Timpul Pascal

Suntem oameni ai secolului al XXI-lea şi cred că lucrul despre care ne vine cel mai greu să vorbim este tocmai ceea ce simţim. Vorbim cu uşurinţă despre ceea ce se petrece în jurul nostru, despre cei de lângă noi, însă când este vorba să exprimăm ceea ce simţim, preferăm să tăcem. Poate tocmai de aceea solemnitatea de astăzi este o sărbătoare, care pe mulţi dintre noi ne pune în dificultate, deoarece a vorbi despre Duhul Sfânt înseamnă a vorbi despre ceea ce poate fi doar simţit. Reuşim să vorbim cu uşurinţă despre Tatăl pornind de la frumuseţile creaţiei; vorbim despre Fiul pornind de la întruparea sa şi mântuirea împlinită prin el; însă atunci când vrem să vorbim despre Duhul Sfânt, parcă nu găsim cuvintele potrivite şi ne cuprinde tăcerea, căci acţiunea lui pare că scapă simţurilor noastre, înclinate mai mult spre ceea ce este material, palpabil. Acest lucru devine şi mai evident, dacă ne gândim că, în urmă cu zece zile, Biserica, prin solemnitatea Înălţării la ceruri a lui Isus Cristos, ne invita la o despărţire – despărţirea de o persoană abia regăsită –, dar o despărţire care lăsa în urma ei o promisiune. Iată de ce, astăzi, Biserica ne adună din nou laolaltă pentru a ne face părtaşi la împlinirea acestei promisiuni, şi astfel, pentru a ne mângâia prin prezenţa Duhului mângâietor care, după cum spunea cardinalul Carlo Maria Martini, „împlineşte tot ceea ce este frumos şi bun în lume”.

Mesajul lecturilor din duminica a şaptea din timpul pascal se referă în mod special la rugăciune şi suferinţă. Prima lectură ne prezintă nucleul Bisericii primare care aşteaptă, în rugăciune, venirea Duhului Sfânt. A doua lectură încearcă să ne pregătească pentru clipele de suferinţă pe care trebuie să le trăim în această viaţă peregrină. Evanghelia îl prezintă pe Cristos, care îşi celebrează misterul său pascal, rugându-se Tatălui pentru sine şi pentru ucenicii săi.

Solemnitatea Înălţării Domnului nostru Isus Cristos la cer poate părea o sărbătoare de mai puţină importanţă, fiind situată între Paşte şi Rusalii. În schimb, ea face parte din însăşi inima timpului şi a misterului pascal. Este inseparabilă de Naştere, începutul drumului mântuirii noastre. Este inseparabilă de pătimire şi înviere, căci numai Cristos glorificat şi înălţat îl poate trimite pe Duhul Sfânt să continue în istorie lucrarea sa pământească. Mai mult, este tocmai scopul ultim care dă sens credinţei noastre.

Ne-am adunat din nou împreună în această duminică, a şaptea a Paştelui, în spiritul nucleului Bisericii primare din Ierusalim, pentru ca, asemenea acesteia, să ne predispunem pentru rugăciune şi să-l aşteptăm pe acela care a fost promis Bisericii de către Isus Cristos împreună cu toate darurile sale şi cu asistenţa sa permanentă, adică pe Duhul Sfânt, pe care îl vom sărbători peste două săptămâni, la Rusalii.

 Se spune, pe drept cuvânt, că bucuria autentică este gustată în toată intensitatea ei numai de aceia care, în prealabil, au învăţat ce este durerea.

Trăim într-un timp pe care avem adesea tentaţia de a-l considera „cel mai rău cu putinţă”, victimizându-ne din pricina atâtor neajunsuri, datorate în mare măsură incapacităţii de a ne asigura un trai decent şi liniştit. În fiecare zi, propria noastră existenţă, oricât de umilă, este asediată şi dinăuntru şi din afară, cu mii de situaţii concrete, care cer răspunsuri concrete, uneori ameţitor de contradictorii. Sfântul Augustin spunea: „Desigur, fiecare dintre noi am dori să trăim fericiţi, iar în neamul omenesc nu este nimeni care să nu fie de acord cu această afirmaţie, chiar înainte de a fi pe deplin formulată!” Am dori ca succesul să fie întotdeauna de partea noastră, alteori am dori să ne bucurăm la nesfârşit de tot ceea ce viaţa ne oferă. E natural să gândim aşa, însă uităm un adevăr fundamental: suntem rătăcitori pe acest pământ, oricât ar fi el de frumos şi primitor.

Liturgia cuvântului din această duminică este dominată de imaginea lui Isus, bunul păstor, imagine prin care Biserica ne invită să aprofundăm evenimentele celebrate în duminica Paştelui. Dimensiunea pascală este scoasă în evidenţă prin faptul că Isus, înviind din morţi şi înălţându-se la cer, rămâne alături de noi până la sfârşitul veacurilor ca un blând şi bun păstor ce îşi conduce turma, Biserica sa. Imaginea păstorului este completată de imaginea porţii prin care trece turma. Numai trecând „prin Cristos” se poate intra în împărăţia lui Dumnezeu, aşa cum ne descrie prima lectură, a doua lectură urmând să ne prezinte viaţa creştină asemenea unei călătorii pe urmele păstorului Cristos.

Suntem în plină perioadă pascală şi simţim în inima noastră rezonanţa frumuseţii şi a bucuriei intense pe care le-am trăit în Noaptea Sfântă, atunci când Cristos, înviind din mormânt, a rupt legătura morţii care ne ţinea prizonieri ai păcatului şi ne-a redat speranţa într-o viaţă viitoare dincolo de zbuciumul şi neliniştea acesteia în care trăim acum. A deschis orizontul credinţei noastre asupra unei perspective mult mai desăvârşite a realităţilor prezente, care dobândesc o nouă conotaţie privite din perspectiva învierii lui Cristos.

