en-USro-RO

| Login
25 iunie 2018

Omilia Duminicii

Timpul Adventului
 
Timpul Crăciunului
 
Timpul Postului Mare
 
Săptămâna Sfântă
 
Sfântul Triduum Pascal
 
Timpul Pascal
 
Timpul de peste an
 
Sfinţii
 

Calendarul zilei

Luni, 25 iunie 2018

Sfintii zilei
Sf. Wilhelm, abate
Liturghierul Roman
Luni din sãptãmâna a 12-a de peste an
Liturghie la alegere, prefațã comunã
verde, IV
Lectionar
2Rg 17,5-8.13-15a.18: Domnul s-a aprins de o mare mânie împotriva triburilor lui Israel și le-a îndepãrtat de la el; n-a mai rãmas decât tribul lui Iuda.
Ps 59: Ascultã-ne, Doamne: sã ne mântuiascã dreapta ta!
Mt 7,1-5: Scoate mai întâi bârna din ochiul tãu!

Meditatia zilei
Luni din sãptãmâna a 12-a de peste an

 1 Sam 3,3b-10,19
 1 Cor 6, 13c-15a; 17-20
 In 1,35-42

  Dumnezeu este o fiinţă care poate fi studiată cu ajutorul mijloacelor ştiinţifice moderne? Este oare o realitate ce poate fi descoperită cu ajutorul simţurilor noastre?
 Dumnezeu nu este o fiinţă care poate fi studiată cu mijloacele ştiinţifice moderne, nu este o realitate empirică, palpabilă, din contra, este insesizabilă tuturor aparatelor şi simţurilor noastre. Şi totuşi, în contrast cu acest adevăr, Dumnezeu este o fiinţă care ni se descoperă, o persoană care poate fi cunoscută, cu care se poate dialoga, şi aceasta numai prin credinţă. Aşa cum vedem în sfânta Scriptură, cartea Revelării Divine, Dumnezeu nu este ascuns, tăcut, insensibil, gelos pe secretele sale, ci dimpotrivă el este cel care străbate calea omului, el este iniţiatorul dialogului cu omul, el voieşte ca din bunătatea sa, omul să ajungă la cunoaşterea sa. El îi vorbeşte lui Avram, lui Isac şi lui Iacob, lui Moise, judecătorilor, el cheamă profeţi pentru poporul său şi se descoperă tuturor acelora cărora vrea să le arate faţa sa. Un exemplu în acest sens îl constituie relatarea unei chemări în lectura întâi de astăzi. Ni se propune în acest fragment un model al instaurării dialogului dintre Dumnezeu şi un om, un ales al său.
 După o epocă fără Cuvântul Divin, tăcerea şi solitudinea sunt înfrânte. Un slujitor al Templului pe nume Samuel, care în traducere înseamnă "cel asupra căruia a fost pronunţat numele Domnului" aude un glas care-l strigă cu insistenţă: "Samuel!" Tânărul însă întârzie să înţeleagă originea mesajului şi a chemării care îi este adresată. Pe de altă parte, preotul Eli, care nu era chemat de Iahve, înţelege, descoperă că această chemare provine de la Dumnezeu care nu vorbise demult. De fapt, de fiecare dată când aude glasul, Samuel, convins că răspunde lui Eli, se arată disponibil; de fapt răspundea lui Dumnezeu: "Iată-mă!" Însă a patra oară, când ştie cine-l cheamă, răspunde: "Vorbeşte Doamne, căci servul tău ascultă".
 Disponibilitatea personală a lui Samuel: "Vorbeşte Doamne, căci servul tău ascultă", deschide poarta dialogului cu Dumnezeu, calea pentru a comunica cu omul în istorie. Când Dumnezeu cheamă pe nume pe cel căruia vrea să-i vorbească şi când persoana răspunde "Iată-mă!", se instaurează un dialog între Dumnezeu şi om. Dumnezeu e cel care ia iniţiativa: omul de fapt nu-şi alege singur funcţia sau propria chemare, dar o primeşte de la Dumnezeu şi o descoperă prin mijlocul intervenţiei sale. Dar Dumnezeu nu a vorbit numai profeţilor. Aşa cum spune autorul scrisorii către Evrei: "După ce în repetate rânduri şi în multe feluri Dumnezeu a vorbit părinţilor noştri prin profeţi, în aceste timpuri de pe urmă ne-a vorbit şi nouă prin Fiul său pe care l-a pus moştenitor a toate şi prin care şi lumea a creat-o" (v. 1,1-2ss). Dumnezeu a voit prin trimiterea Fiului său să străbată calea omului, să instaureze o comunicare personală şi permanentă cu el. Cred că inimile noastre sunt încă pline de lumina şi bucuria Crăciunului când am celebrat Naşterea lui Cristos în Betleem! În acea noapte, a naşterii Sale, Isus s-a manifestat, s-a arătat cu prezenţa sa omenească între oameni, aşa cum observăm în Evanghelia de azi: Dumnezeu se apropie de om prin Fiul Său.
