en-USro-RO

| Login
24 septembrie 2018

Omilia Duminicii

Timpul Adventului
 
Timpul Crăciunului
 
Timpul Postului Mare
 
Săptămâna Sfântă
 
Sfântul Triduum Pascal
 
Timpul Pascal
 
Timpul de peste an
 
Sfinţii
 

Calendarul zilei

Luni, 24 septembrie 2018

Sfintii zilei
Sf. Gerard, ep. m.
Liturghierul Roman
Luni din sãptãmâna a 25-a de peste an
Liturghie la alegere, prefațã comunã
verde, I
Lectionar
Prov 3,27-34: Domnul îi urãște pe cei rãi.
Ps 14: Cine va locui, Doamne, în corturile tale?
Lc 8,16-18: Candela se pune pe candelabru, pentru ca toți cei care intrã sã vadã lumina.
Meditatia zilei
Luni din sãptãmâna a 25-a de peste an

 Iona 3,1-5.10
 1Cor 7,29-31
 Mc 1,14-20  

 Citind sfintele Evanghelii observăm că în timpul vieţii sale publice Isus Cristos a intrat în contact cu diferiţi oameni. El a predicat Vestea cea Bună a împărăţiei lui Dumnezeu în mijlocul tuturor, bărbaţi sau femei, farisei sau cărturari, oameni simpli sau învăţaţi. Însă nu toţi oamenii l-au primit în acelaşi fel. Pentru unii această întâlnire a fost fructuoasă, a produs o schimbare pozitivă în viaţa lor, în timp ce pentru alţii acest eveniment a rămas fără nici o rezonanţă. Dacă pentru apostoli, pentru vameşul Zaheu, pentru samariteană sau pentru femeia păcătoasă întâlnirea cu Isus a însemnat iertare şi mântuire, precum şi o nouă cale în viaţă, pentru farisei ea a fost un scandal şi o ocazie de a-şi manifesta duritatea şi răutatea inimii lor.
 Aşadar, vedem că în faţa lui Isus şi a Evangheliei sale oamenii adoptă atitudini diferite. Atunci, pe bună dreptate, ne putem întreba: dacă mesajul Evangheliei este acelaşi de ce oamenii îl primesc în mod diferit? De ce atunci oamenii adoptă asemenea atitudini diferite? Ce motive îi determină pe unii să-l accepte, iar pe alţii să-l respingă?
 Vom încerca un răspuns la aceste întrebări în consideraţiile ce urmează, folosindu-ne de lecturile Liturghiei Cuvântului de astăzi. Tema centrală a lecturilor apare foarte clar din mesajul cu care Isus Cristos îşi începe activitatea sa publică. Sfântul Marcu ne spune că, după ce Ioan Botezătorul a fost prins şi întemniţat, Isus Cristos s-a reîntors din deşert, unde postise timp de 40 de zile şi a început să predice în Galileea: "Timpul s-a împlinit şi împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Convertiţi-vă şi credeţi în Evanghelie!"(Mc 1,14). Aşadar mesajul central este convertirea. În faţa lui Dumnezeu care vine omul nu poate decât să-şi recunoască condiţia sa de păcătos şi să ceară iertare. Numai astfel el îşi va putea purifica mintea şi inima, pentru ca apoi să înţeleagă ceea ce Dumnezeu vrea să-i comunice. Orice întâlnire cu Dumnezeu, cu mesajul său, nu-l poate lăsa pe om indiferent. El trebuie să se hotărască pro sau contra, să primească mesajul sau să-l respingă. Omul nu poate rămâne indiferent deoarece cuvântul divin este ca o "sabie cu două tăişuri" ce pătrunde până în adâncul sufletului, este ca un "foc ce purifică", sau ca "leşia celui care spală". De aceea pentru omul care ascultă cuvântul lui Dumnezeu aşa cum se cuvine, nu se poate ca acest cuvânt să nu producă o schimbare în gândirea şi viaţa sa. Nu se poate ca el, ascultând acest cuvânt, să rămână acelaşi de mai înainte, cu preconcepţiile şi ideile sale greşite, cu capriciile şi egoismul său, cu păcatele şi infidelităţile sale.
 Aşa cum spuneam mai înainte, Isus Cristos a întâlnit în viaţa sa publică diferiţi oameni, care au primit sau nu mesajul său. Să luăm câteva exemple. Mai întâi apostolii sunt chemaţi de Isus să-l urmeze. Şi, aşa cum ne spune sfântul Marcu, primii chemaţi, Petru şi Andrei lasă mrejele în barca lor de pescuit şi-l urmează. La fel Iacob şi Ioan, fiii lui Zebedeu, îl lasă pe tatăl lor în barcă şi merg după Isus (cf. Mc 1,16-20).
