Sfântul pustnic Arsenie, precum şi un sfânt martir Arsenie, amintit la 14 decembrie, asemenea tuturor bărbaţilor sfinţi, au arătat că o strălucită dovadă de bărbăţie este construirea cu elan a unei vieţii eroice şi pregătirea unei morţi sfinte.

Primele mărturii ale cultului public apar la Napoli, Italia, în Confraternitatea Inimii Neprihănite a Mariei, fondată de sfântul Ioan Eudes. Sărbătoarea a fost instituită în 1805.

Un tânăr canonic al Bisericii „Trupul Domnului” cunoştea toate ascunzişurile din Torino al anului 1820. Deseori era văzut cu o servietă mare de piele, plină cu ce aduna, intrând pe o străduţă sau alta şi întorcându-se cu servieta goală, urmat de cete de copii care nu mai conteneau cu „Mulţumim, unchiule!”.

Înţelegător cu cei umili, părintesc cu lumea simplă, dar sever cu cei care compromiteau unitatea Bisericii, nu a ezitat să o excomunice pe regina Angliei, Elisabeta I, şi să decreteze destituirea ei, fiind pe deplin conştient de consecinţele tragice pe care avea să le aibă acest gest pentru catolicii englezi. Pius al V-lea a murit la 1 mai 1572, la 68 de ani.

Sfânta Ecaterina de Siena, prin carisma ei, auîncercat să aducă pace în suflete şi să reconstruiască unitatea Bisericii, dând o contribuţie importantă, în unele aspecte bine determinate, la civilizaţia europeană.

Oraşul Lucea din Toscana-Italia şi-a ales-o ca patroană şi protectoare pe Sfânta Zita, care, timp de aproape 50 de ani, a îndeplinit munca de servitoare într-una dintre familiile înstărite ale oraşului. Numai la 30 de ani după moartea Zitei, Dante Alighieri o aminteşte în a sa Divina Commedia, atunci când, vorbind despre un magistrat din Lucea, îl arată ca fiind „mai în vârstă decât Sfânta Zita”.

Pentru Ludovic, săracul nu era un simplu om lipsit, de care se poate scăpa printr-o mică pomană, ci era sacramentul unei speciale prezenţe a lui Cristos între oameni. Dumnezeu i-a arătat cu claritate acest lucru încă din copilărie şi el nu l-a putut uita niciodată.

“Era obişnuit să nu refuze niciodată locuitorii din Futuna, nici măcar pe cei care îl persecutau, scuzându-i întotdeauna şi nerespingându-i niciodată, chiar dacă erau inculţi şi supărători. Era plin de bunătate faţă de toţi, fără deosebire şi în orice situaţie, fără a respinge pe cineva”.

Marcelin a fost la cârma corăbiei lui Petru tocmai în focul marii prigoane începute de Diocleţian în anul 303, când împăratul poruncise, sub ameninţarea cu moartea, să fie predate toate cărţile sfinte ale creştinilor, spre a fi arse. În veacul al V-lea, s-a afirmat că însuşi papa Marcelin, îngrozit de pedepsele crunte ce se aplicau celor care erau aflaţi că ascundeau aceste cărţi, ar fi devenit „trădător al sfintelor cărţi”. Sfântul Augustin răspunde că nu poate fi considerat „trădător” un episcop care şi-a dat sângele şi viaţa pentru Cristos.

Sfântul Anaclet se ştie că a fost unul dintre succesorii imediaţi ai Sfântului Apostol Petru şi a condus Biserica de la anul 79 la anul 90.

Marcu, ca şi ceilalţi evanghelişti, a intenţionat să ne transmită predica apostolică pentru a ne impulsiona pe calea urmării lui Cristos. Nu era interesul său să ne transmită o simplă doctrină, aşa cum făceau filozofii; vorbind despre Isus, voia să ne ajute să pornim pe un drum de credinţă, pentru a ne întâlni personal cu el în comunitatea eclezială.
Marcu a fost aproape în toate evenimentele dureroase ale pătimirii, ale învierii glorioase şi a Rusaliilor, şi a făcut apoi parte din comunitatea creştină împreună cu mama şi cu Barnaba, ruda sa.

"Sfântul Fidel revărsa plinătatea carităţii sale în întărirea şi ajutorarea aproapelui, îmbrăţişa cu inimă paternă pe toţi cei suferinzi, susţinea numeroşi săraci cu pomenile adunate din toate părţile. Alina singurătatea orfanilor şi a văduvelor, procurându-le ajutorul de la cei puternici şi de la principi. Îi ajuta fără să obosească pe prizonieri, cu toate mângâierile spirituale şi trupeşti de care era capabil, vizita cu multă preocupare pe bolnavi, îi încuraja, îi împăca cu Dumnezeu, îi întărea pentru a înfrunta ultima bătălie. Acest bărbat, Fidel, în nume şi în fapt, a excelat în apărarea neîncetată a credinţei...“.

S-a născut în jurul anului 956, dintr-un principe boem al nobilei familii Slavnik şi dintr-o mamă germană, Adilburga, rudă a regelui Henric I. A primit numele de Vojciech, care înseamnă ajutor al armatei, şi era destinat vieţii militare, dar încă de mic, o boală l-a adus în pragul morţii, şi atunci părinţii au făcut vot să-l dăruiască lui Dumnezeu pentru a-l putea salva.
Pe unde a trecut, Adalbert a semănat mănăstiri şi călugării săi au ştiut să ducă mai departe cu succes opera sa evanghelizatoare.

Sfântul Gheorghe este un martir al secolului al III-lea sau al IV-lea, cu siguranţă, însă, înainte de edictul lui Constantin. Ştim că a existat datorită unei foarte vechi biserici ridicate în cinstea sa la Lidda-Diospolis, în Palestina. Dincolo de faptul existenţei sale, nu avem certitudini despre acest sfânt şi, de aceea, trebuie să ne mulţumim cu ceea ce ne povesteşte passio, nesigur din punct de vedere istoric, scrisă B se spune B de un aghiotant al său pe nume Pasicrate.

Astăzi i se recunoaşte lui Anselm meritul de a fi afirmat cu claritate, în toate scrierile sale, că cel care vrea să facă teologie nu poate să se încreadă numai în inteligenţa sa, ci trebuie să aibă o vie experienţă a credinţei trăite.