en-USro-RO

Inregistrare | Login
14 decembrie 2017

Cautare Sfinti

Indice Alfabetic Sfinti

A B C D E F G H I Î J K L M N O P R S Ş T Ț U V X Z

Calendarul zilei

Joi, 14 decembrie 2017

Sfintii zilei
Sf. Ioan al Crucii, pr. înv. **
Liturghierul Roman
Sf. Ioan al Crucii, pr. înv. **
Liturghie proprie, prefaţă pentru sfinţi
alb,
Lectionar
1Cor 2,1-10a: Noi vorbim de înţelepciunea tainică a lui Dumnezeu 
Ps 36: Gura celui drept exprimă înţelepciunea 
Lc 14,25-33: Fiecare dintre voi care nu renunţă la tot ceea ce are nu poate fi discipolul meu.
Meditatia zilei
Joi din săptămâna a 2-a din Advent

SFÂNTUL VINCENŢIU FERRER

preot

(1350-1419)

“Tu, deci, care doreşti să fii folositor sufletului aproapelui, primul lucru pe care trebuie să-l faci este să alergi la Dumnezeu cu toată inima şi să-i ceri cu simplitate acest har, ca să te învrednicească cu acea caritate care este perfecţiunea virtuţilor, şi prin care tu poţi să împlineşti ceea ce doreşti”
[1].

 

Circumstanţele istorice au făcut din acest predicator neobosit al evangheliei o figură emblematică. El, deosebit de fidel Bisericii, s-a aflat, fără să vrea, de partea unui antipapă. Când şi-a dat seama de eroare, nu a pierdut timpul şi a folosit toate mijloacele care-i erau la dispoziţie pentru ca în Biserică să înceteze scandalul lipsei de unitate.

Cu ascendentul său moral, a dat o contribuţie, nu lipsită de importanţă, în a reface între oamenii Bisericii dezbinările provocate de discordiile lor, evitând să se perpetueze o schismă, şi cu carisma sa de predicator popular, a salvat de erezie creştinătatea Europei Occidentale.

Un demn fiu al lui Dominic

Vincenţiu Ferrer s-a născut la Valencia, în Spania, şi, la 17 ani, a intrat în conventul dominican din oraşul său. Tânăr de o inteligenţă sclipitoare, a studiat cu mult succes filozofia şi teologia în patrie şi apoi la Toulouse, în Franţa, dobândind titlul de “maestru în teologie”.

Imediat i s-a încredinţat învăţământul teologic de pe lângă catedrala din oraşul său şi, în anul 1389, pe motivul pregătirii sale doctrinale ieşite din comun şi a extraordinarei sale capacităţi pe care o avea de a transmite adevărul credinţei fie la persoanele culte, fie la poporul simplu, ordinul i-a încredinţat misiunea de “predicator general”.

Tocmai această notorietate l-a implicat foarte curând în problemele pe care le cunoştea Biserica. În anul 1378, fuseseră aleşi doi papi în acelaşi timp: Clement al VII-lea, la Avignon, şi Urban al VI-lea, la Roma. Care dintre cei doi papi era cel adevărat? Astăzi, istoria recunoaşte legitimitatea lui Urban al VI-lea, dar în acele timpuri mulţi o ignorau.

Cine era adevăratul papă?

“Maestrul” Ferrer a fost întrebat din multe părţi, dar mai înainte de a-şi exprima propria-i părere, a căutat să se informeze foarte bine pe lângă un dominican cu o credinţă sigură, fratele Nicola Eymerich, un om care cunoştea destule lucruri despre Biserică, deoarece fusese capelan şi confesor al papei precedent, Grigore al XI-lea. După acesta, alegerea lui Urban al VI-lea fusese prea tulbure pentru a fi validă. De aceeaşi părere erau şi generalul ordinului său, fratele Elia Raimondo, şi cardinalul aragonez, Pedro de Luna. În plus, acesta din urmă a cerut ajutorul lui Vincenţiu, pentru ca, cu ascendentul său, să convingă curţile Spaniei şi Portugaliei să-l recunoască drept papă pe Clement al VII-lea.

