en-USro-RO

| Login
18 decembrie 2018

Omilia Duminicii

Timpul Adventului
 
Timpul Crăciunului
 
Timpul Postului Mare
 
Săptămâna Sfântă
 
Sfântul Triduum Pascal
 
Timpul Pascal
 
Timpul de peste an
 
Sfinţii
 

Calendarul zilei

Marți, 18 decembrie 2018

Sfintii zilei
Ss. Malahia, profet; Grațian, ep.
Liturghierul Roman
18 decembrie
Liturghie proprie, prefațã pentru Advent II
violet, III
Lectionar
Ier 23,5-8: Îi voi ridica lui David o odraslã dreaptã.
Ps 71: În zilele lui, va înflori dreptatea și multã pace.
Mt 1,18-24: Isus se va naște din Maria, logodnica lui Iosif, fiul lui David.
Meditatia zilei
18 decembrie

ANUL B

2.

 În discuţia cu Nicodim din Evanghelia de astăzi, Cristos ne dă răspunsul la o întrebare care se pune în toate timpurile: pentru ce iubesc oamenii mai mult întunericul necredinţei decât lumina credinţei? Un mare savant zicea odată: nimic nu este mai evident decât faptul că Dumnezeu există; pentru a-l vedea nu trebuie să deschizi decât ochii şi să priveşti împrejur. Vreţi să vă dovedesc că există un Dumnezeu care a creat natura, universul? În acest caz, aş fi ca un om nebun, care ar încerca să dovedească ziua în amiaza mare că soarele se află pe cer.

Totul în jurul nostru vorbeşte despre un Dumnezeu: florile văilor şi stejarii pădurilor îl binecuvântează pe el; gâzele îl laudă cu bâzâitul lor; elefantul îl salută cu trompa la răsăritul soarelui, păsările îl cântă în ramuri, trăsnetul vorbeşte despre puterea lui, iar apele oceanului despre nemărginirea lui. Numai omul zice: „Nu există Dumnezeu!” De ce? Ne spune Cristos astăzi: fiindcă faptele lor sunt rele, de aceea, iubesc mai mult întunericul necredinţei decât lumina credinţei, ca nu cumva faptele lor rele să iasă la iveală.

Seminarul din Iaşi este lângă Parcul Copou. Când eram seminarist, vedeam un lucru curios: becurile de pe stâlpii din parc nu ţineau mai mult de o zi, două. Abia erau puse, că se şi zvârlea cu pietre în ele şi erau făcute cioburi. Motivul este lesne de înţeles. Cei ce frecventau noaptea parcul le distrugeau, ca să nu lumineze. De aceea urăsc oamenii lumina credinţei şi aruncă cu pietre în credinţă şi iubesc mai mult întunericul, pentru ca faptele lor să nu iasă la iveală. Aşadar, necredinţa este o plantă ce îşi înfige rădăcinile în noroi, în noroiul patimilor josnice, al păcatelor. Duşmanul cel mai mare al credinţei nu este în afara noastră, nu e propaganda ateistă, ci e în noi înşine, în patimile şi pornirile păcătoase pe care nu ştim să ni le stăpânim.

Sfântul Ioan Gură de Aur zice aşa: „După cum, dacă te închizi într-un beci sau mormântc nu mai vezi lumina soarelui, la fel dacă te-ai închis în beciul, în mormântul patimilor, ai pierdut lumina credinţei”.

Cel ce vrea să se bucure nestingherit de plăcerile nepermise ale vieţii ar vrea să nu existe un Dumnezeu care să i le interzică prin legile sale sau care să-l pedepsească, de aceea, caută să îndepărteze din mintea sa adevărurile veşnice: moartea, judecata, iadul, dreptatea lui Dumnezeu; de aceea, îşi chinuieşte creierul sau caută prin „Călăuza ateistului” dovezi spre a se convinge că nu există nici suflet, nici Dumnezeu, nici iad, nici cer. Şi, iată aşa, din murdăria, din noroiul unei vieţi stricate, răsare şi se dezvoltă buruiana necredinţei.