 Deasemenea, în Evanghelii găsim şi alte exemple: vameşul Zaheu, primindu-l pe Isus în casa sa îşi dă seama în ce stare jalnică se află şi se întoarce de pe calea păcătoasă pe care mersese până atunci: "Doamne, iată, jumătate din averea mea o dau săracilor, iar dacă am nedreptăţit pe cineva îi dau împătrit înapoi"(Lc 19,8). Femeia păcătoasă vine în casa fariseului Simon, unde Isus stătea la masă, îi spală picioarele lui Isus cu lacrimile sale şi le şterge cu părul capului său. Acesta este un semn clar şi foarte sugestiv al convertirii sale, drept pentru care Cristos îi iartă păcatele şi îi spune: "Credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace"(Lc 7,50).
 Dar, întâlnim şi cazuri când oamenii îl resping pe Isus, sau refuză să-i urmeze în totalitate mesajul. Mai întâi fariseii: ei îl întâlnesc pe Isus, îi ascultă învăţătura, dar împietrirea inimii lor îi determină să respingă împărăţia lui Dumnezeu, care li se manifestă în persoana lui Isus Cristos. Fariseul Nicodim îl ascultă pe Isus, îi înţelege mesajul, dar nu are curajul să renunţe la poziţia sa socială şi să-l urmeze pe Învăţător (cf. In 3,1 ss). La fel, tânărul bogat care vine la Isus nu este în stare să renunţe la bogăţiile sale şi de aceea nu are puterea necesară de a accepta invitaţia lui Isus de a-l urma (cf. Mt 19,16 ss). Mama apostolilor Iacob şi Ioan vine la Isus şi îi cere ca fiii săi să stea unul la dreapta iar altul la stânga sa. Acest fapt ne arată că ea nu a înţeles în totalitate mesajul lui Cristos. Deşi a ascultat învăţătura sa şi l-a urmat, totuşi nu s-a produs o adevărată schimbare în viaţa ei, o adevărată convertire.
 Dacă şi în acest din urmă caz, al mamei fiilor lui Zebedeu, convertirea nu a fost deplină, atunci să ne întrebăm ce înseamnă convertirea cu adevărat şi care sunt condiţiile pe care omul trebuie să le îndeplinească pentru a realiza o adevărată convertire. Mai întâi de toate ce înseamnă convertirea? Cuvântul convertire vine din limba latină convertere şi înseamnă "a se întoarce", "a se întoarce spre".Aşadar, convertirea vrea să spună o schimbare de direcţie: a se întoarce de pe o cale şi a merge pe o alta. Cu alte cuvinte convertirea înseamnă o schimbare radicală intervenită în viaţa unui om, care are loc în urma întâlnirii sale cu Dumnezeu. Pentru a realiza această schimbare desigur că se cere un efort din partea omului. Însă înainte de a fi un efort al omului, convertirea înseamnă mai ales darul lui Dumnezeu. Dacă omul este în stare să primească acest dar, dacă el colaborează la harul lui Dumnezeu şi are inima larg deschisă, atunci va avea loc şi schimbarea de care vorbeam; în caz contrar, nu va mai avea loc nici o schimbare.
 Pentru ca această schimbare să se realizeze în viaţa cuiva sunt necesare două lucruri. Mai întâi, omul trebuie să-şi recunoască condiţia sa de creatură în faţa lui Dumnezeu, condiţia de om păcătos care nu se poate mântui singur. Fariseii nu s-au convertit deoarece erau siguri pe ei înşişi, se simţeau oameni pe deplin realizaţi, drepţi şi perfecţi în faţa lui Dumnezeu şi a semenilor: de fapt ei aveau pretenţia că se mântuiesc singuri prin propriile eforturi. Deasemenea, mulţi oameni bogaţi şi puternici nu s-au convertit în decursul secolelor, deoarece au crezut numai în bogăţia sau puterea pe care au posedat-o. Ei au fost suficienţi lor înşişi şi nu au simţit nevoia unui Dumnezeu care să vină şi să-i mântuiască.
 Un exemplu al modului cum omul trebuie să-şi recunoască condiţia sa de păcătos în faţa lui Dumnezeu ne este oferit în prima lectură. Profetul Iona este trimis de Dumnezeu în oraşul Ninive, capitala Asiriei, pentru a predica convertirea. Însă profetul încearcă iniţial să se sustragă acestei misiuni, deoarece Ninive, în concepţia evreilor, însemna locul fărădelegilor şi al nedreptăţii. În cele din urmă merge totuşi în oraş, predică şi imediat apare surpriza: de îndată ce ninivitenii au ascultat predica lui Iona-aşa cum ne spune textul sacru-"au crezut în Dumnezeu, au ţinut post şi s-au îmbrăcat cu sac, de la cei mai mari şi până la cei mai mici"(Iona 3,5). Ba mai mult, însuşi regele s-a ridicat de pe tronul său, s-a îmbrăcat în haine de pocăinţă şi a dat poruncă ca întreg oraşul să postească şi să se căiască de păcate. Iar Dumnezeu, văzându-le atitudinea de pocăinţă şi de convertire le-a iertat toate greşelile şi a renunţat la pedeapsa cu care îi ameninţase.
