en-USro-RO

| Login
18 decembrie 2018

Omilia Duminicii

Timpul Adventului
 
Timpul Crăciunului
 
Timpul Postului Mare
 
Săptămâna Sfântă
 
Sfântul Triduum Pascal
 
Timpul Pascal
 
Timpul de peste an
 
Sfinţii
 

Calendarul zilei

Marți, 18 decembrie 2018

Sfintii zilei
Ss. Malahia, profet; Grațian, ep.
Liturghierul Roman
18 decembrie
Liturghie proprie, prefațã pentru Advent II
violet, III
Lectionar
Ier 23,5-8: Îi voi ridica lui David o odraslã dreaptã.
Ps 71: În zilele lui, va înflori dreptatea și multã pace.
Mt 1,18-24: Isus se va naște din Maria, logodnica lui Iosif, fiul lui David.
Meditatia zilei
18 decembrie

ANUL B

 După cum aţi auzit în Evanghelia de astăzi, cu câteva zile mai înainte de a-şi începe suferinţele, Cristos a spus tuturor celor care vor să fie ucenicii săi, să-l urmeze pe el: „Dacă îmi slujeşti mie, să mă urmezi”. Şi în alt loc ne spune să ne luăm crucea şi să-l urmăm. Unde să-l urmăm? Pe Golgota? Pentru ce? Pentru a ne răstigni şi noi. Ce să ne răstignim? Trupul nostru? Au fost unii oameni care au crezut şi sunt oameni care cred că a-ţi lua crucea şi a-l urma pe Cristos înseamnă a-ţi biciui permanent trupul, a umbla ca nişte răstigniţi, sângerânzi, posaci, trişti, dispreţuind şi urând viaţa şi bucuria de a trăi, a te îmbrăca în zdrenţe, a te culca pe pământul gol, a-ţi pune cenuşă în mâncare.

Se spune despre poetul medieval Jacopone da Todi că în zelul său ascetic obişnuia să-şi ungă trupul cu ulei, apoi se tăvălea în fulgi de pasăre, pentru ca apoi, ieşind în mulţime, toţi să râdă de el şi să-l dispreţuiască.

Nu despre o asemenea răstignire ne vorbeşte Cristos; nu pentru asta ne porunceşte să luăm crucea şi să-l urmăm, căci Biserica, la ultimul Conciliu din Vatican, ne învaţă că omul poate şi trebuie să iubească lucrurile create de Dumnezeu, se poate folosi de ele, mulţumindu-i lui Dumnezeu şi că fiecare trebuie să se străduiască să ducă o viaţă cât mai vrednică de om. Altceva ne cere Cristos să răstignim pe crucea pe care ne porunceşte să o luăm pe umeri şi să-l urmăm. Ne cere să răstignim pe cruce patimile noastre dezordonate, pornirile rele din noi, astfel încât, după cuvântul unui Sfânt Părinte – Casian –, fiecare dintre noi să devină „un răstignit viu”. Această pornire spre rău o simţea şi sfântul Pavel şi pe aceasta o răstignea mereu. „Simt în mădularele mele legea păcatului care se împotriveşte legii minţii mele. Căci nu fac binele pe care îl vreau, ci răul pe care nu-l vreau”. Aceste patimi, care ne trag în jos, sunt urmări ale păcatului strămoşesc. Prin Botez, scăpăm de păcatul strămoşesc, dar nu scăpăm de aceste urmări ale sale.

Închipuiţi-vă un copil care, în timp ce se joacă, cade într-o groapă în care este noroi. Se murdăreşte tot şi, în acelaşi timp, îşi rupe şi un picior. La strigătele lui, mama vine, îl scoate afară, îl spală, îi pune haine curate, dar piciorul nu i-l mai poate vindeca, rămâne şchiop, infirm toată viaţa.

La fel face mama noastră, Biserica, cu noi: ea ne spală sufletul de murdăria păcatului prin Botez, ne îmbracă cu haina curată a harului sfinţitor, dar nu ne poate vindeca de pornirile noastre spre rău, de aceste infirmităţi ale sufletului. Cu aceste porniri trebuie să luptăm necontenit, pe ele trebuie să le răstignim. Şi această luptă e o luptă de o viaţă întreagă.

La sfântul Teodor a venit odată un călugăr şi s-a plâns că de 18 ani se luptă cu pornirile rele dintr-însul şi că tot n-a reuşit să le învingă. „Frate”, îi zice sfântul Teodor, „te plângi că te lupţi cu ele de 18 ani? Eu de 60 de ani mă războiesc cu ele zi de zi şi n-am reuşit să le răpun şi n-a fost zi în care, într-un fel sau altul, să nu simt că sunt atras spre rău”.

Se spune mereu că omul este regele creaţiei. Are, deci, fiecare om dreptul să poarte pe fruntea sa o coroană, o diademă. Dar poate exista, oare, un rege fără supuşi? Cine sunt ei? Sunt patimile şi pornirile rele din el, peste care trebuie să poruncească, altfel omul nu mai este rege al creaţiei. Sfântul Grigore din Nazianz zice că fiecare om trebuie să fie un dresor care să poruncească fiarelor. Căror fiare? Celor din pădure? Din junglă? Nu, ci celor din noi înşine. Căci, zice acest Părinte al Bisericii, mânia, ura, zgârcenia, beţia, desfrâul sunt fiare mult mai sălbatice şi mai înfiorătoare decât ursul, lupul, tigrul sau leul.

Această stăpânire a pornirilor josnice din el îi dă omului adevărata valoare şi demnitate.