 Evanghelia de azi ne scoate în relief această apropiere şi recunoaştere a lui Cristos ca trimisul lui Dumnezeu, ca Mesia. Fragmentul evanghelic începe cu o mărturie de credinţă. Ioan care văzuse porumbelul deasupra capului lui Isus la botezul său, semn prin care îl recunoaşte pe Cristos ca cel trimis de Dumnezeu, dă mărturie înaintea ucenicilor săi: "Iată Mielul lui Dumnezeu", adică cel care vine să răscumpere omenirea. Prin cuvântul "Iată", ucenicii sunt invitaţi să-l urmeze pe Cristos, să-l părăsească pe Maestrul lor şi să se facă discipolii Mesiei. Această mărturie a lui Ioan devine chemare pentru ucenicii săi. Isus găseşte aceşti discipoli în stare de căutare, dar mai înainte de a-l căuta ei, Cristos i-a căutat chemându-i prin mărturia lui Ioan Botezătorul. Întrebarea pe care le-o adresează Cristos ucenicilor: "Ce căutaţi?" nu are scopul de a se informa asupra căutării lor, pentru că Domnul pătrundea deja inimile lor, ci are scopul de a-i conştientiza pe ucenicii porniţi pe urmele sale de scopul căutării lor, de sensul ultim al drumului lor. Răspunsul lor "Rabi, unde locuieşti?" arată clar voinţa şi răspunsul lor de a-l urma. Nu era vorba aici de unde locuieşti, unde stai, unde ai şcoala învăţătorule?, ci "a locui" înseamnă întâlnire concretă şi intimă cu Isus. Aceşti discipoli pregătiţi de mărturia lui Ioan aderă la Cristos într-o intimitate profundă. Cuvintele "veniţi şi vedeţi" arată că sunt primiţi, acceptaţi, dar în acelaşi timp nu sunt invitaţi să admire domiciliul în care locuia Cristos, ci de a verifica cu ochii lor, de a constata realitatea istorică care constituie fundamentul credinţei lor. Aşteptarea seculară a Israelului şi-a găsit împlinirea şi această împlinire este descoperită de ucenici. Cristos se lasă descoperit, iar întâlnirea cu el devine o legătură personală, în care ucenicii îl cunosc mai intim şi aderă la persoana sa. Atât de puternic şi impresionant este acest contact cu Cristos, încât ucenicii nu rezistă să nu-l facă cunoscut şi altora. Ei declară "L-am văzut pe Mesia". Şi în concret mărturia unuia dintre ucenici, Andrei, îl conduce la Cristos pe fratele său Simon Petru. Credinţa nu este numai ascultare, căutare şi întâlnire personală, dar este şi misiune. Omul ajunge la credinţă numai prin mărturia pe care Dumnezeu o dă despre el însuşi, numai prin descoperirea sa, căci atunci când Dumnezeu se descoperă, pronunţarea cuvântului său este o chemare pentru cel căruia îi vorbeşte; perceperea şi înţelegerea chemării lui Dumnezeu înseamnă a lua parte la opera sa. Dumnezeu nu comunică numai informaţii, dar şi un stimul, o vocaţie, o misiune.
 Liturgia cuvântului de azi ne prezintă, aşa cum am văzut, două moduri în care Dumnezeu a instaurat un dialog cu oamenii, două moduri în care Dumnezeu a adresat invitaţia sa la acest dialog şi răspunsurile celor chemaţi: Samuel răspunde glasului divin care-l interpelează pe când dormea; ucenicii lui Ioan răspund la chemarea adresată lor prin mărturia maestrului lor, aderând la persoana lui Isus.
 Ne punem întrebarea: Dumnezeu mai vorbeşte şi oamenilor din timpurile noastre? Dumnezeu nu ne-a părăsit niciodată, este cu noi, având posibilitatea să-l întâlnim deoarece iniţiativa este a sa, deoarece ne face acest dar vorbindu-ne neîncetat prin Biserica sa, întemeiată pe temelia apostolilor, pe temelia lui Petru. Dumnezeu ne vorbeşte prin cuvântul sfintei Scripturi, prin creaţie, dar şi prin chemări personale, prin inspiraţii ale Duhului Sfânt. Condiţia pentru a intra în dialog cu Dumnezeu este ca noi să avem capacitatea de a-l asculta şi de a reflecta la chemarea sa. Însă se pare că azi numeroşi oameni au pierdut din vedere înţelesul vieţii; se află în căutarea identităţii lor, neştiind de unde vin şi unde merg. Nu mai sunt în stare să descopere glasul lui Dumnezeu, caută să-şi explice totul prin raţiune. Azi omul ascultă de cele mai multe ori numai de sine sau de miturile lumii, se gândeşte la idealurile făcute pe pământ: salarii, cariere, bunuri, se preocupă de valorile care de fapt nu sunt pentru el adevărate valori, şi de foarte multe ori pierde din vedere esenţialul. Putem spune că lumea zilelor noastre are aceeaşi orientare spre materialism, spre hedonism, spre plăcerile trupului, ca şi unii creştini din comunitatea din Corint ale căror moravuri le condamnă sfântul apostol Paul în scrisoarea adresată lor după cum am văzut astăzi în lectura a doua.
