en-USro-RO

| Login
16 decembrie 2018

Omilia Duminicii

Timpul Adventului
 
Timpul Crăciunului
 
Timpul Postului Mare
 
Săptămâna Sfântă
 
Sfântul Triduum Pascal
 
Timpul Pascal
 
Timpul de peste an
 
Sfinţii
 

Calendarul zilei

Duminică, 16 decembrie 2018

Sfintii zilei
Ss. Adelaida, împ.; Aggeu, profet
Liturghierul Roman
† DUMINICA a 3-a din Advent
Liturghie proprie, Credo, prefațã pentru Advent I
violet, III
Lectionar
Sof 3,14-18: Domnul se va veseli pentru tine cu cântare de bucurie.
Ps Is 12,2-6: Cântați cu bucurie și veselie cãci mare și sfânt este Domnul.
Fil 4,4-7: Domnul este aproape.
Lc 3,10-18: Și noi, ce trebuie sã facem?


ANUL A

2.

 Cheia înţelegerii Evangheliei pe care am ascultat-o acum, ne-o dă prefaţa Liturghiei de astăzi. „El (Cristos), om adevărat fiind, l-a plâns pe prietenul său, Lazăr, şi, Dumnezeu veşnic fiind, l-a chemat din mormânt la viaţă, iar acum, arătându-şi îndurarea faţă de tot neamul omenesc, prin tainele sfinte, ne duce la viaţa cea nouă”. Isus, om adevărat fiind, a plâns la mormântul prietenului său, Lazăr. Betania, unde s-a întâmplat minunea, se numeşte azi El-Lazarieh – „Satul lui Lazăr”, nume arab, fiind locuit de arabi.

O prietenie profundă şi delicată îl lega pe Isus de familia lui Lazăr şi a surorilor sale, Marta şi Maria. Această prietenie strânsă o autoriza pe Marta să-i adreseze cuvintele de reproş: „Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu nu ar fi murit”. Mărturie despre această prietenie aleasă dau şi iudeii, care, văzându-l pe Isus plângând la mormântul lui Lazăr, au spus: „Iată cât de mult îl iubea!” O prietenie sinceră, care nu înseamnă doar sentimente şi declaraţii de dragoste; Isus se afla cu ucenicii săi într-un loc liniştit şi retras, în siguranţă, undeva dincolo de Iordan, departe de Ierusalim şi de duşmanii săi, care îi hotărâseră moartea. Ucenicii rămân uimiţi auzindu-l că vrea să meargă în Iudeea, să-şi vadă prietenul mort. Betania e numai la trei kilometri depărtare de Ierusalim; numai Muntele Măslinilor o desparte de Ierusalim. De aceea, ucenicii îl întreabă nedumeriţi: „Învăţătorule, de curând, iudeii căutau să te ucidă cu pietre şi tu te întorci în Iudeea?”

Ne putem întreba şi noi împreună cu iudeii: „El, care a deschis ochii orbului, nu putea face ca omul acesta să nu moară?” Nu putea porni la drum imediat ce a primit vestea că prietenul său e grav bolnav, ca să-l prindă în viaţă şi să-l vindece? De ce a aşteptat două zile până să pornească la drum? Răspunsul îl găsim pe buzele lui Isus, în cuvintele adresate Martei: „Dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu”. Mare minune este să vindeci un bolnav, dar infinit mai mare este să învii un mort; mare e slava şi puterea lui Dumnezeu, care se arată în vindecarea unui bolnav, dar infinit mai mare este în învierea unui mort intrat în putrefacţie.

Când avem impresia că rugăciunile noastre sunt zadarnice, nu sunt ascultate, cad în gol, să nu ne descurajăm; nu există rugăciune neascultată. Isus ne spune ca şi Martei: „Dacă ai credinţă, vei vedea slava lui Dumnezeu. Nu te ascult când vrei tu, nu-ţi dau ce-mi ceri tu, ci îţi dau când hotărăsc eu, infinit mai mult decât îmi ceri tu”.

Dumnezeu fiind, ne spune mai departe prefaţa Liturghiei, l-a chemat pe Lazăr, din mormânt, la viaţă. Fiindcă în Palestina căldurile sunt mari, cel care moare e înmormântat în aceeaşi zi. Dar era pe atunci credinţa la evrei că sufletul mortului, timp de trei zile, încă se mai învârte în jurul cadavrului. De aceea, piatra de pe mormânt era pusă numai provizoriu pe mormânt, ca, în cazul în care sufletul intră iarăşi în trup şi mortul se trezeşte la viaţă, să poată ieşi din mormânt. Timp de vreo 30 de zile după înmormântare, lumea venea şi prezenta condoleanţe familiei mortului. De aceea, numai Maria iese în întâmpinarea lui Isus, la intrarea în Betania; Marta stă acasă, ca să primească condoleanţele.

Ajuns în faţa mormântului şi piatra fiind dată la o parte, Isus porunceşte cu autoritate: „Lazăre, vino afară!” Isus înalţă către Tatăl său o rugăciune de recunoştinţă şi de laudă, dar nu cere ca Tatăl său să înfăptuiască minunea. El nu se roagă ca profetul Ilie sau ca Elizeu, când aceştia au înviat un mort, sau ca Petru, când a înviat-o pe Tabita, sau ca Pavel, când l-a înviat pe tânărul de la Troa, care a murit căzând de la etaj cu capul în jos; nu-şi pleacă genunchii, spunând: „Doamne, învie mortul acesta”. Dumnezeu fiind, Cristos îi porunceşte solemn şi categoric mortului: „Lazăre, vino afară!”

