en-USro-RO

| Login
24 septembrie 2018

Omilia Duminicii

Timpul Adventului
 
Timpul Crăciunului
 
Timpul Postului Mare
 
Săptămâna Sfântă
 
Sfântul Triduum Pascal
 
Timpul Pascal
 
Timpul de peste an
 
Sfinţii
 

Calendarul zilei

Luni, 24 septembrie 2018

Sfintii zilei
Sf. Gerard, ep. m.
Liturghierul Roman
Luni din sãptãmâna a 25-a de peste an
Liturghie la alegere, prefațã comunã
verde, I
Lectionar
Prov 3,27-34: Domnul îi urãște pe cei rãi.
Ps 14: Cine va locui, Doamne, în corturile tale?
Lc 8,16-18: Candela se pune pe candelabru, pentru ca toți cei care intrã sã vadã lumina.
Meditatia zilei
Luni din sãptãmâna a 25-a de peste an

DUMINICA A- V-A DIN POSTUL MARE

ANUL A

 1.

 Acum două duminici, Mântuitorul, la Evanghelie, în discuţia cu samariteana la fântâna lui Iacob, s-a prezentat pe sine ca fiind „apa vieţii”; o apă din care, dacă bea cineva, nu mai însetează niciodată.

Duminica trecută, Isus, la Evanghelie, vindecându-l pe orbul din naştere, se prezintă pe sine ca fiind „lumina lumii”. În Evanghelia duminicii de azi, înviindu-l pe Lazăr din morţi, Mântuitorul se prezintă pe sine ca fiind „viaţa şi învierea noastră”.

Când Lazăr din Betania era pe moarte, surorile sale i-au trimis vorbă: „Cel pe care îl iubeşti este bolnav”. În acel moment, Isus şi ucenicii săi se aflau într-un loc retras, ascuns, la adăpost de ura iudeilor, care hotărâseră să-l omoare. De aceea, ucenicii au rămas miraţi când Isus a hotărât să se întoarcă în Iudeea spre a-şi vedea prietenul mort. Pericolul de a fi prins era mare. Betania este la marginea Ierusalimului, la numai trei kilometri distanţă. „Învăţătorule”, i-au zis ei, „numai cu puţin timp înainte, evreii au voit să te ucidă cu pietre. Acum iar te duci în mijlocul lor?” Isus ştia ce-l aşteaptă la Ierusalim. El însuşi le prevestise ucenicilor: „Iată, mergem la Ierusalim, şi acolo Fiul Omului va fi dat pe mâna duşmanilor şi va fi ucis”. Şi dacă ştia ce pericol este pentru el să se apropie de Ierusalim, de ce totuşi s-a dus? Ce l-a împins într-acolo? Dragostea faţă de prietenul său mort? Nu, a fost ceva mai mult. A fost dragostea faţă de toţi oamenii morţi din cauza păcatelor lor, ale căror suflete nu puteau fi înviate la viaţa harului, la viaţa lui Dumnezeu, decât prin moartea şi învierea sa la Ierusalim.

Ceea ce s-a întâmplat la mormântul lui Lazăr din Betania a fost un semn: a fost începutul unei minuni pe care Cristos continuă să o facă şi astăzi în Biserică şi în lume.

În prefaţa Liturghiei de astăzi, ni se dă cheia cu care trebuie să citim şi să înţelegem textul Evangheliei care a fost proclamată: vom auzi la prefaţă aceste cuvinte: „Om adevărat ca şi noi fiind, Isus a plâns pentru prietenul său, Lazăr. Dumnezeu şi stăpân al vieţii fiind, l-a chemat afară din mormânt. El îşi arată astăzi îndurarea faţă de toată omenirea şi, prin sacramentele sale, ne face să trecem de la moarte la viaţă”.

Aşadar, Lazăr cel mort de patru zile, intrat în putrefacţie, care mirosea deja, este simbolul tuturor oamenilor morţi sufleteşte, din cauza păcatelor. Păcatul înseamnă o adevărată moarte a sufletului, o moarte mult mai cumplită decât moartea biologică a trupului. Mors carnis, umbra mortis. Mors peccatorum pessima, zice sfântul Ambroziu. (Moartea trupului e numai o umbră a morţii; moartea cea mai rea este moartea celor păcătoşi). Sfântul Pavel aminteşte la tot pasul în scrisorile sale: „Voi eraţi morţi din cauza păcatelor voastre”. Omul păcătos, biologic e viu, nu miroase a cadavru; se poate da cu parfum, merge pe picioare, dar înăuntru poartă un cadavru, este sufletul lui mort, intrat în putrefacţie, miroase urât, încât îngerii lui Dumnezeu îl ocolesc; este legat de Satana în lanţuri, cum era cadavrul lui Lazăr legat în feşi. Aşa erau înmormântaţi oamenii la vremea aceea. Erau puşi într-un giulgiu de pânză şi legaţi de jur împrejur, aşa cum sunt înfăşaţi copiii în scutece. Omul păcătos poate să fie prezentabil în exterior, să facă impresie, să se dea tare şi mare, dar, în fond, i se pot atribui cuvintele din Cartea Apocalipsului: „Vorba vine că eşti viu, de fapt, eşti mort”. „Omule”, zicea un mare mistic din Evul Mediu, Angelus Silesius, „dacă n-ai în tine viaţa harului, nu ai harul Botezului, eşti mort. Şi de ai trăi o mie de ani, o mie de ani eşti mort”. „Un mort trebuie să fie jelit şapte zile”, spune sfânta Scriptură. (Atâta erau jeliţi morţii la evrei.) „Un păcătos trebuie să fie jelit o viaţă întreagă”. Ba, este de părere sfântul Francisc de Sales, „dacă îngerii ar putea să plângă, ar vărsa lacrimi de compătimire la vederea unui păcătos”. Nu pot să plângă îngerii, în schimb, plânge Cristos, Fiul lui Dumnezeu făcut om.

Ne spune Evanghelia de astăzi că, la mormântul lui Lazăr, Isus s-a cutremurat, s-a înfiorat în inima lui şi a plâns. Isus continuă să se înfioare în inima lui şi plânge în faţa celor morţi în păcate şi vrea să ne învie, să ne scoată din întunericul păcatului, din mormânt la lumină, de la moarte la viaţă.

Sărbătoarea Paştelui este aproape. Cuvântul lui Dumnezeu de la Liturghia de azi este o invitaţie de a nu petrece sărbătoarea Învierii Domnului cu sufletele moarte, închise în mormântul păcatului, de a ne apropia de sacramentul învierii din moartea păcatului, adică de sfânta Spovadă. Dumnezeu ne promite, în prima lectură a Liturghiei, prin glasul profetului Ezechiel: „Voi deschide mormintele şi vă voi scoate din mormintele voastre… Voi pune Duhul meu în voi şi veţi avea viaţă”. „Lazăre, ieşi afară!” Cristos, ca şi pe Lazăr, ne strigă să ieşim din mormântul păcatului: „Ieşi afară din indiferenţa ta, din nepăsarea ta, din egoismul tău, din răutatea ta, din viaţa ta dezordonată şi păcătoasă”.