en-USro-RO

Inregistrare | Login
14 decembrie 2017

Cautare Sfinti

Indice Alfabetic Sfinti

A B C D E F G H I Î J K L M N O P R S Ş T Ț U V X Z

Calendarul zilei

Joi, 14 decembrie 2017

Sfintii zilei
Sf. Ioan al Crucii, pr. înv. **
Liturghierul Roman
Sf. Ioan al Crucii, pr. înv. **
Liturghie proprie, prefaţă pentru sfinţi
alb,
Lectionar
1Cor 2,1-10a: Noi vorbim de înţelepciunea tainică a lui Dumnezeu 
Ps 36: Gura celui drept exprimă înţelepciunea 
Lc 14,25-33: Fiecare dintre voi care nu renunţă la tot ceea ce are nu poate fi discipolul meu.
Meditatia zilei
Joi din săptămâna a 2-a din Advent

SFÂNTUL FRANCISC DE PAOLA

fondatorul Ordinului Minimilor

(1416-1507)


“Lăsaţi orice ură şi orice vrăjmăşie, păziţi-vă cu grijă de cuvinte aspre şi, dacă acestea ar ieşi totuşi din gura voastră, bucuraţi-vă să găsiţi remediul în aceeaşi gură care a produs acele răni. Şi astfel, iertaţi-vă unul pe altul şi nu vă mai gândiţi la nedreptatea ce vi s-a făcut”
[1].

Neputând fi prezent mereu între fraţii săi, care se răspândeau în Italia şi în alte ţări, Francisc şi-a luat pana şi a început să scrie.

El cunoştea foarte bine inima omului: dificultăţile deseori se nasc din neînţelegeri şi pun în pericol convieţuirea paşnică chiar între persoane total dăruite lui Dumnezeu. Numai caritatea poate să menţină vie fraternitatea, dar ea însăşi cere iertare.

O explicaţie care nu convinge

Tânărul Francisc îşi încheia, la Roma, ultima etapă a lungului său pelerinaj împreună cu părinţii săi, când a văzut sosind la “San Pietro” un strălucitor şir de trăsuri. Nu mai văzuse niciodată un lux aşa de fastuos, şi mare i-a fost surpriza când i s-a spus că înăuntru erau cardinalii sfintei Biserici.

El, care venea de la Assisi unde i se povestise experienţa Sărăcuţului, a fost cuprins de un zel sfânt, s-a apropiat de una dintre trăsuri şi i-a spus cardinalului care se grăbea să coboare că acel lux nu corespundea evangheliei.

Cardinalul, Giuliano Cesarini, s-a oprit să-l asculte şi apoi, pe un ton patern, i-a spus: “Nu te scandaliza, fiule, pentru luxul acesta. Dacă l-am mai reduce, în zilele noastre, demnitatea ecleziastică n-ar mai preţui atâta în ochii oamenilor, şi atunci ar fi privită cu dispreţ”. Din nefericire, aceasta era mentalitatea care domina ambientul bisericesc al timpului.

Răspunsul celui îmbrăcat în purpură nu l-a convins deloc, ba, mai mult, i-a confirmat dorinţa de a se întoarce acasă şi de a urma exemplul sfântului Francisc. El nu ştia că Duhul Sfânt era deja la lucru în alţi sfinţi, ca Ignaţiu de Loyola, Ieronim Emiliani, Angela Merici, Caietan din Thiene şi atâţia alţii care ardeau de dorinţa de a reforma Biserica în lumina evangheliei.

Şi el făcea parte din acest şir de sfinţi şi avea să aducă o contribuţie relevantă nu numai prin ajutorarea săracilor, dar şi prin convertirea celor bogaţi.

Francisc s-a născut la Paola, în Calabria (Italia), la 27 martie 1416, în familia lui Paolo Alessio Martolillo şi a Viennei Fuscaldo. Era o familie creştină şi avea în proprietate un mic câmp, lucru de preţ în acele timpuri şi în acea regiune unde totul aparţinea fie statului, fie diferiţilor seniori ai locului.