 Cu toate că situaţiile lumii se schimbă, evoluează, Cuvântul lui Dumnezeu rămâne veşnic şi neschimbat. El vorbeşte tuturor oamenilor din toate timpurile şi ne vorbeşte şi nouă astăzi. Însă Cuvântul lui Dumnezeu nu trebuie raportat la situaţia noastră actuală, ci situaţia actuală la Cuvântul lui Dumnezeu. Situaţia noastră concretă s-o raportăm la Cuvântul lui Dumnezeu. Ceea ce-i lipseşte omului modern este disponibilitatea la adevăratele valori prin care Dumnezeu vorbeşte şi se comunică, prin care Dumnezeu înfrânge ideile false şi eliberează. Această criză a dialogului dintre om şi Dumnezeu şi a deschiderii sale la Cuvântul său nu se poate rezolva decât printr-o deschidere totală faţă de Dumnezeu şi o disponibilitate totală faţă de chemarea sa. A fi dispus la chemarea lui Dumnezeu înseamnă a uni "Iată-mă" al nostru cu "Iată-mă" al lui Cristos. "Iată-mă" al nostru se inserează în mod necesar în "Iată-mă" al lui Cristos, care venind în lume înfăptuieşte ceea ce spune cu spirit profetic psalmistul în liturgia Cuvântului de azi: "Tu nu ceri nici jertfă, nici ofrande, ..., nu ceri nici ardere de tot, nici jertfă de ispăşire. Atunci am zis 'Iată, vin!' În sulul cărţii este scris despre mine, că trebuie să împlinesc voinţa Ta, Dumnezeule; aceasta mă bucură; legea Ta este în adâncul inimii mele". Dumnezeu e cel care vorbeşte, cel care adresează chemarea sa în mod personal în felul cum a fost adresată lui Samuel; este mereu în drum spre fiecare dintre noi, pentru a ne mântui. Pentru că este chemarea sa nu este încadrată în legi fixe sau după voinţa noastră; Dumnezeu are căile sale. Datoria noastră nu este să judecăm de ce a chemat în acest mod şi nu altfel, de ce voinţa lui Dumnezeu trebuie îndeplinită în acest mod şi nu invers, dar datoria noastră este ca să recunoaştem apelul lui Dumnezeu şi să-i răspundem din toată inima "Iată-mă!".
 Samuel în momentul în care a spus "Iată-mă", nu a mai aparţinut sieşi. Aşa trebuie să fie şi răspunsul creştinului, deoarece botezatul, aşa cum am văzut în lectura a doua nu mai aparţine sieşi ci lui Cristos. Dacă reflectăm asupra răspunsului "Iată-mă" dat de protagoniştii umani din lecturile de astăzi, la chemarea lui Dumnezeu, se observă că acest cuvânt exprimă graba cu care se dă răspunsul, dar şi prezenţa, şi nu o prezenţă oarecare ci prezenţa înaintea lui Dumnezeu. Numai cine trăieşte în prezenţa lui Dumnezeu este dispus să spună mereu "Iată-mă!"; este dispus să nu rupă niciodată acel legământ care este înscris în profundul existenţei sale; este dispus să răspundă cu întreaga sa persoană, trup şi suflet, la chemarea lui Dumnezeu. Creştinii din Corint au primit şi ei o chemare din partea lui Dumnezeu prin mărturia lui Paul, însă răspunsul lor nu a fost total ci parţial; au păstrat ceea ce contravenea în materie de etică voinţei lui Dumnezeu. Şi noi, prin răspunsul nostru putem cădea în aceeaşi greşeală! Pentru a ne feri de ea este necesar ca răspunsul nostru să-l dăm cu întreaga noastră fiinţă, să nu supraevaluăm o parte din întregul nostru şi pe cealaltă s-o dispreţuim.
 Recunoscând glasul lui Dumnezeu este necesar să veghem ca niciodată să nu ne pierdem propria deschidere faţă de el, ba mai mult, cine descoperă pe Dumnezeu, adevărul său, asemenea celor doi ucenici, trebuie să-l pună la dispoziţia fraţilor săi, deoarece valorile Împărăţiei lui Dumnezeu sunt pentru toţi şi trebuiesc făcute cunoscute. Andrei, ucenicul lui Ioan, prin mărturia sa îl conduce pe Petru la adevăr, la Mesia. Deci putem deveni şi noi înşine şi trebuie să devenim semnele prin care Dumnezeu intră în dialog cu alţii. Dar pentru aceasta trebuie să fim disponibili noi înşine mai întâi, să înfăptuim în viaţa noastră ceea ce am rostit la Psalmul responsorial de azi: "Iată vin Doamne să fac voinţa Ta".

 

 Cristinel Antoci