(PL 23, 1057-1059)

Dacă a dat Dumnezeu cuiva avere şi bogăţii şi i-a îngăduit să mănânce din ele, să-şi ia partea lui din ele şi să se bucure în mijlocul muncii lui, acesta este un dar de la Dumnezeu. Căci nu se mai gândeşte la scur­timea zilelor vieţii lui, de vreme ce Dumnezeu îi umple inima de bucurie (Qoh 5,18-19). În comparaţie cu cel care se hrăneşte din bogăţiile sale în întunericul multelor sale ocupaţii şi adună cu trudă enormă lucruri care sunt destinate apoi să piară, Ecleziastul spune că este mai fericit acela care se bucură de bunurile prezente. Căci, în acest caz, există cel puţin o anumită satisfacţie în bucurie, pe când în celălalt caz este numai enormitatea grijilor. Şi Ecleziastul explică de ce este un dar al lui Dumnezeu faptul de a se bucura de bogăţii: pentru că nu se mai gândeşte la scurtimea zilelor vieţii lui.

Desigur, Dumnezeu îi dă acestuia bucuria inimii sale: nu va trăi în tristeţe, nu se va osteni să gândească, căci va fi luat de bucuria şi de plăcerea prezentă. Dar, după cum spune Apostolul, este mai bine să înţelegi că hrana spirituală şi băutura spirituală ne sunt date de Dum­nezeu şi să descoperi ceea ce este bun în toată munca ta, deoarece este nevoie de multă muncă şi efort pentru a ajunge la contemplarea adevăratelor bunuri. Şi aceasta este partea noastră: să ne bucurăm de eforturile şi obose­lile noastre. Acesta, deşi este un bine, totuşi, până când se va arăta Cristos, care este viaţa noastră (cf. Col 3,4), nu este încă binele întreg.

Toată truda omului este pentru gura lui şi totuşi sufletul nu i se satură niciodată. Căci ce are înţeleptul mai mult decât nebunul? Ce folos are sărmanul care ştie să se poarte înaintea celor vii? (Qoh 6,7-8). Toate pentru care se ostenesc oamenii în această lume se consumă cu gura şi, odată sfărâmate cu dinţii, trec în stomac pentru a fi digerate. Şi plăcerea mică pe care o pro­voacă pofta de a mânca durează atât timp cât mâncarea trece prin gâtlej.

Şi, după toate acestea, sufletul celui care mănâncă nu se satură, fie pentru că doreşte din nou ceea ce a mâncat – şi atât înţeleptul, cât şi nebunul nu pot să trăiască fără să mănânce, iar săracul se preocupă numai de cum va putea să-şi întreţină organismul său slab ca să nu moară de foame – fie pentru că sufletul nu are nici un folos din acest aliment trupesc, iar hrana este la fel de necesară pentru înţelept ca şi pentru cel nebun, şi săracul se va îndrepta acolo unde bănuieşte că va găsi resurse.

Este mai bine să înţelegem aceste afirmaţii ca făcând referinţă la omul ecleziastic, care, instruit în Sfintele Scrip­turi, se osteneşte pentru gură şi totuşi sufletul nu i se satură niciodată (Qoh 6,7), pentru că doreşte să înveţe mereu mai mult. În acest sens, înţeleptul îl întrece pe cel nebun, pentru că, simţindu-se sărac (acel sărac care în Evan­ghelie este proclamat fericit), se străduieşte să înţeleagă cele ce ţin de viaţă, merge pe calea cea îngustă şi strâmtă, care duce la viaţă, este sărac în fapte rele şi ştie unde locuieşte Cristos, care este viaţa.