 „Fericiţi sunt cei care nu au văzut şi au crezut” (In 20,29).

Realitatea evenimentului pascal, cel mai preţios dar făcut de Dumnezeu oamenilor şi obiectul fiecărei celebrări euharistice şi, mai ales, al fiecărei euharistii duminicale, este foarte bine subliniată în lecturile liturgiei de astăzi. Bucuria Paştelui este atât de mare încât nu poate fi epuizată într-o singură zi. Liturgia numeşte această a doua duminică „a Paştelui”, şi nu de „după Paşti”, pentru că împreună cu celelalte şase duminici ale Paştelui, până la Rusalii, acest timp lung de 50 de zile trebuie văzut ca o singură zi „Paştele”. Acesta este modul prin care Biserica ne invită să medităm asupra marelui eveniment care stă la baza credinţei noastre: învierea lui Isus Cristos.

Biserica, în înţelepciunea sa, conştientă fiind de măreţia evenimentului pe care îl celebrăm în aceste zile, a rânduit mai multe zile de sărbătoare pentru a oferi un spaţiu mai larg de meditare asupra misterului central al credinţei noastre. Însăşi existenţa creştinismului are la bază acest eveniment al morţii şi învierii lui Cristos, căci sfântul Paul le spune corintenilor: „Dacă Cristos nu a înviat, zadarnică este predica noastră şi zadarnică este şi credinţa voastră” (1Cor 15,14). Prin venirea sa în lume, Cristos duce la îndeplinire planul de răscumpărare al Tatălui. Prin moartea şi învierea sa, el a răscumpărat lumea, a refăcut legătura omului cu Tatăl, legătură care a fost ruptă prin păcatul primilor oameni. Răscumpărarea nu s-a făcut cu aur şi argint, ci printr-o jertfă supremă pornită din iubire.

Astăzi, a doua zi de Paşti, resimţim o prelungire şi un ecou al bucuriei zilei de ieri, o bucurie care are ca fundament misterul învierii Domnului nostru Isus Cristos din morţi. El, Cel Înviat, după ce a învins moartea şi a distrus puterea diavolului, ne-a deschis prin învierea sa calea mântuirii, ne-a ridicat la rangul de fii ai lui Dumnezeu. De aceea, toţi trebuie să ne bucurăm, să ne înveselim, deoarece Isus, Cel Înviat, ne eliberează de mizeriile noastre, ne umple inima de bucurie şi de speranţă, ne vorbeşte, ne încălzeşte inima, uită trădările noastre, merge împreună cu noi şi ne luminează viaţa noastră, atât de des întunecată şi obscură.

Cristos a înviat! Da! Cristos a înviat! De aceea, să trăim această zi a Paştelui cu cea mai mare bucurie de care suntem capabili, căci astăzi este cea mai mare sărbătoare a noastră şi a întregii omeniri. Într-adevăr, învierea lui Cristos a schimbat o dată şi pentru totdeauna faţa întregului pământ şi soarta tuturor oamenilor. Învierea lui Cristos schimbă toate lucrurile: lumea, istoria, omul, prezentul şi viitorul pentru că toate acestea au fost ajunse de Fiul lui Dumnezeu care a pus pecetea sa peste întreaga creaţie. Chiar dacă mulţi nu cunosc realitatea acestui eveniment, unii îl ignoră, alţii îl interpretează în mod greşit, Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu a venit în lume, a murit şi a înviat pentru a-i mântui pe oameni. Însă, din păcate, mulţi oameni văd învierea doar din punct de vedere biologic, adică recăpătarea tuturor funcţiilor corpului după ce ele s-au oprit în mod natural sau au fost provocate de factori externi. Este omul capabil să facă acest lucru astăzi cu toată tehnologia de care dispune? Nu, chiar dacă se pot menţine în mod artificial anumite funcţii ale corpului. Înainte de Cristos au mai înviat oameni? Da. Chiar în Biblie ne sunt relatate câteva cazuri. În Vechiul Testament, la cererea profetului Ilie, Dumnezeu îl învie pe fiul văduvei care îl găzduia. În Noul Testament Isus Cristos învie câteva persoane dintre care sunt amintite trei: fiica lui Iair, fiul văduvei din Naim şi Lazăr. Aceşti oameni au revenit la viaţa lor dinainte apoi au murit din nou. Oricum, până la Cristos exista în Israel un curent de gândire care admitea o înviere a morţilor dar care era o revenire la viaţa anterioară. În schimb, învierea lui Cristos este diferită de aceasta. Isus înviind din morţi a intrat în plinătatea vieţii lui Dumnezeu, o dimensiune cu totul nouă la care ne face şi pe noi părtaşi. De aceea, trupul său după înviere este diferit de trupul nostru fiind un trup glorificat aşa cum vor fi şi trupurile noastre la învierea de care vom avea parte datorită lui.

Iată-ne adunaţi în această noapte plină de har pentru a sărbători Învierea Domnului nostru Isus Cristos din morţi. Sfântul Augustin a spus despre această noapte pascală că este „mama tuturor vigiliilor”, şi acest lucru deoarece acum este momentul când toţi oamenii sunt eliberaţi de sub jugul păcatului prin jertfa Fiului lui Dumnezeu. Această vigilie pascală este compusă din patru părţi foarte importante şi pline de semnificaţie. Prima parte este începutul solemn al vigiliei sau „ceremonia luminii”, a doua parte cuprinde liturgia cuvântului, a treia, liturgia baptismală, iar a patra, liturgia euharistică.