Timpul de peste an

Cine dintre noi nu s-a confruntat în viaţă cu momente grele, momente de suferinţă, fie din cauza unei boli, fie din alte motive familiale, sociale ori profesionale? Deşi suntem conştienţi de limitele omului, deşi ştim că datorită păcatului strămoşesc suntem supuşi slăbiciunilor, am dori ca în aceste clipe de criză, în care ne aflăm uneori, să se întâmple ceva senzaţional. Am dori poate ca Dumnezeu să intervină prompt şi să scurteze la minimum acest timp care ne incomodează şi ne descurajează. Am face orice sacrificiu pentru a depăşi această situaţie şi a ne simţi din nou fericiţi, pentru a ne găsi echilibrul unei vieţi liniştite şi mulţumitoare.

Un tată din America, al cărui unic fiu murise cu puţin timp înainte în războiul din Vietnam, i-a pus unui preot această întrebare: "Părinte, dacă Dumnezeu există, unde era atunci când fiul meu murea în Vietnam?" Iar preotul i-a răspuns simplu: "În acelaşi loc în care atunci când Unicul său Fiu, Cristos, murea pe cruce". Poate aceste cuvinte ale preotului ni se par nesatisfăcătoare, poate, dar ele răspund la o întrebare fundamentală a tuturor oamenilor din toate timpurile: de ce există suferinţa? Şi noi creştinii ne punem aceeaşi întrebare, însă o raportăm la Dumnezeu: dacă Dumnezeu este bun, de unde vine răul, de ce permite el suferinţa? Ce atitudine să avem faţa de suferinţă?

Făcând o retrospectivă în istoria omului observăm cu uşurinţă că Dumnezeu a condus această istorie, a fost alături de oameni, povăţuindu-i şi ajutându-i efectiv să intre în legătură cu el. Această legătură cu Dumnezeu s-a realizat şi se realizează printr-o formă de comunicare numită de noi limbaj.

Citind sfintele Evanghelii observăm că în timpul vieţii sale publice Isus Cristos a intrat în contact cu diferiţi oameni. El a predicat Vestea cea Bună a împărăţiei lui Dumnezeu în mijlocul tuturor, bărbaţi sau femei, farisei sau cărturari, oameni simpli sau învăţaţi. Însă nu toţi oamenii l-au primit în acelaşi fel. Pentru unii această întâlnire a fost fructuoasă, a produs o schimbare pozitivă în viaţa lor, în timp ce pentru alţii acest eveniment a rămas fără nici o rezonanţă.

Dumnezeu este o fiinţă care poate fi studiată cu ajutorul mijloacelor ştiinţifice moderne? Este oare o realitate ce poate fi descoperită cu ajutorul simţurilor noastre? Dumnezeu nu este o fiinţă care poate fi studiată cu mijloacele ştiinţifice moderne, nu este o realitate empirică, palpabilă, din contra, este insesizabilă tuturor aparatelor şi simţurilor noastre. Şi totuşi, în contrast cu acest adevăr, Dumnezeu este o fiinţă care ni se descoperă, o persoană care poate fi cunoscută, cu care se poate dialoga, şi aceasta numai prin credinţă

Cu sărbătoarea de astăzi, Cristos, Regele Universului, anul liturgic, început cu prima duminică din Advent ia acum sfârşit. Această sărbătoare este oarecum recentă şi a fost instituită de Papa Pius al XI-lea la 11 decembrie 1925, prin enciclica apostolică Quas primas. Titlul de „Cristos, Rege” este un mod de a rezuma întreaga credinţă creştină, un mod de a spune cine este şi ce înseamnă Isus Cristos pentru noi. Cu această sărbătoare suntem îndemnaţi să-l arătăm pe Isus ca unicul rege al nostru, care nu s-a născut într-un palat, ci într-o iesle; nu a fost bogat, ci, dimpotrivă, a fost sărac, iubind sărăcia şi în special pe cei săraci.

