en-USro-RO

| Login
25 iunie 2018

Omilia Duminicii

Timpul Adventului
 
Timpul Crăciunului
 
Timpul Postului Mare
 
Săptămâna Sfântă
 
Sfântul Triduum Pascal
 
Timpul Pascal
 
Timpul de peste an
 
Sfinţii
 

Calendarul zilei

Luni, 25 iunie 2018

Sfintii zilei
Sf. Wilhelm, abate
Liturghierul Roman
Luni din sãptãmâna a 12-a de peste an
Liturghie la alegere, prefațã comunã
verde, IV
Lectionar
2Rg 17,5-8.13-15a.18: Domnul s-a aprins de o mare mânie împotriva triburilor lui Israel și le-a îndepãrtat de la el; n-a mai rãmas decât tribul lui Iuda.
Ps 59: Ascultã-ne, Doamne: sã ne mântuiascã dreapta ta!
Mt 7,1-5: Scoate mai întâi bârna din ochiul tãu!

Meditatia zilei
Luni din sãptãmâna a 12-a de peste an

 Iob 7,1-4.6-7 
 1 Cor 9, 16-19. 22-23
 Mc 1,29-39 

Un tată din America, al cărui unic fiu murise cu puţin timp înainte în războiul din Vietnam, i-a pus unui preot această întrebare: "Părinte, dacă Dumnezeu există, unde era atunci când fiul meu murea în Vietnam?" Iar preotul i-a răspuns simplu: "În acelaşi loc în care atunci când Unicul său Fiu, Cristos, murea pe cruce". Poate aceste cuvinte ale preotului ni se par nesatisfăcătoare, poate, dar ele răspund la o întrebare fundamentală a tuturor oamenilor din toate timpurile: de ce există suferinţa? Şi noi creştinii ne punem aceeaşi întrebare, însă o raportăm la Dumnezeu: dacă Dumnezeu este bun, de unde vine răul, de ce permite el suferinţa? Ce atitudine să avem faţa de suferinţă? La aceste întrebări încearcă, în această duminică, să răspundă Biserica, luminată de Dumnezeu, propunându-ne spre meditare lecturile pe care le-am ascultat.
 Dar am spus că această problemă a suferinţei a fost o preocupare constantă a oamenilor din toate epocile. Să vedem aşadar, mai întâi, ce rezolvare i-au propus cei din lumea extrabiblică, aceia care nu au beneficiat de revelaţia pozitivă a lui Dumnezeu, pentru a putea înţelege mai bine valoarea şi noutatea răspunsului dat în lumina credinţei.
 În secolele IV-III î.C., în lumea elenistică se întemeiază două şcoli filosofice etico-religioase: stoicismul şi epicurianismul. Ambele doreau îndepărtarea suferinţei şi căutau fericirea, care pentru stoici consta în "apatie", în acea stare în care sunt anihilate afectele, pasiunile şi instinctele, iar pentru epicurieni, fericirea consta în "ataraxie", în acea linişte interioară în care corpul şi sufletul sunt libere de orice suferinţă şi nelinişte. Iată aşadar răspunsul pe care l-au dat aceşti filosofi păgâni la problema suferinţei: ea trebuie înlăturată pe cât posibil din viaţa umană. Dar nu au reuşit acest lucru; mărturie stă însuşi faptul că aceste sisteme de gândire au decăzut destul de repede.
 Aceeaşi problemă a suferinţei în lume şi-au pus-o şi înţelepţii evrei şi scriitorii sacri, care, spre deosebire de cei păgâni, au fost inspiraţi de Duhul Sfânt. Prima lectură de astăzi este luată din cartea lui Iob, a cărei redactare definitivă are loc tocmai în acest timp în care filosofii păgâni încearcă să răspundă problemei suferinţei. Poate despre Iob avem imaginea unui om care, deşi suferă din ce în ce mai mult, este un model de răbdare. Dar dacă am ascultat lectura cu atenţie sau la o citire atentă a cărţii, vom observa că în realitate Iob nu este atât de răbdător. El se lamentează şi pune întrebări