en-USro-RO

Inregistrare | Login
19 ianuarie 2018

Omilia Duminicii

Timpul Adventului
 
Timpul Crăciunului
 
Timpul Postului Mare
 
Săptămâna Sfântă
 
Sfântul Triduum Pascal
 
Timpul Pascal
 
Timpul de peste an
 
Sfinţii
 

Calendarul zilei

Vineri, 19 ianuarie 2018

Sfintii zilei
Ss. Marius şi Marta, soţi m.
Liturghierul Roman
Vineri din sãptãmâna a 2-a de peste an
Liturghie la alegere, prefaţã comunã
verde. II
Lectionar
1Sam 24,3-21: Nu-mi voi ridica mâna împotriva stãpânului meu, regele, care a fost consacrat Domnului prin ungere.
Ps 56: Ai milã de mine, Dumnezeule, ai milã de mine!
Mc 3,13-19: I-a chemat pe cei pe care i-a voit el, iar ei au venit la el.
Meditatia zilei
Vineri din sãptãmâna a 2-a de peste an

ANUL B

 1.

 Un autor contemporan scrie aceste cuvinte: „Creştinismul nu este istoria de iubire a unei fiice a poporului, care se îndrăgosteşte de principele ceresc spre a fi fericită, ci este fantastica istorie de iubire a marelui principe ceresc, care se îndrăgosteşte la nebunie de sărmana fiică a poporului, ca să o facă fericită”.

Ne aflăm în inima Postului Mare. Duminica de astăzi poartă numele de laetare – „bucuraţi-vă”. La mijlocul drumului de pocăinţă, când îl însoţim pe Cristos în suferinţele şi umilirile sale, Biserica, în loc să ne spună: „Plângeţi!”, ne spune: „Bucuraţi-vă!”. Ce motiv de bucurie avem? De ce să ne bucurăm, în loc să plângem? Răspunsul îl găsim în refrenul pe care l-am repetat puţin mai înainte la psalmul responsorial, acel psalm de jale pe care evreii îl cântau ca sclavi pe ţărmurile râurilor Babilonului. „Amintirea ta, Doamne, este bucuria noastră”. Şi de ce să ne bucurăm amintindu-ne de Dumnezeu? Să ne bucurăm amintindu-ne că Dumnezeu ne iubeşte. Acesta este motivul bucuriei. Iubirea lui Dumnezeu este gândul care se desprinde din toate lecturile Liturghiei de azi.

Istoria, privită în cele patru faze sau etape ale sale, este o istorie a iubirii.

În prima fază, dinaintea creării lumii şi a timpului, iubirea infinită şi veşnică a lui Dumnezeu exista şi se manifesta între cele trei Persoane ale Treimii. Dar nici atunci, noi nu eram excluşi de la iubirea lui Dumnezeu; eram prezenţi în planul, în mintea şi în inima lui Dumnezeu, căci ne spune apostolul Pavel: „Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană, după ce, în iubirea sa, ne-a orânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Cristos” (Ef 1,4-5).

A doua fază este creaţia. Acum, iubirea ascunsă a lui Dumnezeu se dezvăluie în afară. Creaţia este un act de iubire. În Canonul IV al Liturghiei găsim aceste cuvinte: „Tu ai creat Universul ca să-ţi reverşi iubirea asupra tuturor făpturilor şi să le bucuri cu splendorile măririi tale”.

Cei care au cântat iubirea lui Dumnezeu au fost profeţii. Ei au folosit imaginile cele mai puternice, comparând-o cu iubirea mamei. „Poate o femeie să uite de copilul pe care îl alăptează şi să nu aibă milă de rodul sânului ei? Dar chiar dacă ea l-ar uita, eu nu te voi uita cu nici un chip” (Is 49,15). O compară cu iubirea mirelui pentru mireasa sa: „Cum se bucură mirele de mireasa sa, aşa se va bucura Dumnezeul tău de tine” (Is 62,5).