În textul Evangheliei, ne atrage atenţia în mod deosebit atitudinea lui Isus în faţa prietenului său mort. Isus s-a înfiorat în sufletul său – de două ori aminteşte evanghelistul acest lucru –, s-a cutremurat, s-a tulburat şi a izbucnit în plâns. De ce s-a înfiorat, de ce s-a tulburat? El a simţit în inima sa, văzându-şi prietenul mort, aceeaşi durere sfâşietoare, acelaşi gol, aceeaşi pustiire, aceeaşi răvăşire pe care o simţim noi când vedem pe cineva drag culcat în sicriu, fără viaţă, nemişcat, mut, după ce l-am văzut atâta timp umblând, muncind, vorbind alături de noi.

Mai mult, Isus, Dumnezeu fiind, după ce a terminat munca de creare a lumii, după ce l-a făcut pe om, a văzut tot ce făcuse, şi iată că totul era foarte frumos. Acum, el, Creatorul, se afla în faţa capodoperei mâinilor sale, în faţa omului care a refuzat iubirea, a ales păcatul, moartea, degradarea. Şi, vai, cum arăta capodopera mâinilor sale! Un cadavru desfigurat, intrat în putrefacţie, răspândind un miros insuportabil! Omul a părăsit grădina înfloritoare a Edenului, ca să coboare într-o închisoare întunecoasă, săpată cu mâinile sale; a preferat mormântul. Cine vizitează mormântul lui Lazăr din Betania rămâne cu un sentiment de mare deprimare, de apăsare sufletească. Mormântul e săpat la mare adâncime sub pământ, în stâncă, la 10-15 m adâncime, şi la el se coboară pe nişte trepte înguste şi periculoase.

Moartea este singurul duşman al omului: moartea trupească şi, mai ales, moartea sufletească. Şi iată motivul pentru care Isus s-a cutremurat şi s-a tulburat la Betania: el a văzut atunci toate sufletele ucise de păcat, moarte, desfigurate, intrate în putrefacţie, mirosind foarte urât, şi s-a înfiorat de milă, s-a cutremurat, s-a tulburat cuprins de oroare. Scria cu un deosebit simţ psihologic sfântul Augustin: „De ce se tulbură Cristos la mormântul lui Lazăr, dacă nu pentru a te învăţa pe tine că trebuie să te tulburi când te vezi apăsat şi zdrobit de greutatea atât de mare a păcatelor? Te-ai examinat, ţi-ai recunoscut vinovăţiile şi ţi-ai zis: «Am făcut cutare păcat şi Dumnezeu m-a iertat! Am făcut cutare păcat şi Dumnezeu a amânat pedeapsa. Am ascultat Evanghelia şi am dispreţuit-o. Am fost botezat şi am căzut din nou în aceleaşi păcate. Ce fac? Încotro merg? Cum pot să ies din ele»? Când vorbeşti astfel, când credinţa te face să te cutremuri, Cristos se cutremură în tine. Iar cuvintele celui ce se cutremură vestesc speranţa celui care învie” (Tract. In Ioh. 49,19).

În sfârşit, ne spune prefaţa Liturghiei: „Acum, arătându-şi îndurarea faţă de tot neamul omenesc, [Cristos], prin tainele sale, ne duce la viaţa cea nouă”.

Minunea învierii lui Lazăr continuă până la sfârşitul lumii. Prin tainele sale, în special prin Botez şi Spovadă, el continuă să învie oameni morţi sufleteşte. Pământul acesta este ca un cimitir uriaş. Cristos continuă să strige: „Vino afară din mormântul păcatelor tale!” „Şi mortul a ieşit cu mâinile şi picioarele legate cu fâşii de pânză şi cu faţa înfăşurată cu un ştergar”. Pe vremea aceea, faţa morţilor era acoperită cu o bucată de pânză. Cu ce scop? Mai întâi, ca lumea să nu se sperie văzând chipul desfigurat al mortului, apoi, ca să nu se aşeze muştele pe faţa lui, şi, în sfârşit, ca mirodeniile ce se turnau pe capul mortului să nu vină în contact direct cu pielea. Era ca un fel de mască, îmbibată cu parfumuri frumos mirositoare, dar care acoperea ceea ce ochiul nu suportă să vadă, nici nasul să miroase.

Îl rugăm astăzi pe Mântuitorul să facă şi cu noi minunea învierii din morţi; să facă să cadă legăturile păcatelor noastre, să cadă masca falsităţii, a nesincerităţii, a minciunii, a duplicităţii, a ipocriziei. „Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: «Iată, vă voi deschide mormintele şi vă voi scoate din mormintele voastre»”. Îl rugăm pe Mântuitorul să împlinească profeţia lui Ezechiel: să ne scoată afară din mormântul egoismului, nepăsării, superficialităţii, comodităţii şi răutăţii în care zacem.