en-USro-RO

| Login
18 decembrie 2018

Omilia Duminicii

Timpul Adventului
 
Timpul Crăciunului
 
Timpul Postului Mare
 
Săptămâna Sfântă
 
Sfântul Triduum Pascal
 
Timpul Pascal
 
Timpul de peste an
 
Sfinţii
 

Calendarul zilei

Marți, 18 decembrie 2018

Sfintii zilei
Ss. Malahia, profet; Grațian, ep.
Liturghierul Roman
18 decembrie
Liturghie proprie, prefațã pentru Advent II
violet, III
Lectionar
Ier 23,5-8: Îi voi ridica lui David o odraslã dreaptã.
Ps 71: În zilele lui, va înflori dreptatea și multã pace.
Mt 1,18-24: Isus se va naște din Maria, logodnica lui Iosif, fiul lui David.
Meditatia zilei
18 decembrie

 Lev 13, 1-2. 44-46   
 1 Cor 10, 31-11,1    
Mc 1, 40-45           

 Cine dintre noi nu s-a confruntat în viaţă cu momente grele, momente de suferinţă, fie din cauza unei boli, fie din alte motive familiale, sociale ori profesionale? Deşi suntem conştienţi de limitele omului, deşi ştim că datorită păcatului strămoşesc suntem supuşi slăbiciunilor, am dori ca în aceste clipe de criză, în care ne aflăm uneori, să se întâmple ceva senzaţional. Am dori poate ca Dumnezeu să intervină prompt şi să scurteze la minimum acest timp care ne incomodează şi ne descurajează. Am face orice sacrificiu pentru a depăşi această situaţie şi a ne simţi din nou fericiţi, pentru a ne găsi echilibrul unei vieţi liniştite şi mulţumitoare.
 Într-o astfel de criză se afla şi leprosul din Evanghelia de astăzi. Relatarea succintă a evanghelistului Marcu scoate în evidenţă starea gravă în care se afla acest lepros şi rugăciunea sa plină de încredere adresată lui Isus care intervine în mod miraculos şi îl vindecă.
 Pentru a înţelege însă starea psihologică prin care trecea bolnavul în acele momente, să vedem mai întâi ce însemna această boală pentru poporul evreu din care făcea şi el parte şi cum era privit un astfel de bolnav în societate. Trebuie amintit că în ambientul religios şi cultural al Vechiului Testament orice boală fizică se configurează ca un reflex şi o consecinţă a unei boli morale. Iar lepra era considerată o boală care, mai mult decât oricare alta, îl face pe om impur. Ca atare, lepra reprezenta prin excelenţă semnul păcatului şi al blestemului lui Dumnezeu. Numai astfel se explică prescrierile textului din Levitic pe care l-am auzit în prima lectură: "Tot timpul cât leprosul va avea această boală să fie considerat necurat; să trăiască singur, şi locuinţa lui să fie în afara taberei" (Lev 13, 46).
 Lepra deci, îl separa pe om de comunitatea poporului lui Dumnezeu şi făcea din el un excomunicat, fiind exclus de la comuniunea cu Dumnezeu şi cu oamenii. Iată aşadar că în tradiţia biblică a Vechiului Testament boala nu era considerată din punct de vedere strict medical, aşa cum este considerată astăzi, dar era privită ca un fapt semnificativ ce face parte din însuşi destinul omului plasat în cadrul istoriei mântuirii. Aceasta înseamnă că era privită în perspectiva relaţiei personale a omului cu Dumnezeu, relaţie care se baza pe intervenţia lui Dumnezeu în viaţa omului şi pe răspunsul afirmativ sau negativ al omului la acest apel divin, plin de iubire şi de milostivire.
 Orice boală devenea astfel semnul pedepsei lui Dumnezeu ca urmare a refuzului din partea omului de a colabora cu el. Iar vindecarea era semnul convertirii, al refacerii alianţei dintre om şi Dumnezeu. Cu privire la gravitatea bolii pacientului, cel care se pronunţa, după cum vedem în Cartea Leviticului, era preotul. De aceea orice lepros era supus judecăţii şi controlului acestuia. Preotul, după examinarea simptomelor, pronunţa diagnosticul. În urma acestei examinări, dacă se constata boala ca evidentă, leprosul era considerat impur şi trebuia izolat de comunitate, pentru că era pericolul de a contamina şi pe alţii. Tot preotul era cel care constata şi vindecarea. Iar pentru a fi reintegrat în comunitate, cel vindecat trebuia să aducă lui Dumnezeu un sacrificiu aşa cum prescria Legea. Abia după îndeplinirea acestui act de cult îi era recunoscută deplina purificare.
 În acest context biblic trebuie să înţelegem şi să interpretăm minunea înfăptuită de Cristos pe care ne-o descrie sfântul Marcu în Evanghelie. Isus, ca unul care făcea parte din poporul evreu, cunoştea foarte bine mentalitatea şi legile din care se alimenta acesta. Ştia deasemenea ce înseamnă suferinţa fizică, şi mai ales suferinţa morală prin care trece un bolnav. De aceea nu poate să rămână insensibil în faţa suferinţei acestui sărman lepros şi i se face milă de el. Însă ceea ce îl mişcă pe Isus mai mult decât boala însăşi este credinţa profundă a acestui bolnav care, căzând în genunchi, îl imploră: "Dacă vrei, poţi să mă cureţi" (Mc 1, 40). Vedem în aceste cuvinte o adevărată mărturie de credinţă.