Părinţii săi ceruseră de la Dumnezeu un fiu, promiţând că el va presta muncă gratuită timp de un an într-un convent apropiat, îmbrăcând cu această ocazie haina sfântului Francisc.

Împlinirea unui vot

La 12 ani, copilul împlinea punctual şi cu bucurie promisiunea părintească. În convent era jovial şi gata pentru orice muncă, întotdeauna prezent acolo unde era nevoie de el, încât i-a făcut pe unii să gândească cum că ar avea darul bilocaţiei.

O dată împlinit votul, fraţii ar fi voit ca acest copil să rămână între ei, dar Francisc a plecat hotărât spre casă, nu atât din motive nostalgice, cât pentru că voia să vadă cu mai multă claritate care era vocaţia sa. I-a rugat pe tatăl şi pe mama sa să-l însoţească într-un lung pelerinaj. Împreună au mers la Montecassino, unde a admirat hărnicia călugărilor şi splendida lor liturgie, apoi la Loreto, unde a vizitat ceea ce era cunoscut ca fiind căsuţa de la Nazaret, şi a rămas încântat de simplitatea locuinţei Cuvântului aşa de asemănătoare cu casa sa natală, şi, în sfârşit, a sosit la Assisi.

Aici orice lucru vorbea inimii sale, dar înainte de toate l-a impresionat un detaliu din viaţa sfântului Francisc: retragerea sa cu totul pentru o viaţă eremitică pentru a se putea cufunda în Dumnezeu şi să fie apoi mai pregătit spre a sluji aproapelui. Astfel a făcut la Greccio şi la Verna. Tânărul calabrez îşi găsise calea! Episodul şocant de la Roma l-a făcut să se hotărască pe deplin.

Începutul vieţii eremitice

Ajuns acasă, fără să piardă timpul, s-a mutat într-o colibă pe care familia o poseda în câmp. Aici putea să se roage netulburat şi să postească, agonisindu-şi necesarul pentru a trăi muncind pământul. Ceea ce aduna împărţea cu părinţii şi cu săracii care nu lipseau niciodată din acel ţinut.

Nu a trecut mult timp şi alţi tineri au venit să-l viziteze şi apoi să rămână cu el, atraşi de stilul de viaţă pe care-l găseau original şi plin de veselie. Au construit alte douăsprezece colibe pentru tot atâţia “eremiţi ai sfântului Francisc”, cum au voit ei să se numească.

Arhiepiscopul locului a vrut să vadă personal viaţa lor şi s-a convins că experienţa venea de la Dumnezeu şi a binecuvântat-o. Şi restul poporului a fost mişcat de ceea ce vedea, aşa încât au început construcţia unei biserici şi a unui adevărat convent similar celorlalte, pentru că, de acum, vocaţiile erau aşa de numeroase, încât nu mai puteau continua să trăiască în doar câteva colibe. Până şi tatăl Martolillo, îndată ce a rămas văduv, a voit să urmeze calea fiului său, intrând şi rămânând în primul grup al eremiţilor.

Faima sfinţeniei lui Francisc începea să se răspândească împrejur, astfel încât se adunau la el tot felul de nevoiaşi: bolnavi care-i implorau vindecarea, flămânzi care căutau o bucată de pâine, oprimaţi care cereau o intervenţie a sa pe lângă cei puternici.

Francisc, amintindu-şi că s-a făcut eremit pentru a trăi mai aproape de Dumnezeu, dar şi pentru a-i sluji mai bine pe fraţi, le ieşea în întâmpinare şi toţi primeau un ajutor, un sprijin şi, nu de puţine ori, vindecări considerate miraculoase.

Alegerea celor din urmă

În contact cu atâtea mizerii umane, s-a convins tot mai mult că ataşamentul unora faţă de bogăţii provoacă foame şi opresiune. Îi era suficient să-i asculte pe săraci şi să privească puţin împrejur pentru a vedea abuzurile pe care baronii şi cei puternici le săvârşeau asupra cetăţenilor reduşi la condiţia de adevăraţi sclavi, fără vreo posibilitate de apel, întrucât cei bogaţi aveau de partea lor oamenii care se ocupau cu justiţia şi cu ordinea publică.