 „Bine, servitor bun şi credincios! Ai folosit bine puţinul care ţi-a fost încredinţat, mult îţi voi încredinţa de acum; ia parte la bucuria stăpânului tău!” (Mt 25,21).

Liturgia Bisericii continuă în aceste ultime săptămâni ale anului liturgic îndemnul de a ne îndrepta tot mai mult spre adevărurile eterne. Duminica trecută, prin parabola celor zece fecioare, Cristos ne-a vorbit despre a doua sa venire; însă cum nimeni nu ştie nici ziua, nici ceasul când Mirele va sosi, trebuie să veghem mereu cu candela aprinsă, ca nu cumva să ne trezim afară, în întuneric, asemenea fecioarelor nechibzuite.

Suntem în cea de-a XXXII-a duminică de peste an şi, deci, ne apropiem cu paşi repezi de sfârşitul anului liturgic. Este o duminică în care se impune invitaţia de a trăi cu înţelepciune şi vigilenţă. Lecturile de astăzi ne îndeamnă să-l întâmpinăm pe Domnul plini de credinţă, ne încurajează în speranţa învierii şi, în acelaşi timp, ne avertizează să fim vigilenţi.

„Toate faptele lor le fac pentru a fi văzuţi de către oameni!” (Mt 23,5a).

În această a XXXI-a duminică de peste an, suntem împreună în jurul altarului, participând cu însufleţire la această întâlnire de credinţă cu învăţătorul Isus Cristos, dar şi cu ceilalţi fraţi ai noştri. Ne întâlnim în mod real cu Domnul Cristos şi aşezăm pe altar realizările, problemele şi recunoştinţa noastră. După ce duminica trecută, Isus, întâlnindu-se cu fariseii, respinge un ultim atac din partea unuia dintre ei, doctor al legii, în această duminică pune degetul pe rană în ceea ce îi priveşte pe cărturari şi pe farisei.

Termenul „iubire” este astăzi pe buzele oricui. Iubirea este invocată la tot pasul. Când pronunţi acest cuvânt, toţi încep să zâmbească în mod spontan. Se subînţelege că s-a spus ceva frumos, ceva esenţial, ceva despre care toţi cred că au o idee foarte limpede. Cuvântul are un asemenea prestigiu, încât ar fi aproape o blasfemie să „raţionalizezi” ceva atât de înalt, de nobil, de misterios. Ştim foarte bine ce e iubirea: „nu e om să nu fi iubit măcar o dată”. „Viaţa nu are nici un rost fără iubire”, spunem noi adesea. Corelaţia I love you! – I love you, too! a ajuns, în filmele americane, un fel de „Ce mai faci?” În realitate, ne confruntăm cu unul dintre cele mai vagi concepte ale discursului cotidian. Şi cu cât este mai nebulos, cu atât e mai frecvent.

Daţi, aşadar, împăratului ce este al împăratului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu” (Mt 22,21).

După invitaţia la nuntă din duminica trecută făcută de Mântuitorul Isus, ocazie prin care am înţeles împreună cum trebuie să ne pregătim ca să putem avea parte de acest banchet care rămâne prefigurare a vieţii veşnice, astăzi Isus porneşte spre Ierusalim şi este înconjurat ca de fiecare dată de oameni. Cei care-l abordează de această dată sunt fariseii şi irodienii, decişi să-l condamne şi caută pentru aceasta un motiv şi un prilej. Ne amintim că nu este nici prima, nici unica dată când Isus Cristos este atacat, sau mai bine spus, provocat de adversarii săi.

Printre sentimentele fundamentale care definesc omul în calitatea sa de creatură după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (Gen 1,26), se află cel al bucuriei şi al speranţei. În timp ce bucuria izvorăşte dintr-un fapt deja împlinit, speranţa se îndreaptă prin însăşi natura ei spre viitor, spre lucrurile de împlinit. Speranţa zideşte în inima omului încredere în forţele şi faptele sale, oferă constanţă în acţiuni şi permanenţă în efortul depus.

