en-USro-RO

| Login
24 septembrie 2018

Omilia Duminicii

Timpul Adventului
 
Timpul Crăciunului
 
Timpul Postului Mare
 
Săptămâna Sfântă
 
Sfântul Triduum Pascal
 
Timpul Pascal
 
Timpul de peste an
 
Sfinţii
 

Calendarul zilei

Luni, 24 septembrie 2018

Sfintii zilei
Sf. Gerard, ep. m.
Liturghierul Roman
Luni din sãptãmâna a 25-a de peste an
Liturghie la alegere, prefațã comunã
verde, I
Lectionar
Prov 3,27-34: Domnul îi urãște pe cei rãi.
Ps 14: Cine va locui, Doamne, în corturile tale?
Lc 8,16-18: Candela se pune pe candelabru, pentru ca toți cei care intrã sã vadã lumina.
Meditatia zilei
Luni din sãptãmâna a 25-a de peste an

ANUL C

 Ne aflăm în inima Postului Mare. E un timp de convertire, de purificare sufletească. Cuvântul lui Dumnezeu din Liturghia duminicii de astăzi este o cateheză asupra sacramentului mărturisii. Duminica de azi se numeşte laetare - „bucură-te”. Biserica ne face să gustăm anticipat ceva din bucuria Paştelui, a învierii, bucurie ce ne vine numai din convertire, din iertare, din reconcilierea cu Dumnezeu şi cu fraţii noştri.

Despre această bucurie ne vorbeşte prima lectură, în care ne este descrisă bucuria poporului ales, care, eliberat din robia Egiptului, intră, în sfârşit, în pământul făgăduit şi mănâncă din roadele lui; de îndată ce intră, celebrează Paştele, memorialul eliberării: convertirea, reconcilierea aduc cu sine bucuria eliberării din cea mai neagră sclavie, din sclavia păcatului.

În a doua lectură, apostolul Pavel vorbeşte şi el despre bucuria împăcării cu Dumnezeu, despre iertarea primită prin Cristos, care a ispăşit în trupul său, pe cruce, păcatele lumii: această iertare echivalează cu o înviere din morţi: „Dacă cineva este în Cristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus; iată că toate lucrurile s-au făcut noi”.

Corintenii, cărora le scria Apostolul, ştiau din experienţă ce înseamnă să fii iertat, graţiat, amnistiat. Oraşul lor fusese distrus complet de romani, în anul 146 î.C., ca pedeapsă pentru nesupunerea şi revolta lor. În anul 44 î.C., Iuliu Cezar i-a iertat şi a reconstruit oraşul. Cu acea ocazie a acordat o amnistie generală, iertându-i şi eliberându-i din închisori pe toţi cei ce se făcuseră vinovaţi de vreun delict sau de vreo infracţiune. În curând, Corintul devine unul dintre cele mai puternice şi bogate oraşe ale Imperiului Roman şi capitală a provinciei Ahaia.

La Evanghelie am auzit cele mai frumoase şi mai mişcătoare cuvinte care au ieşit de pe buzele Mântuitorului: parabola fiului risipitor, bijuteria cea mai preţioasă, perla cea mai frumoasă a Evangheliei. Totul ne impresionează la cele trei personaje ale parabolei. Ne impresionează iubirea, îndurarea, iertarea tatălui, care, când i se întoarce copilul acasă, parcă îşi pierde minţile de bucurie şi de fericire. Papa Ioan Paul al II-lea, în enciclica sa, Dives în misericordia, spune că ar trebui să se numească parabola tatălui îndurător sau a tatălui risipitor, căci tatăl e mai risipitor în iubire decât copilul fugit de acasă, care îşi risipeşte averea trăind în destrăbălare.

Ne impresionează nefericita aventură a copilului mai mic, care, împins de dorinţa unei libertăţi greşit înţelese, părăseşte casa părintească, unde avea de toate, ca, după o viaţă vicioasă, să ajungă în ultimul hal de degradare, de mizerie, de umilire: ajunge să păzească porcii, să se hrănească cu mâncarea porcilor – suprema umilire pentru un evreu, căci, pentru evrei, porcul era un animal necurat şi nu mâncau carne de porc; porcii erau crescuţi pentru păgânii care trăiau în Palestina. Dar nefericita şi nesăbuita lui aventură se termină cu bine: cu un ospăţ de bucurie, cu petrecere, cu lăutari. Tânărul a căzut în păcatul necurăţiei trupeşti şi convertirea de la acest păcat e oarecum uşoară.

Găsim în evanghelii mai multe cazuri de femei desfrânate, care s-au convertit şi au fost iertate de Cristos. În schimb, fratele lui mai mare a căzut într-un păcat şi mai grav: în necurăţia sufletească, de la care convertirea e mult mai grea, şi nu găsim pe nimeni în evanghelii care să se fi convertit şi să fi fost iertat de Cristos. Ce este necurăţia sufletului? Mândria, orgoliul, aroganţa, pretenţia nu numai că nu ai nici o greşeală, dar că nici nu poţi greşi; de unde, alergia la orice observaţie, la orice dojană, la orice sfat. Este păcatul celor desăvârşiţi. Aşa era fratele mai mare: „Tată, eu niciodată nu ţi-am încălcat porunca”: conştiincios, harnic, ascultător, nu fuge de acasă, practicant, bun creştin am zice. Atunci, ce-i lipsea? Îi lipsea iubirea, adică esenţialul, fără de care celelalte virtuţi nu au nici o valoare. „Tată, eu de atâţia ani îţi slujesc ca un rob”. Era limpede: tatăl nu avea în casă un copil, ci un rob. Nu-l slujea ca un copil, din iubire, ci ca un sclav, de frică sau din interes. Lipsit de iubire, acest fiu mai mare era mai departe de casa părintească decât fratele său, fugit într-o ţară îndepărtată. Nu era mulţumit cu ce îi dădea tatăl său, patronul; tatăl său îi era dator cel puţin cu un ied. Cum arăta acest fiu mai mare, care, în mândria lui, se credea virtuos şi ireproşabil? Negru la inimă, înăcrit, nemulţumit, hipercritic, închis, morocănos, ţâfnos, invidios, egoist, dispreţuitor faţă de alţii. Putem presupune că din cauza lui a fugit fratele mai mic de acasă, căci otrăvea atmosfera cu comportarea sa; cel mic, nemaiputând suporta viaţa în casă, şi-a luat lumea în cap. Când află că s-a întors fratele mai mic acasă, cel mare face o criză de isterie: stă înbufnat în drum, nu vrea să intre în ogradă.

Parabola de astăzi ne invită la o examinare a conştiinţei atentă, completă şi obiectivă. Obişnuim să ne examinăm conştiinţa la Spovadă cu privire la castitate, spre a vedea dacă nu am încălcat cumva porunca a şasea. E foarte bine. Dar este necesar să ne examinăm şi mai atent conştiinţa cu privire la curăţia sufletească, spre a vedea dacă nu am păcătuit împotriva celei mai mari porunci, care este iubirea, căci, cum spune apostolul Pavel, „dacă nu am iubire, nu sunt nimic. Sunt ca o aramă sunătoare sau ca un chimval zăngănitor”.