Lui Francisc nu i-a fost niciodată frică de cei puternici şi de cei bogaţi şi de la ei nu primea ajutoare decât dacă mai întâi i-au tratat bine pe proprii supuşi. Natural, acest mod al său de a lucra a trezit ura multor baroni, obişnuiţi să fie respectaţi de oamenii Bisericii, şi a însuşi regelui de Napoli, Fernando d=Aragona, căruia oamenii Bisericii din regat îi datorau ascultare.

Când sfântul a ridicat glasul împotriva taxelor excesive ale regelui, acesta a considerat paharul plin şi a trimis gărzile sale, cu ordinul de a-l aduce în lanţuri pe acel frate care îndrăznea să se ridice împotriva regelui său, să facă una cu pământul conventul din Paola şi să-i trimită acasă pe toţi eremiţii, deoarece au atentat la ordinea publică.

Gărzile au sosit pe neaşteptate, au intrat în biserică şi l-au găsit pe Francisc în adoraţie în faţa Sfântului Sacrament, dar când s-au apropiat de el pentru a-l aresta, fratele a dispărut dintr-o dată. L-au căutat pretutindeni, dar fără nici un rezultat. Populaţia striga că s-a săvârşit o minune şi, cât priveşte demolarea conventului, nici vorbă! Iar dacă voiau să-şi salveze viaţa, li s-a spus să plece de îndată la Napoli şi să-i spună regelui că de acum era timpul să vină el însuşi la Paola, pentru a-l venera pe sfântul lor şi să-i ceară sfat.

Emisarii regelui au înţeles că nu mai era nimic de făcut decât să plece imediat şi să-i facă cunoscut regelui tot ceea ce se petrecuse. Regele şi-a dat seama că nu era deloc oportun să provoace leul tocmai în teritoriul său.

În Sicilia

Între timp, faima lui Francisc se răspândea dincolo de hotarele Calabriei şi un grup de oameni de vază sicilieni au fost însărcinaţi de concetăţenii lor să meargă la Paola şi să-l invite pe călugăr să fondeze un convent şi în ţinutul lor.

Francisc a acceptat şi, imediat ce a fost posibil, a pornit la drum. Sosit pe malul Messinei, a rugat un barcagiu, pe Pietro Colosa, să-l ducă pe celălalt mal “din iubire faţă de Dumnezeu”. Barcagiul a răspuns că, pentru a trăi, trebuia să lucreze “din dragoste pentru bani”. Tradiţia populară spune că sfântul nu s-a luat cu sărmanul Pietro, care avea propriile sale raţiuni, dar fără să-şi piardă cumpătul, şi-a întins mantia deasupra apei, a urcat pe ea, a legat un capăt de bastonul ridicat ca un catarg şi s-a lăsat purtat de vânt.

Vizita papală

Când s-a întors din Sicilia, îl aştepta o surpriză: papa Paul al II-lea trimisese un legat al său pentru a cerceta despre “Eremiţii Sfântului Francisc”. Într-o zi, vizitatorul pontifical i-a făcut cunoscut că regula era prea severă, prescriind ca postul mare să fie extins pentru tot anul. Francisc a luat atunci un cărbune aprins, l-a pus în palmă şi, arătându-i-l interlocutorului său îngrozit, i-a spus: “Nu te teme, monseniore; celui care îl iubeşte şi îl slujeşte pe Dumnezeu cu sinceritatea inimii, toate îi sunt cu putinţă. Toate creaturile devin supuse voinţei aceluia care aşteaptă cu fidelitate împlinirea voinţei Creatorului”.

Părerea trimisului papal despre eremiţi a fost favorabilă, însă, din cauza neaşteptatei morţi a lui Paul al II-lea, va fi necesară o altă cercetare înainte de a fi obţinută aprobarea pontificală ce avea să fie dată de Sixt al IV-lea, în anul 1474.

Spre Franţa

Francisc se gândea să se dedice complet consolidării familiei sale religioase, dar papa, sub presiunea regelui Franţei, Ludovic al XI-lea, i-a cerut să se ducă în această ţară şi să răspundă dorinţelor regelui.

