează în întuneric şi întunericul nu a biruit-o… Lumina aceasta era adevărata lumină care luminează pe orice om, venind în lume”.

Orbul vindecat la bazinul Siloe a fost unul din oamenii pe care Cristos l-a luminat, venind în lume. A fost o dublă vindecare de orbire: una trupească, alta sufletească. Ne putem imagina imensa bucurie pe care a simţit-o acel orb din naştere când pentru prima dată a văzut lumina soarelui, i-a văzut pe părinţii săi, lucrurile şi persoanele din jurul său! Dar mult mai mare i-a fost fericirea legată de cealaltă minune, şi mai mare: lumina credinţei pe care a primit-o. În această lumină l-a văzut, l-a cunoscut pe Cristos şi a recunoscut în el pe Fiul lui Dumnezeu. „Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?” „Dar cine este, Doamne, ca să cred în el?” „L-ai şi văzut; e cel care vorbeşte cu tine”. „Cred, Doamne, i-a zis el, şi i s-a închinat”. Fiecare dintre noi se poate recunoaşte în orbul din evanghelia de azi. Şi noi am fost purtaţi, cu un număr de ani, mai mare sau mai mic, în urmă, la bazinul Siloe, adică la apa Botezului şi ne-am spălat în ea. Şi nouă ne-a deschis atunci Cristos ochii sufletului, ne-a luminat, ne-a sădit în suflet virtutea teologală a credinţei; am devenit şi noi lumina lumii; o realitate simbolizată atât de grăitor la Botez: aprinderea lumânărilor de la lumânarea pascală – simbolul lui Cristos – lumina lumii. Am devenit şi noi atunci „lumină din lumină”.

Dar dacă la Botez Cristos ne-a pus în suflet lumina credinţei, ce rost are strigătul apostolului Pavel din lectura a doua a Liturghiei de azi de parcă ne-ar vedea în întunericul unui somn al morţii? „Trezeşte-te tu, care dormi, scoală-te din morţi, şi Cristos te va lumina”. Şi doar numai cu puţin înainte apostolul spusese: „Odinioară eraţi întuneric; dar acum sunteţi lumină în Domnul. Umblaţi deci ca fii ai luminii”. Ne întrebăm: în fond, ce suntem? Întuneric sau lumină? Orbi sau văzători? Într-adevăr, aici este paradoxul vieţii noastre; putem fi şi întuneric şi lumină; şi orbi şi văzători. Suntem iluminaţi, purtăm în noi lumina credinţei, dar, cum spune Mântuitorul, o ţinem ascunsă sub obroc, în loc să o punem în sfeşnic ca să lumineze celor din jur. Suntem înăuntru lumină, dar în afară producem roadele întunericului pe care le înşiruie apostolul Pavel: necurăţia, destrăbălarea, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, dezbinările, invidia, uciderile (avorturile), beţiile, îmbuibările şi altele ca acestea (cf. Gal 5,19-21), lucruri ruşinoase chiar şi numai să le pomeneşti, în loc să producem roadele luminii: bunătatea, nevinovăţia, dragostea de adevăr.

Dar e posibilă o tragedie şi mai mare, anume ca, omul botezat, nu numai să ţină ascunsă lumina credinţei, ci chiar să o stingă complet. Aşa cum ai libertatea şi posibilitatea să-ţi scoţi ochii şi să nu mai vezi lumina soarelui, tot astfel ai posibilitatea şi libertatea de voinţă să-ţi scoţi ochii minţii şi ai sufletului şi să devii orb în faţa adevărului, a evidenţei, şi să-ţi pierzi lumina credinţei primită în dar.

Un exemplu clar de orbire sufletească îl găsim la fariseii din Evanghelia de azi: văd clar o minune săvârşită de Isus, dar refuză să creadă: resping un adevăr evident: trec la represalii împotriva lui Cristos acuzându-l că e păcătos, că a încălcat legea şabatului, muncind; ce a muncit? A amestecat puţin praf cu salivă şi a uns ochii orbului. Fiind păcătos, Dumnezeu nu-l putea ajuta să facă o minune; deci nu e adevărată minunea, deşi toată lumea ştia că orbul nu văzuse de la naştere şi fusese dus de mână de alţii. Se răzbună pe orbul vindecat: îl anchetează, îl condamnă cu excomunicarea: pedeapsă deosebit de grea: orbul vindecat pierdea toate drepturile civile şi religioase. Cu ce a greşit? Afirma că vede. Trebuia să declare la anchetă ce-i cereau fariseii: că nu vede. De fapt el acum nu mai era orb; orbi cu adevărat erau fariseii. Au trecut la presiuni şi represalii şi împotriva părinţilor orbului vindecat: sunt anchetaţi şi ei şi pedepsiţi. Justiţie ca în timpurile comuniste când erau pedepsite până la al şaptelea neam rudele celui condamnat ca duşman al poporului şi element periculos pentru ordinea socialistă. Păcatul fariseilor e păcatul împotriva Duhului Sfânt, păcat care, spune Mântuitorul, nu este iertat nici în lumea aceasta nici în lumea cealaltă (cf. Mc 3,29); e păcat împotriva adevărului evident, păcat care duce la moarte (la moarte veşnică) fiindcă face imposibilă convertirea; când e vorba de un asemenea păcat, scrie sfântul Ioan, rugăciunea nu mai are rost (cf. 1In 5,16).

Şi ce i-a împins pe farisei la o asemenea orbire? O prejudecată de care, în încăpăţânarea şi mândria lor, nu voiau să se debaraseze: prejudecata foarte răspândită la evrei că suferinţa, mai ales boala, handicapul, e întotdeauna o pedeapsă pe care Dumnezeu o dă pentru un păcat săvârşit, fie de cel lovit de boală, de handicap (orbul în cazul nostru), fie de părinţii acestuia în perioada de gestaţie, când mama îl purta în sânul ei.

Această prejudecată stăpânea şi minţile ucenicilor lui Isus; de aici întrebarea de la începutul Evangheliei de azi: „Învăţătorule, cine a păcătuit: omul acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?” E prejudecata din minţile multor creştini pe care îi auzim când sunt loviţi de un necaz, de o suferinţă, de o boală, de o nenorocire: de ce mă pedepseşte Dumnezeu? Că n-am făcut niciun rău; alţii sunt mai răi decât mine şi nu li se întâmplă nimic. Isus respinge categoric o asemenea concepţie; suferinţa, boala, nenorocirea nu trebuie legată neapărat de un păcat personal: „N-a păcătuit nici omul acesta, nici părinţii lui; ci s-a născut aşa, ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu”. Orice suferinţă care nu provine din vreo vină a noastră, ne este trimisă ca să se vadă în noi lucrarea, nu de pedepsire, ci de mântuire a lui Dumnezeu.

Închei punându-vă întrebarea pe care, într-o piesă de teatru a lui Paul Claudel, o tânără evreică oarbă o pune unui creştin: „Voi care vedeţi, ce aţi făcut cu lumina primită?” (Le père humilié).