en-USro-RO

Inregistrare | Login
17 decembrie 2017

Cautare Sfinti

Indice Alfabetic Sfinti

A B C D E F G H I Î J K L M N O P R S Ş T Ț U V X Z

Calendarul zilei

Duminică, 17 decembrie 2017

Sfintii zilei
Sf. Cristofor, călug.
Liturghierul Roman
† DUMINICA a 3-a din Advent
Liturghie proprie, Credo, prefaţă pentru Advent II
violet, III
Lectionar
Is 61,1-2a.10-11: Mă voi bucura în Domnul şi sufletul meu se va veseli în Dumnezeul meu.
Ps Lc 1,46-54: Sufletul meu va tresălta de bucurie în Dumnezeu, Mântuitorul meu.
1Tes 5,16-24: Fiinţa voastră întreagă să se păstreze fără prihană pentru venirea Domnului nostru Isus Cristos.
In 1,6-8.19-28: În mijlocul vostru este unul pe care voi nu-l cunoaşteţi.
 

SFÂNTUL ISIDOR DE SEVILLA

episcop, învăţător al Bisericii

(560-636)

“Cine vrea să rămână mereu cu Dumnezeu, trebuie să se roage şi să citească mereu (Sfânta Scriptură). Când ne rugăm, vorbim cu Dumnezeu însuşi; când însă citim, e Dumnezeu cel care ne vorbeşte
(...) Cititorul cel vrednic nu se preocupă atât de cunoaşterea a ceea ce citeşte, cât, mai ales, să pună în practică”[1].

Familia lui Isidor a fost una norocoasă, chiar dacă a fost marcată de durere.

Tatăl său, Severian, prefect al Cartaginei, în Spania, trăia fericit cu soţia şi cu cei trei fii: Leandru, Fulgenţiu şi Florentina, când a aflat că peste ei vor sosi ca un uragan goţii. Dincolo de daunele materiale ce urmau trecerii lor, acolo unde se opreau, duceau cu ei şi erezia ariană. Pentru un prefect creştin cum era el, lucrul cel mai bun era să emigreze într-un loc mai sigur. S-a mutat astfel la Sevilla: nu era prea bogat, dar asigurase o educaţie creştină copiilor.

Copilăria şi tinereţea

Aici s-a născut, în anul 560, Isidor, care a rămas orfan încă de copil. Spre norocul său, familia era foarte unită şi fratele Leandru a luat de îndată locul tatălui, iar Florentina, pe acela al mamei. Copilului nu i-a lipsit niciodată nimic: nici afecţiunea familiei, nici maeştri pentru studiu în şcoala episcopală sau monastică.

Deja în casă, prin tradiţie, se respira aerul curat şi doct al ambientului bisericesc, şi aceasta constituia pregătirea umană şi creştină a membrilor săi. Astfel, cu timpul, Fulgenţiu a devenit episcop de Astigi (Ecija), Leandru, arhiepiscop de Sevilla, şi Florentina, o strălucită călugăriţă într-o mănăstire în care stareţa pare să fi fost mai întâi guvernantă în casa lor.

Studiosul

În ceea ce îl priveşte pe Isidor, acesta părea făcut special pentru studii, deoarece nu ajungea o carte în mâine sale fără să o devoreze ca pe o hrană predilectă. Metoda studiului său? Să ascultăm ce va scrie el mai târziu: “Cine citeşte, caută mai întâi să înţeleagă ceea ce citeşte. Apoi încearcă să exprime în modul cel mai potrivit ceea ce a învăţat”.

În acele timpuri, studiile B chiar când priveau alte ştiinţe B erau toate terminate cu teologia, mai exact cu Pagina sfântă, adică înţelegerea şi punerea în practică a Sfintei Scripturi. Isidor se mişca cu pasiune în această direcţie şi avea darul de a armoniza în interiorul său ceea ce studia şi de a transmite tuturor într-un limbaj accesibil.

Culegător neobosit al întregii înţelepciuni antice, greceşti, romane şi creştine, a scris cel puţin 17 opere şi a devenit, în evul mediu, un maestru necontestat. Opera sa cea mai cunoscută este Cartea etimologiilor, împărţită în douăzeci de volume de discipolul său, Braulio, episcop de Saragoza. Aceasta este prima enciclopedie creştină, studiată în toate cele mai bune şcoli teologice medievale, lucru ce l-a făcut pe Dante să spună că lumea ştiinţei era în întregime “sub suflul arzător al lui Isidor”.

Dintre celelalte opere, cităm numai câteva: Istoria goţilor; Oficiile divine, unde este explicată vechea liturgie spaniolă, Regula monahilor, pentru a înviora observarea autenticei discipline monastice.

Învăţătorul credinţei

Isidor nu a fost numai un transmiţător al credinţei părinţilor, dar şi un zelos apărător al autenticităţii sale. În Spania timpului său, regele vizigot Leovigild, mai mult din interese politice decât din motive religioase, sprijinea erezia ariană, punând în pericol credinţa autentică în întreaga Peninsulă Iberică. Când fiul său, Ermenegild, s-a convertit la adevărata credinţă, a fost o tresărire de speranţă şi Leandru, deja episcop de Sevilla, a fost trimis la Constantinopol pentru a trata cu împăratul asupra acestui argument. Aici a legat o prietenie profundă cu reprezentantul oficial al Pontifului Roman pe lângă împărat, cel care va ajunge mai apoi papa Grigore cel Mare.

Din nefericire, între timp, partidul contrar lui Ermenegild l-a convins pe rege să-l ucidă pe fiul său, în intenţia de a constrânge poporul să accepte erezia, în timp ce pentru Leandru era decretat exilul.