Experienţa comună de viaţă ne arată tuturor, fără nici o excepţie, că noi suntem nişte fiinţe mereu greşitoare, deficitare în atâtea privinţe, cu carenţe mai mult sau mai puţin remarcabile, care în urmările pe care le au asupra noastră ne pot costa uneori decisiv. Ne place sau nu, o dată cu maturizarea noastră, ne devine din ce în ce mai limpede, prin noi înşine, dar mai ales prin ceilalţi, ce fel de oameni suntem şi ce trebuie să îndreptăm la atitudinile şi faptele noastre. Însă nimănui, se pare, nu-i este câtuşi de puţin indiferent modul în care este avertizat sau cum ajunge la cunoaşterea vinovăţiei actelor sale. Înştiinţarea omului de propriile păcate poate fi făcută direct, fără menajamente, brutal şi tăios, sau poate îmbrăca o formă voalată, dar cordială, care să atingă practic aceleaşi rezultate.

Mesajul central al liturgiei cuvântului de azi este ascultarea. Să vedem care este răspunsul cuvântului revelat. Sfânta Scriptură afirmă că dezordinea morală l-a dus pe om la ruină. După cum subliniază prima lectură, luată din Cartea profetului Ezechiel, viaţa omului este condiţionată de unirea sa cu Domnul. Îndepărtarea de el îi aduce moartea, iar întoarcerea la el îi aduce viaţa. Această legătură trebuie să fie nu numai afectivă, ci şi efectivă, aşa cum ne arată Mântuitorul în parabola celor doi fii trimişi în via Tatălui să muncească. Mijlocul de a restabili legătura cu Dumnezeu este convertirea. Încrederea exagerată în vrednicia proprie este, în schimb, semnul înstrăinării de Dumnezeu. Sfântul Paul, în Scrisoarea către Filipeni, aşază la temelia trăirii vieţii creştine exemplul de umilinţă pe care ni l-a dat Cristos. Noi ne însuşim simţămintele sale când suntem gata să mergem şi la moarte pentru a asculta de legea Domnului.

Liturgia cuvântului din această duminică este brăzdată de tema căutării neobosite a lui Dumnezeu. Lansează o invitaţie-provocare la a ne deschide noutăţii mereu proaspete a fiinţei sale personale şi la a ne descotorosi de prejudecăţile leneşe. Şi, pe de altă parte, vrea să ne risipească iluziile, vanităţile ridicole că l-am putea înşfăca într-un concept, deoarece el este prin excelenţă, după expresia pr. André Scrima, „cel liber de orice închidere”.

Liturgia cuvântului de astăzi continuă mesajul duminicii precedente, acela al comuniunii şi al responsabilităţii faţă de aproapele. Evanghelia şi cele două lecturi dezvoltă reflecţia asupra modului în care convieţuirea dintre oameni se poate desfăşura într-un ambient de linişte şi pace. Acest ambient trebuie să fie caracterizat de iertare. Noi, cei de faţă, aparţinem unei comunităţi ce a făcut experienţa iertării, prin sacramentul Botezului. Acceptând Botezul, prima experienţă a îndurării divine, am acceptat să recunoaştem că suntem greşitori şi avem nevoie de iertarea lui Dumnezeu. Actul iertării ce vine din partea lui Dumnezeu implică însă pentru fiecare dintre noi şi anumite atitudini faţă de cei din jurul nostru. De fapt, mesajul biblic de astăzi tocmai acest lucru îl subliniază: relaţiile interumane, în perspectiva întrupării, morţii şi învierii lui Cristos, devin mai profunde numai prin gesturi autentice de iertare şi împăcare pe care ni le oferim unii altora.

