en-USro-RO

| Login
24 mai 2018

Cautare Sfinti

Indice Alfabetic Sfinti

A B C D E F G H I Î J K L M N O P R S Ş T Ț U V X Z

Calendarul zilei

Joi, 24 mai 2018

Sfintii zilei
Ss. Fc. Maria, Ajutorul Creștinilor; Donațian și Rogațian, m.
Liturghierul Roman
Joi din sãptãmâna a 7-a de peste an
Liturghie la alegere, prefațã comunã
verde, III
Lectionar
Iac 5,1-6: Strigãtele secerãtorilor au ajuns pânã la urechile Domnului oștirilor.
Ps 48: Fericiți cei sãraci în duh, pentru cã a lor este împãrãția cerurilor!
Mc 9,41-50: Este mai bine pentru tine sã intri ciung în viațã, decât, având amândouã mâinile, sã mergi în Gheenã.
Meditatia zilei
Joi din sãptãmâna a 7-a de peste an

SFÂNTUL TURIBIU ALFONS DE MONGROVEJO
episcop, apostol al Perú-ului
(1538-1606)

Cristos este adevărul, nu tradiţia[1] 

Cu această frază, episcopul Turibiu, parafrazându-l pe Tertulian, s-a adresat unor călugări care nu voiau să meargă în misiune în mijlocul indienilor. Fraţii se justificau, afirmând că era obiceiul în ordinul lor să rămână în oraş pentru a-şi împlini mai bine datoriile vieţii călugăreşti şi pentru a-i primi cu braţele deschise nu numai pe spanioli, dar şi pe indienii care vor fi bătut la poarta conventului.

Desigur, nu era uşor să trăieşti în mijlocul indienilor fără tradiţionala comoditate din îndepărtata Europă, care, de bine de rău, se găsea în centrele locuite de conquistadores. Dar în opinia episcopului, preoţii şi fraţii veniseră în America pentru a predica evanghelia, şi nu pentru a sta comozi în locuinţele lor, conform unui anume obicei cunoscut lui foarte bine. 

Dintr-un strălucit avocat, episcop misionar 

El însuşi lăsase patria şi posibilităţile unei cariere strălucite pentru a răspunde la chemarea lui Dumnezeu. Era la început un simplu laic, prieten al regelui Filip al II-lea al Spaniei, şi acesta, având nevoie de un arhiepiscop care să meargă alături de cuceritorii spanioli în America Latină, l-a prezentat papei ca singurul candidat.

Erau timpuri în care regii catolici ai Spaniei şi Portugaliei divizaseră Lumea Nouă în două părţi, luându-şi obligaţia de a introduce, în acelaşi timp, civilizaţia europeană şi creştinismul tridentin. Pentru acest motiv, se şi bucurau de dreptul de patronat în guvernarea Bisericilor: era de competenţa lor să aleagă episcopi şi parohi, să ridice biserici, convente şi seminarii, să-i plătească pe deservenţii cultului. Nu se poate nega că mulţi dintre ei o făceau cu adevărat spirit de credinţă, pentru a sluji împărăţiei lui Dumnezeu, dar, cum uşor se întâmplă în lucrurile omeneşti, prea numeroşi au fost cei care au instrumentalizat religia, aservind-o puterii.

Turibiu era un avocat strălucit, foarte fidel regelui care îl numise judecător în Granada. Se născuse la León, în anul 1538, dintr-o familie nobilă, şi studiase la Valladolid, la Salamanca şi la Santiago de Compostela. Era un bărbat drept, un creştin adevărat, dar nu se gândise niciodată la cariera ecleziastică, cu atât mai puţin să ajungă episcop într-o ţară de misiuni.

Propunerea regelui l-a surprins şi încă nu ştia cum să-i răspundă, când a ajuns confirmarea din partea papei Grigore al XIII-lea, care îl ruga să primească îndată toate ordinele sacre şi să plece cât mai repede pentru a-şi prelua arhidieceza sa, Lima din Peru.

Turibiu a plecat capul şi, în scurt timp, a devenit preot şi episcop. Avea 42 de ani şi era în luna august a anului 1580. În primăvara următoare, a plecat la Lima, unde, dincolo de conducerea acelei dieceze mari cât întreaga ţară, pe care o lăsase în urmă, trebuia să se ocupe şi de toate diecezele sufragane.

Acestea cuprindeau atunci aproape toată America Latină cucerită de Spania şi se extindeau din Caracas, în Venezuela, până la Asunción, în Paraguay, la Cordoba, în Argentina (Buenos Aires era pe atunci un simplu sat), la Santiago, în Chile. O arie întinsă cu distanţe ameţitoare.