Dar pe patul de moarte, regele, chinuit de remuşcări, a cerut iertare pentru crima sa şi l-a rugat pe succesorul său, Recared, să repare răul făcut, conducând poporul la Biserica adevărată, aceea a lui Leandru.

Isidor, rămas acasă, nu a pierdut timpul şi a vorbit deschis în apărarea adevăratei credinţe a episcopilor şi principilor, propunând celebrarea celui de-al treilea Conciliu din Toledo pentru a readuce pacea în peninsulă.

Conciliul, într-adevăr, s-a ţinut în anul 589 şi a fost prezidat de Leandru. Isidor a pronunţat cu acea ocazie un discurs memorabil asupra unităţii credinţei. Chiar şi goţii vor urma în masă exemplul noului rege şi pericolul arian va dispărea în întreaga Spanie.

Păstorul

În 601, Leandru, mitropolit al Sevillei, murea, şi în locul său era ales Isidor. Omul cărţilor devine păstor al sufletelor. Deşi îşi îndeplinea cu zel noua sa misiune, orizonturile sale depăşeau foarte mult hotarele diecezei, deoarece mulţi episcopi şi însuşi regele îi cereau intervenţia în rezolvarea problemelor bisericeşti şi civile şi pentru promovarea sinoadelor şi conciliilor. A trebuit să rezolve problema lui Grigore, un episcop care profesa erezia monofizită şi care, izgonit din Siria, s-a refugiat în Spania, unde începea să creeze confuzie. Isidor l-a apropiat şi l-a convins să-şi revizuiască ideile.

Opera cea mai importantă a lui Isidor, după creaţia literară, rămâne, fără îndoială, cel de-al patrulea Conciliu din Toledo, din anul 633. Aici, s-a ajuns, între episcopi, la un acord pentru uniformitate liturgică în toată peninsula. Un fapt foarte important, deoarece se ştie că diversitatea liturgică însăşi era motiv de discordii doctrinale. De asemenea, s-a impus atunci ca orice dieceză să instituie o şcoală de formare pentru cler, după exemplul aceleia pe care de câţiva ani el o conducea cu succes la Sevilla, de unde ieşeau oameni pregătiţi nu numai doctrinar, dar şi spiritual; şi aceasta a permis să aibă un cler celibatar care a pus capăt atâtor abuzuri în Biserică. Pentru aceasta, Conciliul reafirma validitatea celibatului nu numai pentru episcopi, dar şi pentru prezbiteri.

S-a tratat, de asemenea, despre chestiuni politice, pentru a menţine unite populaţiile din peninsulă. Pentru moment, toţi îl recunoşteau ca rege pe Sisenando, dar la moartea sa, regele ar fi trebuit să fie ales în mod democratic de o adunare formată din principii regatului şi din episcopi. S-au dat legi şi cu privire la evrei, care erau foarte numeroşi în teritoriu. Conciliul stabilea că ei nu pot fi constrânşi să se facă creştini.

După lucrarea acestui conciliu, care a dat roade durabile chiar şi în afara naţiunii iberice, Isidor a mai trăit încă trei ani.

Ultimele zile

Sfântul Braulio descrie în felul următor moartea iubitului său maestru: “Simţind că i se apropie sfârşitul, a dublat pomenile, aşa încât, în timpul ultimelor şase luni de viaţă, din toate părţile veneau în casa lui, de dimineaţă şi până seara, o mulţime de săraci. Cu câteva zile înainte de moarte, i-a chemat la sine pe episcopii Giovanni şi Eparchio. Împreună cu ei, a mers în biserică, urmat de o mare mulţime de cler şi de popor. Când a ajuns în mijlocul corului, unul dintre episcopi i-a pus un ciliciu, iar altul cenuşă. Atunci, ridicându-şi mâinile spre cer, s-a rugat şi a cerut cu voce tare iertare pentru păcatele sale. Apoi, a primit din mâinile episcopilor trupul şi sângele lui Cristos, s-a recomandat rugăciunilor celor prezenţi, i-a iertat pe datornicii săi şi a distribuit săracilor toţi banii care-i rămâneau. Întors în apartamentul său, a murit în pace în ziua de 4 aprilie 636”[2].

Isidor a întărit Biserica prin exemplu şi prin cuvânt, cel scris şi cel vorbit, fără să se încreadă în el însuşi, dar lăsându-se călăuzit întotdeauna de acţiunea Duhului Sfânt, convins că, “dacă doctrina nu e susţinută de har, nu ajunge la inimă, chiar dacă intră în ureche. Face zgomot afară, dar nu foloseşte la nimic. Numai atunci cuvântul lui Dumnezeu coboară din ureche în adâncul inimii, când intervine harul, operând în intimitate şi conducând la convertire”[3]. Numai în acest caz, înţelegerea nu poate fi separată de convertire, deoarece, “după ce am cunoscut, trebuie să simţim datoria de a pune în practică lucrurile bune pe care le-am învăţat”[4]. La 25 aprilie 1722, Grigore al XIII-lea l-a proclamat învăţător al Bisericii Universale.



[1] Isidor din Sevilla, Libri delle sentenze, 3, 8-9; PL 83, 679-680.

[2] Cit. din: G. Pettinato, I santi canonizzati del giorno/IV, Edizioni Segno, Udine 1991, pag. 56.

[3] Isidor de Sevilla, Libri delle sentenze, 3, 10; PL 83, 682.

[4] Id., Libri delle sentenze, 3, 10.