retorice, care să provoace în noi, ascultătorii un răspuns, ba mai mult o identificare a noastră cu sine: noi devenim martori ai procesului pe care Iob i-l intentează lui Dumnezeu. Şi Iob ştie să-şi prezinte cazul într-un mod prin care să ne atragă şi pe noi de partea sa. El nu vrea să se resemneze, nu este dispus să suporte în tăcere suferinţa; a experimentat cât de iluzorie şi de amară este viaţa, şi o spune deschis. Şi cui o spune? Lui Dumnezeu de la care a primit viaţa, dar care - crede el - l-a aruncat în această mizerie. El îi adresează lui Dumnezeu această întrebare: ce sens are suferinţa în lume? De ce aceia care suferă mai mult sunt cei nevinovaţi? Unde este atunci dreptatea lui Dumnezeu? Prietenii lui Iob îi răspund la aceasta invocând principiul teologiei ebraice conform căreia există o strânsă legătură între vină şi suferinţă: cel care suferă a păcătuit, orice durere e cauzată de propria vinovăţie. Dar experienţa lui Iob infirmă această lege a talionului şi afirmă că suferinţa sa nu depinde de nici un păcat, pentru că el este drept. Şi atunci cum se rezolvă problema suferinţei ? Cartea lui Iob nu răspunde direct la misterul suferinţei şi al dreptăţii; nici nu putea, deoarece evreii nu aveau, pe vremea aceea, cu câteva secole înainte de Cristos, cunoştinţe clare despre înviere şi viaţa veşnică. Însă cartea conţine o învăţătură fundamentală. Suferinţa celui drept este numai o încercare a fidelităţii sale faţă de Dumnezeu, a cărui dreptate nu întârzie să se manifeste în finalul cărţii, când Iob primeşte înapoi ceea ce-i fusese luat. La nivelul Vechiului Testament, omul este deci retribuit în viaţa aceasta şi nu în cea viitoare.
 Răspunsul decisiv referitor nu atât la misterul suferinţei în sine, dar la atitudinea pe care trebuie să o avem faţa de aceasta, l-a dat Cristos. Am auzit în Evanghelie cum el a vindecat-o de febră pe soacra lui Petru, iar apoi spre seară a vindecat o mare mulţime de bolnavi şi a scos mulţi diavoli. Această activitate lui Isus este fundamentală pentru ministerul său, pentru misiunea sa. Întreaga sa activitate mesianică este caracterizată de o luptă împotriva durerii fizice sau spirituale. Iată, de exemplu, în toată Evanghelia sfântul Marcu, din care este luat şi textul liturghiei de astăzi, din cele 19 minuni săvârşite de Isus, 13 sunt vindecări de bolnavi sau exorcisme pentru eliberarea unor posedaţi de diavol. Chiar minunile pe care le-am ascultat proclamate astăzi în Evanghelie sunt prezentate semnificativ de sfântul Marcu la începutul activităţii publice a lui Isus: după alegerea ucenicilor, Isus intră în sinagoga din Cafarnaum şi vindecă un îndrăcit, apoi în aceeaşi zi de sâmbătă o vindecă pe soacra lui Petru, iar seara, deoarece încetează prescrierile referitoare la repausul sabatic, îi sunt aduşi toţi bolnavii şi posedaţii, iar el îi vindecă. De fapt, încă din Vechiul Testament în cartea lui Isaia (42,7; 61,1-2) îi este atribuită lui Mesia această putere de vindecare acelor orbi şi şchiopi, această putere de eliberare a celor zdrobiţi de durere, iar Isus însuşi, pentru a-şi revela misiunea sa divină, apelează la aceste texte în sinagoga din Nazaret (Lc. 4,16-21), când spune "Astăzi Scriptura s-a împlinit."