Ascultând lecturile din liturgia cuvântului de astăzi, cred că gândul multora dintre noi s-a oprit asupra unui aspect, şi anume: corectarea fraternă. Poate că acest lucru este normal, de vreme ce în natura noastră este înscris simţul sociabilităţii şi al responsabilităţii faţă de aproapele sau, aşa cum spunea o mare mistică, suntem conştienţi că de mântuit ori ne mântuim împreună, ori nu ne mântuim deloc. Totuşi, deschizând ochii şi privind realităţile lumii de astăzi, putem observa cum relaţiile adevărate şi profund umane ocupă un loc nesemnificativ pe scara valorilor umane, iar tot ceea ce înseamnă simţ comunitar şi responsabilitate faţă de aproapele sunt valori pe cale de dispariţie. Omul din ziua de azi, rănit parcă prea des şi prea violent în iubirea şi încrederea sa, nu mai are curajul şi voinţa să privească spre celălalt, să se simtă responsabil faţă de aproapele şi, de aceea, se închide în sine însuşi, în izolare şi în singurătate. Observăm cum omul de astăzi este împreună cu celălalt doar pentru a face gălăgie şi pentru a se simţi bine împreună, dar în nici un caz pentru a-l asculta în linişte pe Dumnezeu şi pentru a găsi calea ce duce spre el.

Identitatea noastră creştină îşi are fundamentul în sacramentul Botezului. Prin acest sacrament, noi am primit filiaţiunea divină şi harul de a-l mărturisi pe Isus Cristos drept singurul mântuitor şi învăţător al nostru. Coerenţa cu această identitate impune ca existenţa noastră pământească să fie trăită într-o urmare fidelă şi perseverentă a modelului nostru suprem, Isus Cristos, care s-a jertfit pe sine din iubire pentru mântuirea lumii.

În liturgia cuvântului de astăzi, creştinul îl întâlneşte pe Dumnezeu de la care vine toată puterea, pe cel care încredinţează puterea omului. Însă puterea omenească nu este niciodată o dominaţie absolută, deoarece cel de la care vine rămâne mereu stăpânul omului. Această putere constituie un mare mister şi trebuie pusă în slujba iubirii. Astfel, în prima lectură, Isaia ne vorbeşte despre destituirea guvernatorului Şebna, funcţionar în serviciul regelui Ezechia, şi despre înlocuirea lui cu Eliachim. Dumnezeu însuşi este cel care conferă noului guvernator puterile sale. Textul accentuează însemnele folosite pentru învestitura sa: tunica, eşarfa şi cheile. Acest ultim însemn era simbolul autorităţii slujitorului care putea să permită, sau să interzică, accesul la suveran. Observăm că Dumnezeu nu spune că încredinţează puterea lui Eliachim, fără să-l mai intereseze ce va face acesta cu ea, ci el vrea ca acesta să fie un tată pentru locuitorii din Ierusalim. Astfel, tronul său va fi un turn de mărire pentru casa tatălui său.

Dumnezeul nostru este Dumnezeul tuturor, deoarece este un Dumnezeu al milostivirii. Iată, care este tema fundamentală a acestei duminici: universalismul mântuirii, mântuire intuită în Vechiul Testament, după cum subliniază prima lectură: „Păziţi dreptatea, faceţi ce este bine, căci mântuirea mea este aproape” (Is 56,1); împlinită prin acţiunea şi prin cuvântul lui Isus din Evanghelie faţă de femeia păgână: „Femeie, mare este credinţa ta! Să ţi se împlinească dorinţa!” (Mt 15,28); făcută cunoscută de Paul şi păgânilor, prin activitatea şi predica sa misionară, în lectura a doua: „Fraţilor, vă spun vouă, care eraţi păgâni (...), neascultători faţă de Dumnezeu, dar acum (...), aţi aflat îndurare” (Rom 11,13.30).

„Curaj! Eu sunt: nu vă temeţi!” (Mt 14,27).