 Leprosul nu se prezintă în faţa lui Isus ca şi cum această întâlnire ar fi o ultimă şansă, o ultimă variantă pe care o probează pentru a scăpa de boala sa, după ce a încercat atâtea altele. Dar îl imploră pe Isus pentru că este pătruns de convingerea că numai el îl poate într-adevăr vindeca. Şi pentru aceasta este deajuns un simplu act al voinţei sale. Atitudinea lui Isus urmează aproape spontan. Fără a se mai preocupa de prescrierile Legii, îşi întinde mâna şi-l atinge pe lepros spunându-i: "Vreau, curăţă-te!" (Mc 1,41). Descoperim în gestul lui Isus un semn de profundă participare la condiţia unei fiinţe care pare că nu mai are nimic sănătos în ea, care se simte abandonată de Dumnezeu şi de oameni.
 În acest gest al lui Isus poate fi văzută însă vindecarea unui tip de lepră mult mai gravă, un rău care pune în pericol viaţa spirituală, care valorează mult mai mult decât cea fizică. Această lepră este păcatul. Câtă nefericire nu aduce în viaţa omului durerea, suferinţa, moartea, nedreptatea, violenţa! Dar păcatul este rădăcina tuturor acestora pentru că provoacă o închidere egoistă în faţa iubirii divine. Cel păcătos se răzvrăteşte împotriva lui Dumnezeu, care este Binele Suprem. Iată deci că în această atmosferă creată de păcat apare Cristos care vine să-l mântuiască pe om, să-l elibereze de toate relele, începând cu păcatul însuşi, şi să aducă din nou în lume iubirea şi pacea.
 Alături de vindecarea de păcat, mai descoperim în pasajul evanghelic un alt aspect pornind de la modul în care Isus îl tratează pe lepros. Acest comportament care are la bază iubirea fără limite, ne invită şi pe noi să ne examinăm atitudinea faţă de alţii.
 Trebuie să recunoaştem că de multe ori suntem nedrepţi faţă de cei din jurul nostru. Îi excludem din mediul relaţiilor noastre pe cei care ne jenează pentru că ne obligă să ieşim din egoismul nostru, să părăsim comoditatea noastră. Oamenii au în general preferinţă pentru cei care le-ar putea oferi şi ei ajutorul lor, neglijându-i în acelaşi timp pe cei care poate ar avea mai mare nevoie de un sprijin.
 Este suficient să deschidem radioul sau televizorul şi să observăm ce se întâmplă în lume. Glasul celor simpli şi mici în societate este înăbuşit de interesele egoiste şi intolerante ale unor oameni care trăiesc numai după propriile lor capricii şi plăceri. Asistăm în zilele noastre chiar la o propagandă sistematică în diferite forme împotriva vieţii. În numele unui trai mai comod este atins însuşi dreptul la viaţă al noilor fiinţe omeneşti, care sunt distruse încă din sânul mamelor.
 Şi atunci apare întrebarea firească: oare având un astfel de comportament ne putem considera, noi cei de astăzi, mai presus decât evreii din Vechiul Testament care îl excludeau pe cel lepros din mijlocul lor şi îl considerau impur? În general suntem obişnuiţi să-i considerăm pe aceşti evrei sclavi ai Legii. Dar noi, nu cumva ne aflăm într-o situaţie de sclavie mult mai mare decât Legea din Vechiul Testament, deşi trăim viaţa nouă inaugurată de Cristos care înlocuieşte legea veche prin noua lege a iubirii?
 Numai urmându-l pe Cristos şi lăsându-ne conduşi de iubirea sa vom fi capabili să ne eliberăm de orice formă de sclavie. Numai hrănindu-ne din iubirea Sa ne vom deschide inimile cu bucurie altora şi vom renunţa la criteriile noastre egoiste.
 De aceeaşi iubire divină era pătruns şi sfântul apostol Paul pe care l-am auzit în lectura a doua adresându-se Corintenilor cu aceste cuvinte: "Eu mă străduiesc să le fac plăcere tuturor în toate fără a căuta folosul meu dar al celor mulţi pentru ca să se mântuiască" (1 Cor 10,33). Apostolul Paul este convins că principiul care poate să-i concilieze pe toţi este credinţa trăită în iubire. Numai creştinul care trăieşte astfel aduce slavă lui Dumnezeu prin tot ceea ce face. Prin iubire dobândim acea libertate care ne face dispuşi să acceptăm pe fiecare aşa cum este.
 Urmând aşadar exemplul leprosului din Evanghelie să avem şi noi curajul de a îngenunchea în faţa lui Cristos şi să-l rugăm cu umilinţă să locuiască în inimile noastre pentru a putea trăi toată viaţa noastră în harul său. Numai trăind astfel ne vom putea bucura cu adevărat de comuniunea cu Dumnezeu şi cu Biserica şi vom fi deschişi spre a iubi pe cei din jurul nostru în deplină libertate.

 

Egidiu Condac