 Din toate aceste consideraţii putem conclude clar că Isus Cristos i-a iubit pe cei bolnavi, şi a dedicat o mare parte din ministerul său pentru a-i vindeca sau pentru a-i mângâia în suferinţele lor. Deci Dumnezeul nostru e un Dumnezeu al milei şi al compasiunii. De aceea aşteaptă de la noi să folosim toate mijloacele posibile pentru a împiedica, pentru a uşura şi a elimina suferinţa şi boala. Avem chiar datoria morală de a profita de marile progrese făcute în ultimul timp de ştiinţa medicală. Însă uneori, în ciuda tuturor acestora, suferinţa şi boala continuă să existe.
 Care trebuie să fie în aceste situaţii atitudinea creştinului? Aceeaşi atitudine pe care a avut-o Cristos, când a trebuit să pătimească, deşi se rugase Tatălui să îndepărteze acest pahar de la el. El a suportat cu răbdare, cu generozitate şi cu iubire faţă de Dumnezeu şi mai ales faţa de oameni. Răspunsul lui Dumnezeu nu este al unui Dumnezeu străin de noi, nu este teoretic, dar în Cristos, Dumnezeu suferă împreună cu noi. Aşa cum "prin întrupare Fiul lui Dumnezeu s-a unit, într-un fel, cu orice om", după cum ne învaţă Gaudium et spes (nr. 22), tot astfel prin pătimirea sa s-a unit cu orice om care suferă. Astfel suferinţa noastră e înălţată, devine mijloc de a ne sfinţi dacă o unim cu aceea a lui Cristos. Ba mai mult, suferinţa noastră, când e unită cu a lui Cristos, devine mântuitoare nu numai pentru noi, dar pentru întreaga Biserică şi chiar pentru societate.
 Pentru a ilustra acest adevăr, voi apela la un fapt autentic relatat de Monseniorul Vladimir Ghica. Acest preot extraordinar face următoarea afirmaţie impresionantă: cel mai puternic om pe care l-am cunoscut în viaţa mea, spune dânsul, a fost un infirm. Ori de câte ori trebuia să obţin un lucru important apelam la acest om, care nici măcar nu putea să se mişte singur, şi îi ceream să-şi ofere câteva ore din suferinţele sale lui Dumnezeu după intenţia pe care o aveam eu. Şi de fiecare dată obţineam ceea ce îmi doream; am reuşit astfel să fac chiar şi unele convertiri. Iată cât de puternică este suferinţa noastră unită cu cea a lui Cristos.
 Acesta este sensul acelor surprinzătoare cuvinte ale sfântul Paul: "mă bucur de suferinţele mele pentru voi şi întregesc în trupul meu lipsurile suferinţelor lui Cristos pentru Trupul său, care este Biserica" (Col. 1,24). Dăruirea sa pentru mântuirea fraţilor săi este totală şi îl face să spună, aşa cum am auzit în lectura a doua, că s-a făcut "tuturor toate": s-a făcut slab cu cei slabi, sclavul tuturor pentru "a-i mântui cu orice preţ măcar pe unii".
 Această umilire totală a lui Paul are ceva din kenoza, din suprema nimicire a lui Cristos pe cruce. Într-adevăr modul în care Cristos a suferit pe cruce trebuie să fie model pentru noi atunci când suntem loviţi de suferinţă. Însă nu trebuie să ne gândim numai la suferinţe foarte mari, cum ar fi boli incurabile, accidente grave, ci poate fi vorba de suferinţele obişnuite, de descurajările, grijile şi durerile de fiecare zi. Dacă vom şti să unim, aşa cum spuneam, durerea noastră cu cea a lui Cristos, nu înseamnă că o vom înlătura definitiv dar îi vom găsi un sens, o vom suporta mai uşor şi îi vom descoperi valoarea; valoare care nu stă în sine, pentru că suferinţa nu e scop în sine, dar e mijloc de a ne apropia de Dumnezeu, de a creşte în iubirea sa.
 Lucian Păuleţ