en-USro-RO

| Login
22 iunie 2018

Cautare Sfinti

Indice Alfabetic Sfinti

A B C D E F G H I Î J K L M N O P R S Ş T Ț U V X Z

Calendarul zilei

Vineri, 22 iunie 2018

Sfintii zilei
Ss. Paulin de Nola, ep. *; Ioan Fisher, ep. și Thomas Morus, m. *; 

Niceta de Remesiana, ep.
Liturghierul Roman
Vineri din sãptãmâna a 11-a de peste an
Liturghie la alegere, prefațã comunã 
verde (alb, roșu), III
Lectionar
2Rg 11,1-4.9-18.20 : L-au uns rege și toți l-au aclamat bãtând din palme și strigând: „Trãiascã regele!”
Ps 131 : Dumnezeu și-a ales locuința în mijlocul poporului sãu.
Mt 6,19-23 : Unde este comoara ta, acolo va fi și inima ta
.
Meditatia zilei
Vineri din sãptãmâna a 11-a de peste an

SFÂNTUL PATRICIU
apostol al Insulei Verde
(385-461)

“Domnul mi-a dat darul inestimabil de a readuce la viaţa în el multe popoare, prin opera mea, şi de a-i conduce la plinătatea vieţii creştine”[1].

Patriciu nu s-a născut în Irlanda, ba chiar primul contact cu acest pământ minunat a fost pentru el destul de neplăcut.

Avea doar 16 ani când piraţii l-au smuls din Marea Britanie, pământul său, şi l-au vândut ca sclav pe coastele nordice ale Insulei Verde unui necunoscut, probabil un şef de trib. 

Un vis spulberat 

A fost perioada cea mai grea din viaţa sa. Gândul îi revenea mereu la casa părintească, la mama, o creştină dintr-o bucată, şi la tatăl său, diacon al comunităţii Bannhaven Taberniae, unde Patriciu se născuse, în 385, şi unde primise o educaţie destul de elevată.

Poate că în acea perioadă a visat să conducă şi el o comunitate creştină, ca şi tatăl său, sau să devină călugăr, pentru a răspândi evanghelia, dar acum timpul visării apusese în mod tragic! Se afla într-un ţinut străin, în mijlocul unui popor neîncreştinat încă, de la care nu înţelegea nici un cuvânt, şi, în plus, trebuia să-şi petreacă zilele supraveghind animalele, lucru pe care nu-l făcuse niciodată în viaţa sa.

De două ori a încercat să fugă, dar inutil. Să fi avut dubii că Dumnezeu îl voia tocmai în acel ţinut şi în mijlocul acelui popor? Probabil. Dar, încetul cu încetul, adaptându-se la obiceiurile stăpânilor şi învăţându-le limba, şi-a dat seama că ei nu erau chiar atât de primitivi cum i se păruseră la început. Chiar în organizarea lor tribală descoperea ceva nobil şi raporturile dintre familii şi dintre triburi erau impregnate de respectul reciproc.

Desigur, le lipsea credinţa creştină, adorau încă idolii, dar ce ar fi putut face el singur şi fără vreo experienţă în acest sector? Şi apoi, nu era el un sărman sclav? Ce sens avea şederea sa prelungită în această ţară străină? Trebuia să fugă cu orice preţ. A organizat, pentru a treia oară, un plan de fugă care i-a reuşit în mod perfect. Erau deja şase ani de când trăia departe de casă. 

La şcoala sfântului Gherman

Nu ştim dacă corabia l-a adus în patrie sau l-a lăsat pe coastele franceze. Se ştie însă sigur că, la un moment dat, Patriciu se află la Auxerre, aproape de sfântul episcop Gherman (+448), un om cu o cultură foarte solidă şi de o mare sfinţenie, care, la rândul său, fusese în Anglia pentru a restabili pacea în acea Biserică tulburată de erezia pelagiană.

Sfântul Gherman l-a primit cu plăcere pe tânărul britanic şi i-a ascultat cu mult interes relatarea peripeţiilor. El a descoperit în acestea degetul providenţei. Cine mai bine decât el, care cunoştea din propria-i experienţă limba şi obiceiurile celţilor şi ale irlandezilor, ar fi putut să-i aducă la credinţa creştină? Este adevărat că, în Irlanda, papa Celestin trimisese deja un episcop, dar acesta nu a reuşit să ajungă şi la inima acelor oameni.

Ideea nu i-a displăcut lui Patriciu care, după ce şi-a completat la Auxerre formaţia sa creştină şi culturală sub conducerea sfântului episcop, a mers pentru un timp la Lérins, centru monastic de faimă europeană, lângă Provenza, unde s-a cufundat cu toate energiile sale în viaţa monastică, convins fiind că numai cu această carismă va reuşi să planteze Biserica într-o manieră durabilă în mijlocul populaţiei din Irlanda.

Trăind împreună cu ei şase ani, a învăţat că există o mare diferenţă între psihologia insularilor adunaţi în interiorul unei culturi mai familiare şi mai statice, şi aceea a locuitorilor de pe continent, mereu implicaţi în evenimente istorice mai agitate şi de largă amplitudine. Pentru aceasta, a dorit să viziteze numeroase mici mănăstiri din insulele tireniene, aproape de actuala Toscana, şi să vadă cu proprii ochi metoda folosită de acei călugări pentru încreştinarea locuitorilor insulelor. 