Situaţia religioasă pe care a întâlnit-o în Peru era îngrijorătoare; nici în alte ţări, desigur, nu era mai bună. Conquistadores ocupaseră pământul cu o repeziciune incredibilă, distrugând cu aceeaşi grabă civilizaţia indigenă a acelor popoare. Sărmanii indigeni, constrânşi să urmeze o civilizaţie ostilă lor şi o religie necunoscută, s-au simţit violentaţi şi umiliţi.

Misionarii, chiar şi cei mai luminaţi, nu reuşeau să oprească abuzurile cuceritorilor şi nu reuşeau să meargă în pas cu expansiunea politică, printr-o adecvată evanghelizare. Indigenii se botezau în masă mai mult de frica soldaţilor decât din dragoste faţă de Cristos.

Spaniolii, care îşi alegeau aceste ţinuturi noi ca propria lor patrie, ridicau în oraşe bisericile lor, dar nu se preocupau să construiască o capelă între locuinţele indienilor

Episcop al tuturor, dar în special al indienilor

Turibiu şi-a dat seama imediat că situaţia era foarte diferită de aceea pe care i-o prezentase regele. Şi-a făcut curaj şi a încercat să menţină un pic de ordine, folosindu-se fie de prudenţa şi diplomaţia sa naturală, fie de autoritatea care-i fusese conferită de rege sau de papă.

Primul lucru pe care l-a făcut a fost acela de a-şi vizita întreaga dieceză, parcurgând, când cu piciorul, când cu calul, mai bine de 15.000 de km, administrând mirul la 60.000 de creştini, organizând aşa-numitele doctrine care apoi au devenit parohii. I-a impulsionat pe călugări să iasă din conventele lor situate în oraşe pentru a merge în mijlocul indienilor, dar mai întâi, el însuşi le-a dat exemplu, predicând cuvântul lui Dumnezeu nu numai în oraşe, ci şi între locuinţele indigenilor, şi construindu-le biserici.

În dieceza sa, a celebrat zece sinoade şi alte trei în imensa sa provincie ecleziastică de care era responsabil. Scopul său era să actualizeze în ţinuturile Americii Conciliul din Trento şi deciziile acestor sinoade au fost de o importanţă covârşitoare pentru viaţa religioasă de pe continentul sud-american. În anul 1591, a construit primul seminar pentru formarea clerului indigen, pentru a nu depinde în totalitate de Europa într-un sector atât de important.

Turibiu a ştiut să menţină bune raporturi cu toţi şi a avut grijă atât de spanioli, cât şi de localnici, dar iubirea sa predilectă a fost faţă de indieni şi metişi. Cineva a reacţionat, considerând că este nevrednic pentru un episcop de stirpe nobilă să se amestece aşa de familiar cu oamenii de culoare şi atât de ignoranţi, dar poate că aceşti cârcotaşi nu ştiau că tocmai printre aceşti săraci atât de dispreţuiţi se aflau primii sfinţi ai acestui continent: sfânta Roza de Lima, sfântul Martin de Porres şi sfântul Francisc Solano.

Aceştia, cu siguranţă, îşi vor fi cunoscut episcopul şi nu este exclus ca tocmai cuvintele şi exemplul său să fi fost acelea care i-a ajutat să înţeleagă frumuseţea unui creştinism întrupat în cultura lor şi a făcut să se aprindă în ei scânteia sfinţeniei. În aceştia, de fapt, ca şi în sfântul episcop, strălucesc două trăsături spirituale: o iubire totală faţă de Dumnezeu şi o dedicare eroică în favoarea săracilor.

Turibiu îi apăra pe indieni împotriva mentalităţii prezumţiei de superioritate a albilor. În timpul Sinodului provincial de la Lima, unor clerici care afirmau că spaniolii erau superiori indigenilor prin inteligenţă, sfântul episcop le-a răspuns: “Ca să spunem adevărul, până astăzi am întâlnit mulţi indigeni care au învăţat limba spaniolilor, dar puţini spanioli care au învăţat limba indios”.

Şi-a încheiat existenţa sa pământească la 26 martie 1606, într-o capelă săracă din afara oraşului, în mijlocul indigenilor, ca şi cum ar fi voit să strige tuturor cu întreaga sa fiinţă, până la capăt, iubirea sa preferenţială faţă de cei săraci.


[1] Fraza exactă din Tertulian sună astfel: “Sed Dominus Noster Christus veritatem se, non consuetudinem cognominavit” (De virginibus velandis, 1).