Acesta nu era tocmai cheie de biserică, dar, lovit de o boală gravă, a fost cuprins de o teribilă frică de moarte. Nereuşind să se vindece cu ajutorul celor mai buni medici din Paris, a recurs la ajutorul puterii taumaturgice a lui Francisc, trimiţându-i pe cineva cu daruri bogate şi cu o caldă recomandare din partea regelui din Napoli. Francisc a refuzat darurile şi nu a fost câtuşi de puţin impresionat de ele. Atunci, regele s-a adresat papei. Acesta, având diferite afaceri împreună cu regele, l-a însărcinat pe Francisc să se îndrepte spre Franţa nu numai pentru binele regelui, dar şi “pentru binele sfintei Biserici”.

Francisc a consimţit şi a pornit la drum spre Franţa. Trecând prin Napoli, a găsit tot oraşul în sărbătoare aşteptându-l şi însuşi regele a venit pentru a-l primi împreună cu curtea sa şi l-a condus la palat; aici, i-a oferit o mare sumă de bani, rugându-l să înfiinţeze un convent şi la Napoli.

Sângele săracilor

Se citeşte că Francisc a refuzat oferta destul de însemnată, a luat una dintre monede, a rupt-o cu degetele şi toţi au văzut sânge ţâşnind din cele două bucăţi ale monedei. “Sire, B i-a spus sfântul B acesta este sângele supuşilor tăi, pe care îi oprimi şi care strigă răzbunare înaintea lui Dumnezeu”. Şi apoi şi-a urmat drumul spre Roma.

Aici, papa a voit să-l hirotonească cel puţin preot pentru a-l prezenta cu o demnitate mai mare la curtea Franţei, dar Francisc a fost de neclintit. Dacă papa voia să trimită în Franţa un demnitar bisericesc, era suficient să aleagă unul dintre cei care se aflau la Roma, dar dacă dorea să-l trimită tocmai pe el, el era doar un sărman eremit al sfântului Francisc şi nu putea să devină un altul.

Misiunea la curte

Sosit în Franţa, nu l-a vindecat pe rege de boală, dar acesta a avut timp suficient pentru a da ascultare sfaturilor lui Francisc, revăzându-şi şi reparându-şi numeroasele nedreptăţi comise fie în ambientul civil, fie în cel ecleziastic. Şi regăsindu-şi pacea spiritului, s-a prezentat înaintea lui Dumnezeu.

În timp ce se ocupa de afacerile regelui şi ale papei, Francisc îşi răspândea în Franţa ordinul. La moartea suveranului, în timp ce se pregătea să se întoarcă, papa, tot la cererea curţii, l-a rugat să mai rămână în Franţa.

Francisc, care şi la curte a continuat să trăiască conform propriei carisme, a acceptat cu seninătate voinţa papei şi, în acelaşi timp, a lucrat pentru perfecţionarea regulii sale, pentru a fonda al doilea şi al treilea ordin, pentru a scrie Correttorio şi alte cărţi.

A murit la Plessis-les-Tours, la 2 aprilie 1507, lăsând în Biserică o nouă familie spirituală, aceea a minimilor, un nume care aminteşte de înţelepciunea evanghelică a ultimului loc şi de prezenţa lui Cristos în “cei mai mici”.

Spiritualitatea sa fiind aceea a sfântului Francisc din Assisi, ca şi acesta, şi sfântul din Paola a fost acuzat de severitate excesivă. În realitate, stilul de viaţă, moderat şi auster, pe care el l-a voit pentru sine şi pentru fiii săi, nu numai că a favorizat viaţa evanghelică, dar a adus salvare şi longevitate membrilor ordinului.

Fiind un ordin de eremiţi, el vede această experienţă spirituală nu în avantajul exclusiv al individului care o trăieşte, dar şi ca bază pentru o caritate autentică faţă de aproapele, înainte de toate, faţă de cei mai săraci, “minimi”, unde străluceşte mai evident chipul lui Cristos cel răstignit.



[1] Din Scrisorile sfântului. Cit. în: A. Galuzzi, Origini dell= Ordine dei Minimi, Roma 1967.