A treia etapă le întrece pe toate. În aceasta, iubirea lui Dumnezeu se numeşte Isus Cristos. Isus Cristos este iubirea lui Dumnezeu care s-a făcut om. „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său unul-născut, pentru ca oricine crede în el să nu moară, ci să aibă viaţă veşnică”, îi spune Isus lui Nicodim.

În a patra fază a istoriei mântuirii, aceea în care trăim noi acum, iubirea lui Dumnezeu se numeşte Duhul Sfânt, Duhul iubirii. Scrie apostolul Pavel: „Iubirea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat” (Rom 5,5). Prin Duhul Sfânt, pe care Cristos înălţat la cer ni-l trimite mereu, iubirea sa rămâne permanent în noi. Fără Duhul Sfânt, iubirea lui Isus ar fi rămas doar o amintire tot mai ştearsă, o dată cu trecerea veacurilor.

Ascultând în prima lectură cât de greu i-a pedepsit Dumnezeu pe evreii care au dispreţuit cuvintele profeţilor: Ierusalimul incendiat, templul lui Solomon distrus, ani grei de robie în Babilon, ne-am putea întreba: Dar oare chiar îi iubeşte Dumnezeu pe oameni, dacă îi loveşte cu asemenea nenorociri? Toate pedepsele cu care ne loveşte Dumnezeu nu sunt semne sau manifestări ale răzbunării lui Dumnezeu, aşa cum găsim atâtea exemple în mitologie, la divinităţile păgâne, ci ele pornesc tot din iubire. În suferinţă, omul se trezeşte la realitate, îşi dă seama că trebuie să-l iubească pe Dumnezeu. Aşa cum evreii, care refuzaseră glasul profeţilor, au învăţat să-l iubească pe Dumnezeu în suferinţa exilului babilonian.

„Oricine face răul urăşte lumina şi nu vine la lumină, ca să nu i se dea în vileag faptele”, spune Isus în discuţia cu Nicodim.

Aşa era pe vremea lui Isus, când lumea avea simţul ruşinii, al pudorii, avea conştiinţa păcatului, a răului. Astăzi, lucrurile s-au schimbat complet: oricine face răul urăşte întunericul şi vine la lumină, ca să i se dea în vileag faptele: faptele cele mai dezgustătoare, lucrurile cele mai ruşinoase, mai obscene, faptele de cruzime, de violenţă, de ură, atrocităţi cutremurătoare sunt scoase la lumină, li se face maximum de publicitate, spre ele se îndreaptă reflectoarele camerelor de luat vederi. Pentru a ne convinge, e de ajuns să deschidem televizorul. Faptele cele mai nelegiuite nu numai că nu mai sunt ţinute ascunse, dar sunt justificate, prezentate ca fapte bune, umanitare. Lumea întreagă a putut urmări în direct la televizor războiul din Irak, atrocităţile, bombardamentele, barbariile, distrugerile, uciderea de vieţi omeneşti, schilodirile, mutilările sunt prezentate ca fapte de caritate, drept acţiune de eliberare a poporului irakian de sub jugul unui dictator; tot dezmăţul care este scos la lumină este lăudat, elogiat ca fiind o emancipare a omului, o eliberare, o victorie asupra tabú-urilor din trecut.

Tot ce este urât, rău, păcătos, noi trebuie să scoatem la lumină; nu la lumina Soarelui, nici la lumina reflectoarelor, ci la lumina credinţei, care ne vine de la Cristos; toate rănile, toate diformităţile sufletului nostru să ni le vedem noi înşine în această lumină şi să i le arătăm lui Dumnezeu, aşa cum un bolnav îşi arată rănile şi diformităţile medicului, nu ca să se laude şi să se fălească cu ele, ci ca să fie vindecat.

Aceasta e bucuria la care ne invită Liturghia în această duminică: bucuria iertării primite de la Dumnezeu, aşa cum ne spune apostolul Pavel în a doua lectură a Liturghiei: „Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, pe când eram morţi în păcatele noastre, ne-a făcut (şi ne face) să trăim din nou împreună cu Cristos”.