Evanghelizatorul insulei 

Să fi făcut în acea perioadă şi o vizită la Roma? Să se fi întâlnit personal şi cu papa? Este posibil, însă nu se ştie acest lucru cu exactitate. Ştim, în schimb, cu siguranţă, că, în anul 432, datorită morţii lui Paladiu, primul episcop al Irlandei, Patriciu a fost numit succesorul său şi, de aceea, a plecat de îndată cu un grup de călugări spre locul său de misiune. Stabilindu-se la Armagh, a început să-şi pregătească planurile.

Irlanda, spre deosebire de Anglia, nu a cunoscut niciodată dominaţia romană şi, deci, nu exista pe insulă nici o structură socială pe care să se bazeze pentru începerea evanghelizării. Locuitorii acesteia erau împărţiţi în clanuri, foarte unite în interiorul lor şi, în acelaşi timp, foarte deosebite unele de altele. Ele îşi aveau propria civilizaţie şi propria ordine tribală de care erau foarte legate.

Patriciu s-a apropiat personal de conducătorii clanurilor, ajutat şi de faptul că le cunoştea foarte bine şi limba şi obiceiurile. Le-a ridicat prima abaţie şi le-a propus să construiască şi altele în folosul populaţiei. S-a ajutat chiar de ei pentru construcţia lor şi i-a făcut, în acelaşi timp, coresponsabili de întreţinerea lor. Nu i-a fost prea greu să le şi umple cu tineri irlandezi, pe care îi educa cu ajutorul călugărilor.

Conducătorii de trib, respectaţi pentru rolul lor, au fost primii care au îmbrăţişat credinţa, trăgând după ei propriul clan. Abaţiile se înmulţeau şi în jurul lor se ridicau locuinţele conducătorilor şi ale poporului, embrioni ai viitoarelor oraşe.

Călugării, sub înţeleapta conducere a lui Patriciu, vor reuşi astfel să înglobeze în credinţa creştină tot ceea ce religiozitatea anterioară conţinea pozitiv, îndepărtând, încetul cu încetul, tot ceea ce era inconciliabil cu ea. Această capacitate genială a lui Patriciu de a se contopi cu sufletul irlandez şi de a-l înţelege până în profunzimile lui explică de ce predicarea noii credinţe nu a avut nici un martir în acest ţinut, cu toate că locuitorii săi au fost un popor de războinici, lucru dovedit chiar în luptele ce aveau loc între ei. Astfel, civilizaţia monastică a găsit modul de a se întrupa în viaţa acestui popor generos şi orgolios, fără să provoace traume în raport cu trecutul său.

Patriciu îşi alegea călugării şi preoţii dintre tinerii locului. Între ei nu era mare diferenţă, deoarece preoţii călugări exercitau cu dăruire ministerul pastoral şi preoţii diecezani trăiau cu plăcere alături de călugări în jurul episcopului. Acesta, la rândul său, ori era abatele, ori era un călugăr ales de abatele însuşi, şi deci încredinţat responsabilităţii sale. Deasupra tuturor veghea figura paternă şi carismatică a lui Patriciu.

El străbătea insula în toate direcţiile, pentru a se asigura că mănăstirile şi diecezele, legate între ele, vor fi centre de viaţă evanghelică la înălţimea carismei şi a misiunii lor.

În ultimele zile ale vieţii sale, contemplând opera pe care Dumnezeu o realizase în insulă, exclama plin de emoţie: “De unde mi-a venit mie această înţelepciune, pe care n-am avut-o la început? Eu nici măcar nu ştiam să număr zilele, nici nu eram capabil să mă bucur de Dumnezeu. Cum mi-a fost dat, aşadar, un dar aşa de mare şi mântuitor, cum este acela de a-l cunoaşte şi de a-l iubi pe Dumnezeu? Cine mi-a dat putea să-mi părăsesc patria şi părinţii, să refuz onorurile care mi-au fost oferite şi să vin în mijlocul populaţiei Irlandei şi să predic evanghelia, suportând batjocurile necredincioşilor şi infamia exilului, fără să mai pun la socoteală numeroasele persecuţii ce au însemnat lanţuri şi închisoare? Aşa mi-am jertfit propria-mi libertate pentru mântuirea altora! Şi dacă aş fi demn de aceasta, sunt gata să-mi dau, fără ezitare şi cu multă bucurie, viaţa pentru numele său. Dacă Domnul îmi va face acest har, doresc să-mi consacru toate puterile mele pentru această cauză”[2].

Patriciu şi-a încheiat în pace viaţa, în Ulster, în anul 461, la Down, care va primi ulterior numele de Downpatrick. Misiunea sa se împlinise pe deplin, dacă ţinem cont de faptul că nimeni până astăzi nu a reuşit să smulgă creştinismul din inima locuitorilor Insulei Verzi.


[1] Confesiunea sfântului Patriciu, PL 53, 809.

[2] Ibid.