Mai ales două păcate stau la baza necredinţei: mândria şi necurăţia, sau, cum zice un scriitor al Bisericii, „necredinţa are mândria drept tată şi desfrâul drept mamă”. „Mândria”, spune sfântul Ioan Gură de Aur, „este pentru suflet ceea ce este umflătura pentru trup”. Vedem uneori oameni umflaţi din cale-afară, cu o burtă enormă, pe care de-abia o mai mişcă; dar grăsimea lor nu e sănătate, e boală. Au o glandă bolnavă, care le umflă şi le balonează trupul.

Mândria e glanda bolnavă a sufletului, care îl umflă pe om, îl deformează, îl transformă într-un monstru.

Mândria este, mai ales în zilele noastre, un mare pericol pentru credinţă, pentru cei care pleacă de la ţară la oraş. Preoţii de la oraş ne spun deseori că oamenii veniţi de la ţară sunt de multe ori mai necredincioşi decât cei născuţi şi crescuţi la oraş. De ce? Mândria! Crede omul că, dacă a ajuns să trăiască la oraş, dacă a ajuns să învârtă de un volan sau să manevreze un utilaj, dacă şi-a lăsat plete şi şi-a tras pe el nişte blugi, sau şi-a vopsit unghiile, a ajuns pe culmile ştiinţei şi ale civilizaţiei, el nu mai are nevoie de credinţă; credinţa este pentru cei proşti şi privesc cu o compătimire fără margini la bieţii ţărani care au rămas în întunericul ignoranţei, care mai merg încă la biserică şi sărută mâna preotului.

Şi dacă mândria este tatăl necredinţei, desfrâul este mama necredinţei.

Sfântul Augustin spunea de-a dreptul: „Nimeni nu este necredincios decât pentru că este desfrânat!” Pentru el lucrurile erau clare. Aşa cum soarele străluceşte într-o apă limpede, curată, şi nu într-un şanţ plin cu noroi, la fel, lumina credinţei străluceşte în omul curat şi n-are cum să strălucească într-un om plin de mocirlă, de noroiul dezmăţului.

Am citit în amintirile unui poet un fapt interesant: „Când eram mic”, zice el, „am intrat într-o casă unde era un mort. În sicriu era întins un tânăr. La capătul sicriului era un bătrân cu plete albe, tatăl acelui tânăr mort, care îşi frângea mâinile de durere, şi, văzându-mă, mi-a zis: «Ai văzut cine e în sicriu, dragul meu? Uită-te la el! A fost copil ca şi tine şi trebuia să ajungă bătrân ca mine. Cunoşti tu Cele 10 porunci ale lui Dumnezeu? Porunca a VI-a scrie-o pe cutia ta cu jucării, pe raftul tău cu cărţi, pe ghiozdanul tău, pe şapca ta. Acestui mort i-am scris-o pe capacul sicriului, dar e prea târziu. El nu a păzit porunca a VI-a şi aceasta l-a răpus. Necurăţia i-a ros sănătatea, i-a luat roşeaţa din obraji, i-a răpit viaţa. Copile, copile, scrie-o cu fierul roşu în inimă şi spune în fiecare dimineaţă: ‚Să nu faci fapte necurate!’»”

Un om fără credinţă e o tragedie şi o nenorocire mai mare decât un tânăr în sicriu. Încălcarea poruncii a şasea, mai mult decât viaţa, îi răpeşte omului credinţa din suflet. De aceea, scrie pe uşa casei tale, pe patul tău, în inima ta, cu fierul roşu: „Să nu faci fapte necurate!” Căci dintr-o inimă stricată nu pot ieşi decât nori întunecoşi, care acoperă şi învăluie lumina credinţei.

Cu cât o temelie este mai solidă, cu atât o clădire este mai puternică, mai rezistentă. La temelia credinţei noastre stau faptele vieţii noastre: dacă la temelia vieţii noastre vor sta, mai ales, umilinţa şi curăţia, putem fi siguri că niciodată nu vom pierde lumina credinţei şi în această lumină vom ajunge după moarte să vedem chipul lui Dumnezeu.