Timpul de peste an, asemenea celorlalte timpuri liturgice, este un timp privilegiat pentru că Biserica, de-a lungul a 34 de duminici ne propune, prin lecturile prezentate, o aprofundare a Cuvântului lui Dumnezeu care este viu, pătrunzător şi ascuţit ca o sabie cu două tăişuri, după cum spune autorul Scrisorii către Evrei (4,12).

Timpul în care trăieşte omul de astăzi este un timp al foamei şi al setei după Absolut. Este un timp al căutării, al speranţei. Cultura, care domină acest timp vrea să stingă aceste dorinţe ale omului şi să le înlocuiască cu posesia, succesul, plăcerea. Dar realitatea este cu totul alta: acest tip de cultură nu face decât să domine nesiguranţa, frica, disperarea, şi aceasta pentru că se vrea stingerea dorinţei de absolut şi căutarea lucrurilor efemere.

Mesajul central al liturgiei de astăzi se rezumă la bucuria de a-l urma pe Cristos; cine experimentează aceasta, ştie că orice altceva nu are valoare. Isus încearcă să ne facă conştienţi că mântuirea adusă de el este unicul bine preţios, pentru care omul trebuie să se dedice în mod total, fără regrete, rezerve şi nostalgie. Împărăţia cerurilor, viaţa de comuniune cu Dumnezeu, este unicul bine preţios pentru care se merită să abandonezi totul.

Textele din duminica de astăzi scot în evidenţă atitudinea unui Dumnezeu care îl aşteaptă pe păcătos să se convertească şi care nu-şi pierde răbdarea, care dă încredere, care crede în capacitatea omului de a se întoarce. Atitudine a unui Dumnezeu care este milostiv, îndurător şi iubitor. El nu este impulsiv ca noi, însă ştie să aştepte şi să dea posibilitate tuturor oamenilor, până în ultimul moment, să se corecteze, să se mântuiască. Din păcate, se pare că această atitudine nu mai este o virtute în timpurile noastre. Noi, de cele mai multe ori, dorim ca atunci când cineva ne supără să-i răspundem cu aceeaşi monedă, să-l pedepsim, să ne facem dreptate fără a-i acorda şansa de a-şi îndrepta greşeala.

În Sfânta Scriptură, Dumnezeu Tatăl iese cu iubire în întâmpinarea fiilor săi şi vorbeşte cu ei; în cuvântul lui Dumnezeu se află atâta putere şi tărie, încât el constituie, pentru Biserică, sprijin şi forţă, iar pentru fiii Bisericii, tăria credinţei, hrana sufletului, izvor curat şi nesecat al vieţii spirituale (DV 21).

În marea sa grijă, sfânta Biserică ne oferă astăzi, prin liturgia cuvântului, o lecţie profundă despre viaţa adevăratului creştin, viaţă care ar trebui să fie ca şi o continuare, o imitare a vieţii pământeşti a marelui nostru Învăţător, Domnul Isus Mântuitorul. Lecturile luate din Sfânta Scriptură ne ajută să înţelegem cât de importantă este în ochii lui Dumnezeu practicarea virtuţii umilinţei. Căci cu adevărat umilinţa este o virtute, deşi mulţi nu mai cred astăzi aşa ceva.

La începutul acestei sfinte celebrări, am făcut cu toţii semnul sfintei cruci. Un creştin adevărat, la începutul muncii sau al unei călătorii, se încredinţează în grija Tatălui ceresc prin intermediul acestui sfânt semn. Primul lucru pe care l-am învăţat de la părinţii noştri a fost acelaşi semn; noi toţi, când ne adresăm Domnului în rugăciune, începem cu acest semn. Însă de multe ori facem acest gest din obişnuinţă, distraţi sau, mai rău, facem o schimonoseală care numai a semnului sfânt nu seamănă. Aşadar, să ne întrebăm: ce înseamnă pentru noi semnul sfintei cruci?

„Nu vă temeţi de oameni... Ceea ce vă spun la întuneric, vestiţi la lumină şi ceea ce vă spun la ureche, predicaţi de pe acoperişuri” (Mt 10,26-27).

