en-USro-RO

| Login
24 septembrie 2018

Omilia Duminicii

Timpul Adventului
 
Timpul Crăciunului
 
Timpul Postului Mare
 
Săptămâna Sfântă
 
Sfântul Triduum Pascal
 
Timpul Pascal
 
Timpul de peste an
 
Sfinţii
 

Calendarul zilei

Luni, 24 septembrie 2018

Sfintii zilei
Sf. Gerard, ep. m.
Liturghierul Roman
Luni din sãptãmâna a 25-a de peste an
Liturghie la alegere, prefațã comunã
verde, I
Lectionar
Prov 3,27-34: Domnul îi urãște pe cei rãi.
Ps 14: Cine va locui, Doamne, în corturile tale?
Lc 8,16-18: Candela se pune pe candelabru, pentru ca toți cei care intrã sã vadã lumina.
Meditatia zilei
Luni din sãptãmâna a 25-a de peste an

 Dt 18, 15-20    
 1Cor 7,32-35     
 Mc 1, 21-28       

 Făcând o retrospectivă în istoria omului observăm cu uşurinţă că Dumnezeu a condus această istorie, a fost alături de oameni, povăţuindu-i şi ajutându-i efectiv să intre în legătură cu el. Această legătură cu Dumnezeu s-a realizat şi se realizează printr-o formă de comunicare numită de noi limbaj.
 Limbajul lui Dumnezeu nu poate fi perceput de oricine, ci numai de aceia care se fac disponibili de a-l asculta, în special de profeţi, oamenii aleşi de Dumnezeu pentru a-i intercepta mesajul şi pentru a-l transmite şi celorlalţi. Ca atare, profeţia este un dar gratuit, o carismă dată nu numai pentru binele celui care o transmite, dar pentru binele tuturor. Ba mai mult, este un minister care se naşte odată cu Botezul, odată cu intrarea în Biserică; nu este o alegere, dar un serviciu în favoarea comunităţii: profetul nu vorbeşte de la sine ci este un instrument cu sufletul - după cum ne spune sfântul Toma de Aquino.
 Eficacitatea Cuvântului profetic al lui Dumnezeu nu depinde de eficienţa umană, pentru că în profeţie este prezent însuşi Spiritul lui Dumnezeu. El este acela care vivifică Scriptura, care actualizează mântuirea înfăptuind-o cu toţi şi cu fiecare în parte, punând adevărul în lumină.
 În centrul liturgiei de astăzi este pus Cuvântul lui Isus, sau mai bine spus, Isus, care vorbeşte în ziua Sabatului în sinagoga din oraşul Cafarnaum. Isus începe să înveţe în sinagogă, după cum rabinii evrei o făceau în mod obişnuit încă de la întoarcerea din exil, dar el o face în mod cu totul diferit.
 Cuvântul său conţine în sine o dublă eficacitate. Mai întâi conduce la lumina adevărului - lucru recunoscut şi de cei care-l ascultă: este un cuvânt care revelează adevăruri despre Dumnezeu, despre viaţă şi despre destinul oamenilor cărora le deschide perspective măreţe şi eliberatoare. În al doilea rând, cuvântul lui Isus confruntă victorios răul, îl reduce la tăcere şi eliberează omul de influenţa lui nefastă. Astfel cuvântul său se descoperă ca şi Cuvânt al lui Dumnezeu: este adevărat şi eficace. Tocmai în aceasta constă înţelesul faptului că "Isus învaţă cu autoritate".
 Cartea Deuteronomului reliefează în prima lectură caracteristicile adevăratului profet pe care Dumnezeu îl va "ridica" pentru poporul său: va fi un profet asemenea lui Moise, chemat printr-o vocaţie specială, care va avea pe buzele sale cuvintele Domnului. De aceea Lui va trebui să i se dea ascultare. Celui care nu va asculta cuvintele sale i se va cere cont, pentru că Dumnezeu este cel care lucrează şi care descoperă secretele sale profetului trimis de el.
 Cei care au vorbit poporului înainte sau după Cristos nu au învăţat poporul, pentru că numai Isus este numit Maestru, Învăţător. Cărturarii, scribii au comentat Scriptura referindu-se la învăţătura marilor rabini. Isus însă nu se referă la niciunul dintre ei, ci interpretează şi propune Scriptura într-o nouă perspectivă.
 El învaţă cu propria sa autoritate făcând eficace Cuvântul lui Dumnezeu. Acest lucru se observă şi din reacţia celor prezenţi în sinagoga din Cafarnaum: toţi au fost cuprinşi de mirare din cauza cuvântului său incisiv, răscolitor. Îşi dădeau seama că ceva se întâmpla. Şi într-adevăr, s-a întâmplat un fapt minunat care i-a pus serios pe gânduri.