Pe mormântul marelui comandant de oşti Scipio Africanul, cel care a învins Cartagina pe vremea lui Hannibal, sunt scrise aceste cuvinte: „Cea mai mare victorie a lui a fost victoria asupra patimilor sale”. După cucerirea Cartaginei, soldaţii au adus-o la el pe care mai frumoasă fată din cetate, care era deja logodită. Generalul a dat imediat poruncă ca tânăra să fie dusă la tatăl ei şi redată logodnicului ei, faptă ce i-a uimit până şi pe dezmăţaţii soldaţi ai armatei romane.

Pentru a putea răstigni şi stăpâni pornirile din noi, mai întâi de toate, trebuie să ni le cunoaştem şi, mai ales, să ni le recunoaştem. Nenorocirea cea mare, spune un învăţat al Bisericii, nu sunt patimile din noi, ci este faptul că nu ni le recunoaştem. Dacă un om are în trupul său o boală, dar nu se recunoaşte bolnav, n-o spune nimănui, medicul n-are cum să-l vindece, este un om pierdut.

A murit acum câţiva ani, undeva, o fată de 24 de ani. Suferea de plămâni. Dar n-a spus nimănui măcar o dată lucrul acesta. N-a mers la doctor, căci îşi zicea: „o fată bolnavă îşi compromite viitorul”. A dat într-o infecţie, a căzut în comă şi n-a mai putut fi salvată...

Aşa se întâmplă cu omul ce îşi tăinuieşte răul din el, nu este sincer nici măcar la Spovadă: e un om pierdut.

E un lucru curios: de câte ori am încercat să-i lămuresc pe oamenii stăpâniţi de beţie să se lase de patima lor, aproape niciodată n-am găsit vreunul care să-şi recunoască slăbiciunea. Chiar zilele trecute l-am luat la zor pe unul care e nedezlipit de bufet; stă femeia permanent să păzească casa, căci fură tot, şi mâncarea o duce pe băutură: „Eu, beat, părinte? Nu e adevărat, eu nu mă îmbăt niciodată. Poate n-aţi văzut bine, poate era altcineva”. Îl văd eu în fiecare zi, îl vede satul întreg mergând din şanţ în şanţ, dar el, ferească Dumnezeu, niciodată nu se îmbată! Pe aceşti oameni orbiţi şi încăpăţânaţi în apucăturile lor nu poate nimeni să-i mai vindece.

De obicei, în fiecare om este o patimă mai puternică decât altele: la unul - mândria, la altul - beţia, la altul - ura, la altul - neînfrânarea ş.a.m.d. Şi această singură patimă dominantă îl duce la toate relele şi la osândă pe om, dacă nu e stăpânită, aşa cum pe fundul unei bărci este de-ajuns o singură gaură prin care intră apa, pentru ca barca să se scufunde.

O singură patimă l-a făcut pe Solomon, cel mai înţelept dintre oameni, să facă lucruri de necrezut, să se închine la idoli.

O singură patimă nestăpânită l-a dus pe David cel blând să verse sângele lui Urie, slujitorul său credincios.

O singură patimă, beţia, l-a făcut pe regele Babilonului, Baltazar, să jefuiască şi să pângărească cu femeile destrăbălate vasele sfinte din templul din Ierusalim. N-avea el destule cupe de aur în Babilon din care să bea?

Dar nu e nevoie să mergem prea departe cu exemplele; să privim doar în mijlocul nostru şi vom vedea câte rele săvârşesc oamenii pentru o singură patimă pe care nu şi-o stăpânesc.

La Roma, în vechime, erau renumitele lupte de gladiatori, la care asistau şi împăraţii. Oamenii osândiţi la moarte, sclavii, se luptau în arenă cu animalele sălbatice (sau între ei). Dacă le răpuneau, scăpau cu viaţă. Ce făceau gladiatorii? Când fiarele erau introduse în arenă, gladiatorii se uitau care e mai fioroasă şi mai sălbatică. La aceea se repezeau, căci ştiau că, dacă o răpun pe aceea mai întâi, pe celelalte le răpun mai uşor.

Într-un război cu evreii, regele Siriei a ordonat ca toţi căpitanii săi să-şi îndrepte atacul împotriva regelui evreu Achaz. Achaz a fost străpuns de o săgeată şi pe loc armata evreilor a intrat în debandadă şi a luat-o la fugă.

David, ucigându-l pe uriaşul Goliat, armata filistenilor imediat a fost împrăştiată.

Aceasta trebuie să fie tactica noastră în lupta cu pornirile rele. Să ne concentrăm forţele împotriva patimii care este mai puternică în noi şi celelalte mai uşor vor putea fi învinse.

Ne întrebăm: de ce oamenii nu se îndreaptă, nu renunţă în viaţa lor la păcatele cu care s-au obişnuit? Fiindcă nu iau în serios lupta cu patimile lor, nu-şi răstignesc pornirile rele. Dacă pe un ogor cresc spini şi ari, fierul plugului taie spinii, dar aceştia peste puţină vreme cresc la loc. Ca să dispară, nu e de ajuns o arătură superficială, la suprafaţa pământului, ci trebuie să sapi adânc, să-i scoţi pe toţi din rădăcină.

Spovezile noastre sunt, poate, de cele mai multe ori, o arătură la suprafaţa sufletului nostru şi, de aceea, păcatele noastre apar iarăşi la puţină vreme după Spovadă. Ca să le smulgem complet, să nu mai apară, e necesar să pătrundem mai adânc în sufletul nostru, să ne spălăm din rădăcină patimile şi pornirile noastre rele.

Iubiţi credincioşi! Facă bunul Dumnezeu ca să înţelegem şi noi porunca de astăzi a lui Cristos: de a ne lua crucea, de a răstigni pe ea răul din noi, pentru a ne număra printre cei care cu adevărat îl urmează pe Cristos.