Poate părea ciudat ca în societatea noastră, în vremea noastră, să mai vorbim despre curajul cuvântului. Teme despre care până nu demult toţi vorbeau cu reţinere şi timiditate sunt acum la ordinea zilei. Şi, totuşi, există o excepţie: pentru a vorbi despre Cristos avem nevoie de curaj. În societatea de astăzi, nu este nevoie de curaj pentru a spune da faptelor murdare, păcatului, ci, mai degrabă, pentru a face semnul crucii. Curajul cuvântului nu este o invenţie a retoricii moderne, ci este datoria fiecărui creştin, chemat să-şi afirme credinţa în Cristos, în viaţa veşnică, în principiile evanghelice, mai ales în iubire. A sosit ceasul în care creştinul să propună societăţii soluţii şi principii creştine. E timpul să luăm în mână bătrâna şi, în acelaşi timp, veşnic tânăra evanghelie şi să descoperim între rândurile ei un răspuns la diversele probleme cu care ne confruntăm. Atâta nedreptate, atâta necinste, sub toate formele ei de manifestare, atâţia care profită de eticheta lor creştină ca să înainteze în viaţa publică, ca apoi să dea dovada goliciunii sufleteşti şi a sărăciei credinţei lor.

„Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie!” Acesta a fost subiectul principal al predicii lui Ioan Botezătorul, al lui Isus şi al apostolilor. Acesta este şi mesajul principal al liturgiei cuvântului din duminica aceasta, a unsprezecea de peste an, pentru noi oamenii de astăzi, pentru că împărăţia cerurilor este o realitate de actualitate, o realitate vie, care ne interpelează pe noi toţi.

În viaţa fiecăruia există nenumărate întâlniri. Întâlnim persoane pe care timpul nu le va mai şterge din cartea propriei vieţi. Unele întâlniri dorim să le uităm, să le ştergem definitiv din viaţa noastră. În general, viaţa ni se schimbă în urma unei întâlniri. Liturgia cuvântului din duminica a X-a de peste an, ne conduce spre misterul bunătăţii şi milostivirii lui Dumnezeu, care prin Fiul său dat la moarte pentru păcatele noastre, dar înviat din morţi, vine să-i cheme pe cei păcătoşi la mântuire.

La prima vedere, scurtul fragment din Scrisoarea către Romani pare a fi în dezacord cu celelalte două texte biblice propuse în această duminică, dar vom vedea că, de fapt, converg spre o minunată complementaritate. Sfântul Paul subliniază nu doar starea gravă de păcat în care se găsea omenirea, ci, mai ales, abolirea acestei stări de alienare prin intervenţia masivă şi gratuită a lui Dumnezeu în favoarea omului prin evenimentul Isus Cristos. În acest context, sfântul Paul sintetizează opera de mântuire a lui Dumnezeu prin Isus Cristos în folosul nostru prin cuvântul justificare sau îndreptăţire. Acest termen surprinde un aspect al mântuirii şi desemnează noua identitate, noul statut la care am fost ridicaţi datorită iubirii milostive a lui Dumnezeu şi fără nici o umbră de merit din partea noastră. Prin Isus Cristos mort şi înviat, am devenit drepţi, suntem din nou în pace cu Domnul (cf. Rom 5,1), suntem conformaţi chipului Fiului său (cf. Rom 8,29) şi putem participa la viaţa lui. Astfel, tema constantă a Scrisorii către Romani, prezentată de Paul cu vădită vervă polemică, o constituie primatul lui Dumnezeu şi al harului în lucrarea de mântuire şi eliminarea oricărei pretenţii arogante şi suficiente că ne putem mântui prin simpla observare a unui cod de legi şi porunci. Suntem mântuiţi în şi prin Isus Cristos, iar darurile ce exprimă bine experienţa mântuirii sunt: harul, pacea (cf. Rom 1,7) şi iertarea. Conştiinţa limpede şi umilă a acestui fapt ne umple de bucurie şi speranţă motivată (cf. Rom 5,5).