 În sinagogă era prezent un tânăr posedat. Din relatarea sfântului evanghelist Marcu reiese clar că nu putea fi vorba de o boală psihică. Isus este hotărât să-l elibereze pe tânăr de puterea celui rău. Dar spiritul necurat recurge iniţial la o formulă de apărare: "Ce ai cu noi Isuse, ai venit să ne pierzi? Eu ştiu cine eşti! Eşti Sfântul lui Dumnezeu". Aceste cuvinte ale sale însă nu sunt o profesiune de credinţă în Cristos şi în mesianitatea sa, dar un mod de a neutraliza exorcismul lui Isus: a cunoaşte şi a pronunţa numele exorcistului era de fapt o încercare de a-i neutraliza puterea. De aceea Isus îi porunceşte să tacă şi să iasă. Spiritul malefic se vede obligat să asculte. Lupta care se dă este scurtă dar cutremurătoare: spiritul maltratează fără scrupule posedatul şi scoate un ţipăt îngrozitor. Mulţimea rămâne înmărmurită la auzul acestui ţipăt pentru că este ţipătul de luptă al principelui acestei lumi.
 Cuvântul lui Isus se transformă aici în mod evident în acţiune, cucerind totodată sufletele celor de faţă şi pe al celui posedat. Acest exorcism, ca şi celelalte semne minunate săvârşite de Isus şi relatate în Evanghelii sunt o epifanie a prezenţei salvatoare a Duhului Sfânt care lucra în şi prin Isus Cristos.
 Puterea lui Dumnezeu în Isus se manifestă ca forţa care reintegrează omul în deplina sa demnitate şi libertate. Astfel harul lui Dumnezeu se actualizează şi este cu adevărat la dispoziţia omului pentru mântuire. Evanghelistul Marcu se serveşte de acest miracol pentru a demonstra dimensiunea învăţăturii lui Isus: "La cuvântul său cerul dă năvală, iar infernul este nimicit" (Schweizer).
 Cu toate acestea, fenomenul posedării nu a luat sfârşit. În societatea noastră se cunosc diferite forme de posedări, diabolice putem spune, înţelegându-le ca emanaţii şi manifestări ale răului care unelteşte împotriva omului: violenţa şi crima organizată sub toate formele ei, la nivel colectiv sau individual, forme subtile dar profunde ale deviaţiilor psihice, orgolii şi ambiţii nemăsurate, ataşare ireversibilă faţă de cele materiale, exaltarea plăcerilor şi situarea pe primul loc a omului cu tot ce are el. Pentru toate acestea este nevoie de un exorcist puternic.
 Astăzi, ni se oferă ocazia de a alege acest exorcist în persoana lui Cristos şi a Cuvântului său. Dacă Cuvântul şi acţiunea lui au fost eficace împotriva principelui răului, de ce n-ar fi şi contra tuturor formelor de manifestare a răului? Pentru aceasta, însă, se cere de la omul de astăzi, de la creştinul de astăzi un singur lucru: credinţa în Cristos prezent între noi prin Cuvântul său; a crede în el ca fiind unicul şi adevăratul Mântuitor al omului care îl poate elibera de ispitele înşelătoare ale momentului.
 Un îndemn asemănător îl face şi sfântul Paul în răspunsul dat problemei Bisericii din Corint. Unii Corinteni, probabil, credeau că asceza creştină ar fi contrară căsătoriei. Apostolul le răspunde că viaţa de căsătorie păstrează în sine toată bunătatea sa creatoare şi ca atare nu poate şi nu trebuie să fie în nici un fel dispreţuită de creştini.
 Şi căsătoria este un dar al lui Dumnezeu. Totuşi starea de feciorie e superioară căsătoriei pentru că îl face liber de condiţionările vieţii pământeşti pe cel care o îmbrăţişează. În această stare omul poate să se dedice mai bine, cu mai mare disponibilitate, în totalitatea fiinţei sale în serviciul lui Dumnezeu. Unica preocupare a celui cast este de a-i plăcea lui Dumnezeu. De aceea el menţine în mod perfect unitatea şi totalitatea dinamismului său afectiv, lucru imposibil celui căsătorit, care trebuie să-i placă şi lui Dumnezeu şi soţiei sale.
 Cu toate acestea, apostolul Paul nu vede în condiţia celui căsătorit o situaţie disperată. Şi iubirea celui căsătorit faţă de Dumnezeu poate fi mare. Dar de asemenea, este adevărat că situaţia celui necăsătorit predispune mai mult spre sfinţenie. Cel consacrat este preocupat de Dumnezeu "cu trupul şi sufletul". Tocmai pentru această finalitate trasncendentă fecioria poate fi asumată ca şi condiţie de viaţă. Altfel ar fi o căutare egoistă a propriilor comodităţi şi a propriei independenţe. Sfătuind şi propunând fecioria creştinilor săi, sfântul Paul nu obligă pe nimeni să îmbrăţişeze această stare de viaţă. Sfatul său este ca o invitaţie pentru creştinii cu o credinţă autentică în cuvântul Domnului, creştini care nu se lasă înşelaţi de ispitele trecătoare ale acestei lumi.
 Această credinţă autentică în Cuvântul Domnului se dobândeşte printr-o disponibilitate sinceră faţă de Dumnezeu şi faţă de Evanghelia lui Cristos. Lumea de astăzi aşteaptă de la creştini semne vizibile şi edificatoare ale credinţei lor. Dar aceste semne nu vor exista dacă mai întâi nu se însuşeşte învăţătura lui Cristos pentru a fi apoi purtători şi mărturisitori eficace ai Cuvântului lui Dumnezeu în lume.

 Iosif Gîrleanu