 Acest text ar părea poate artificial, sau ar putea crea impresia unei povestiri moralizatoare. Însă, autorul sacru vrea să ne spună un lucru foarte important: atâta vreme cât suntem deschişi în faţa lui Dumnezeu atunci când el ne vorbeşte, oricât de păcătoşi am fi, putem spera în bunătatea şi milostivirea sa. Dacă ne recunoaştem insuficienţa şi micimea în faţa lui Dumnezeu, el este atât de milostiv încât să ne ierte. Dar această iertare pe care el ne-o acordă trebuie să fie pentru noi un punct de plecare pe o altă cale, decât cea pe care am mers până atunci. Şi, de fapt, ori de câte ori ne împăcăm cu Dumnezeu prin Sacramentul Pocăinţei, el ne acordă harul său care ne ajută să ducem o viaţă nouă.
 Mai înainte vorbeam despre două condiţii pe care omul trebuie să le îndeplinească dacă vrea să realizeze o adevărată convertire. Prima condiţie a fost recunoaşterea păcătoşeniei şi a insuficienţei proprii. A doua este faptul de a fi mereu gata la un sacrificiu, gata de a renunţa la ceva pentru a realiza propria convertire. Este vorba, în esenţă, de a renunţa la egoismul nostru care se manifestă în nenumărate forme şi de a ne dărui lui Dumnezeu şi slujirii fraţilor noştri. Isus Cristos ne spune că acela care a descoperit Împărăţia lui Dumnezeu, ce se aseamănă cu o piatră preţioasă ascunsă într-o ţarină, merge şi vinde tot ce are pentru a putea cumpăra ţarina aceea.
 Apostolii, atunci când au fost chemaţi de Cristos pentru a-l urma, au avut curajul de a părăsi toate şi de a merge după el. În primele secole ale Bisericii, martirii au fost în stare să-şi dea chiar şi viaţa pentru Cristos. Apostolul Paul, în lectura a doua, îi îndeamnă pe credincioşii din Corint să nu dea o importanţă exagerată realităţilor din această lume, căci viaţa omului nu se termină o dată cu moartea. El îi îndeamnă să se folosească de bunurile acestei lumi ca şi cum nu s-ar folosi de ele, adică să nu caute fericirea şi deplina lor realizare în ele şi astfel să uite de Dumnezeu şi de mântuirea pe care el le-o oferă. Aceasta nu înseamnă că ei nu trebuie să mai lucreze, sau să se îngrijească de viaţa aceasta, dar că trebuie să o facă în aşa fel, încât să nu devină sclavii lucrurilor acestei lumi.
 Dacă vrem să realizăm o convertire autentică şi adevărată, atunci trebuie să fim şi noi gata de a renunţa la anumite lucruri: la egoismul şi orgoliul propriu, la ambiţia şi pretenţia de a ne afişa în faţa lumii, eventual, chiar la unele bunuri materiale, dacă acestea ar constitui o piedică în drumul nostru spre Dumnezeu. Această renunţare pe care noi o facem nu înseamnă o sărăcire a noastră, dar, prin aceasta noi dobândim libertatea necesară pentru a da un răspuns afirmativ invitaţiei lui Cristos, care ne cheamă la convertire. Iar această convertire nu poate fi decât continuă, deoarece mereu avem ceva de îndreptat în viaţa noastră, mereu avem nevoie de harul lui Dumnezeu pentru a ne lumina paşii, ca să mergem pe drumul cel bun. Rugăciunea zilei de la sfânta Liturghie exprimă foarte bine acest lucru şi ne arată, deasemenea, roadele unei convertiri adevărate. Să-i înălţăm lui Dumnezeu această rugăciune şi să-i cerem harul unei convertiri adevărate şi continue, plini de încredere, convinşi fiind că harul său este mai puternic decât egoismul nostru şi că el ne poate face să fim mereu plăcuţi în faţa sa: "Dumnezeule atotputernic şi veşnic, călăuzeşte faptele noastre după voinţa ta, pentru ca, în numele Fiului tău preaiubit, să aducem roade îmbelşugate prin faptele noastre bune. Amin".

 Vasile Ciobanu