Astăzi, Biserica ne oferă prin textele sacre o învăţătură fundamentată pe relaţia noastră de credinţă atât la nivel personal, cât şi comunitar, o învăţătură, care dobândeşte o valoare cu totul particulară pentru timpurile în care trăim, într-o lume orgolioasă datorită rezultatelor sale tehnice şi ştiinţifice, plină de materialism şi de autosuficienţă, care îl îndepărtează pe Dumnezeu şi încearcă să rezolve totul cu propriile forţe. Această învăţătură, este bazată pe încrederea şi abandonarea totală în Dumnezeu, văzută nu ca o supunere oarbă, ci ca o angajare vie şi decisă în iubirea lui Dumnezeu Tatăl.

Sfinţenia trebuie să fie în viaţa creştinului primul său semn distinctiv. Cel de-al doilea este în strânsă legătură cu primul: iubirea. Dar în ce constă această sfinţenie şi această iubire? În acest sens, sfânta Biserică, în duminica de astăzi, în prima lectură luată din Cartea Leviticului, ne propune două enunţuri fundamentale cuprinse în legea încredinţată de Moise poporului său: principiul sfinţeniei: „Fiţi sfinţi, căci eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt sfânt” (Lev 19,2) şi principiul iubirii fraterne: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Lev 19,18). Mai mult decât atât, în fragmentul din Evanghelia după sfântul Matei, Isus propune ucenicilor săi un nivel înalt, de neimaginat pentru mintea umană şi de neajuns în viaţa omului: „Fiţi, aşadar, desăvârşiţi, precum Tatăl vostru ceresc desăvârşit este” (Mt 5,48). Pe aceeaşi linie sfântul Paul, în a doua lectură, atenţionează asupra sensului demnităţii şi nobleţei pe care creştinul a dobândit-o în Cristos: el a devenit „templul lui Dumnezeu” (cf. 1Cor 3,16). De aceea, este chemat să renunţe la înţelepciunea pur umană, care este nebunie în ochii lui Dumnezeu, pentru a trăi pe deplin apartenenţa proprie la Cristos.

Întâlnim în viaţa noastră persoane care ne fascinează prin modul de a-şi concepe şi de a-şi trăi viaţa. Întâlnim persoane dedicate cu toată fiinţa lor unui ideal măreţ de dreptate, de pace, de adevăr, persoane dedicate până în măduva oaselor slujirii aproapelui. Ajungem chiar să ne întrebăm: de unde atâta pasiune, atâta energie şi atâta poftă de viaţă? Întâlnim însă şi multe persoane cu o existenţă monotonă, oameni obosiţi şi plictisiţi de viaţă. Majoritatea acestora se simt îngrădiţi în libertatea lor. Ei percep legea ca o limitare a propriei libertăţi. Şi noi ne întrebăm deseori: de ce sunt obligat să acţionez aşa, şi nu altfel? De ce Constituţia are atâtea legi? De ce fiecare instituţie impune norme care să fie respectate? De ce nici măcar Dumnezeu, care este iubire, nu-mi respectă libertatea şi de ce, pentru a fi vrednic de iubirea lui, trebuie să respect un cod moral?

Credinţa în Dumnezeu nu ne îndepărtează de oameni, dimpotrivă, ne îndeamnă să ne implicăm într-un mod foarte atent şi serios în viaţa semenului nostru, a celui apropiat, dar şi a celui îndepărtat, a oricărui om care are nevoie de ajutorul nostru. Cu toate acestea, deşi cultul nu-şi poate pierde niciodată locul în pietatea şi viaţa credinciosului, există riscul ca el să devină simplu cultualism. Acest fapt se întâmplă atunci când cuvintele şi gesturile rituale ale credinciosului capătă valoare doar pentru ele însele şi nu pentru sufletul celui care apelează la ele, pentru starea sa interioară, şi nu-l îndemnă la o disponibilitate tot mai profundă faţa de cei din jurul său. În spaţiul cultual, un rol important îl au mintea şi inima omului, deoarece ele sunt cele care laudă cu adevărat bunătatea lui Dumnezeu, şi nu cuvintele sau gesturile credinciosului. Acestea pot să transmită gândurile sau sentimentele sale, însă nu pot înlocui adevărata sa stare sufletească.

„Iată Mielul lui Dumnezeu, iată-l pe cel care ia asupra sa păcatele lumii!” (In 1,29).

Cu această duminică intrăm din nou în timpul de peste an, ceea ce înseamnă că timpul feeric al Naşterii Domnului, dominat de bucurie şi speranţă, s-a încheiat. Totuşi, acesta nu este un motiv de tristeţe, pentru că acest timp continuă şi astăzi, şi la fiecare întâlnire cu Cristos. Dovada acestui îndemn de a nu fi trişti o găsim în prima lectură de astăzi, luată din Cartea profetului Isaia: „Voi face din tine lumina popoarelor, ca să duci mântuirea mea până la marginile pământului” (Is 49,6). Iată una dintre multele promisiuni pe care le face Dumnezeu lui Israel prin Isaia, promisiune pe care trebuie să ne-o apropriem. Cristos nu ne lasă singuri, ci, dimpotrivă, ne face mărturisitorii săi, misionarii săi, însă este nevoie de aportul nostru, de colaborarea noastră.

Ne aflăm imediat după încheierea timpului pascal. Am sărbătorit Coborârea Duhului Sfânt, momentul de început al Bisericii. Duhul Sfânt întăreşte în ucenici dorinţa de a ieşi din Cenacol pentru a predica cuvântul lui Cristos, iar Biserica se răspândeşte prin mărturia lor. Duminica trecută am celebrat sărbătoarea Sfintei Treimi, fundamentul credinţei noastre. A fost ca o primă cateheză pe care am primit-o pentru a ne trezi credinţa necesară recunoaşterii lui Cristos din sfânta Euharistie, aşa cum ne spune şi Iustin: „Nu-i este dat nimănui să participe decât celui care crede...” (Apologia I, 66). Astăzi, Biserica ne invită pe noi, membrii ei, să facem experienţa întâlnirii cu Cristos la frângerea pâinii, nu ca un moment cu care nu am mai fi avut de a face, ci ca o retrăire şi aprofundare a evenimentului, asemenea ucenicilor de la Emaus.

Biserica ne invită astăzi să celebrăm cel mai mare mister al credinţei noastre, mister central, ce trebuie să stea mereu în faţa privirilor noastre de credinţă şi de contemplaţie, mister de meditat şi imitat, pentru că este şi scopul ultim al vieţii noastre: misterul Sfintei Treimi.

Dumnezeu, în planul său de iubire, l-a creat pe om pentru a fi fericit. El a sădit în inima acestuia dorinţa naturală de fericire, aşa încât toate aspiraţiile, toate gândurile, toate faptele omului tind în mod spontan şi instinctiv spre fericire. Tocmai din acest motiv, năzuinţa spre fericire şi căutarea neîncetată a căii care conduce la plinătatea acesteia constituie o caracteristică proprie fiecărei fiinţe umane.

În fragmentul evanghelic din această duminică, a treia de peste an, sfântul Matei trasează primele momente din viaţa apostolică a lui Isus. Mereu atent să confrunte faptele vieţii lui Isus cu ceea ce profeţii au prezis despre Mesia, sfântul Matei, începând relatarea activităţii apostolice a lui Isus, prezintă o profeţie a lui Isaia despre ţinutul lui Zabulon şi al lui Neftali, unde Învăţătorul locuia în acel timp: „Poporul care umbla în întuneric a văzut lumină mare; asupra celor care locuiau în ţara umbrei a strălucit o lumină” (Is 9,1).