Vincenţiu, convins de validitatea alegerii papei de la Avignon, a scris chiar o carte cu un solid conţinut teologic şi juridic în apărarea sa şi a pus-o la dispoziţia cardinalului de Luna. Acesta l-a copleşit cu onoruri, l-a ales drept confesor al curţii aragoneze şi, când Clement al VII-lea a cunoscut succesul, l-a chemat alături de sine, numindu-l capelan, confesor, penitenţiar apostolic şi maestru de palat.

Pedro de Luna, care îşi luase numele de Benedict al XIII-lea, ştia că Vincenţiu, pe lângă mintea sa ascuţită şi capacitatea sa oratorică deosebită, avea şi o puternică influenţă pe lângă curtea spaniolă şi faţă de masele populare; un om, deci, foarte preţios pentru susţinerea cauzei sale.

În realitate, s-a înşelat amarnic, deoarece, atunci când Vincenţiu a cunoscut de aproape intrigile de la curtea avignoneză şi şi-a dat seama că prietenul său, Pedro, deşi îmbrăcat cu o mantie papală, era mai degrabă viclean decât virtuos, a început să se distanţeze, abandonând curtea şi retrăgându-se în conventul dominicanilor din Avignon. Aici a început să-şi pună o serie de întrebări: Benedict al XIII-lea era cu adevărat papa legitim? Şi dacă ar fi fost, pentru ce nu accepta ideea de a renunţa pentru evitarea unei schisme neplăcute în creştinism? Astfel, constata cu durere că, în timp ce păstorii discutau pentru a şti “cine dintre ei este cel mai mare?”, turma lui Cristos era împrăştiată şi, în diferite puncte ale Europei, cădea victimă ereziilor.

Predicator popular

În anul 1398, Vincenţiu s-a îmbolnăvit grav şi, în timp ce se pregătea de moarte, a avut viziunea lui Isus, cu sfântul Dominic şi sfântul Francisc, care îi anunţa vindecarea şi încredinţarea misiunii de reevanghelizare a Bisericii. În timp de aproape un an Vincenţiu şi-a redobândit deplina sănătate şi, profund convins că a primit un mandat divin, în timp ce oamenii Bisericii se agitau construind tot felul de conflicte, el şi-a asumat grija poporului lui Dumnezeu, parcurgând aproape întreaga Europă Occidentală şi predicând evanghelia.

Predica sa era una plină de înflăcărare marcată de accente apocaliptice. Situaţia tristă a Bisericii, înaintarea ereziilor, confuzia în privinţa papei, totul îl făcea să se gândească la sfârşitul lumii. În această perspectivă, el cerea poporului o purificare a propriilor obiceiuri şi o întoarcere la practica virtuţilor evanghelice, pentru a evita căderea în erezie şi pentru a ajuta Biserica, mireasa lui Cristos, să-şi regăsească unitatea internă cerută de Cristos de la Tatăl.

Cu acest spirit a predicat în Spania, în Franţa, în Elveţia, probabil şi în Belgia, şi în Italia septentrională, unde l-a întâlnit pe tânărul Bernardin de Siena, care apoi a intrat în rândul franciscanilor şi i-a urmat exemplul de predicator popular. În jurul persoanei sale, aşa cum se întâmpla în evul mediu superior, s-au format grupuri de penitenţi care uneori atingeau numărul de mai bine de zece mii de persoane. Era vorba, înainte de toate, de persoane care voiau să pună în practică ad litteram tot ceea ce el predica prin manifestări externe de tip penitenţial, pe atunci foarte gustate, cu procesiuni şi biciuiri în public. Pentru aceasta, erau numiţi “flagelaţi” sau “penitenţi”.

Vincenţiu nu era foarte fericit de aceasta, deoarece entuziasmul lor se transforma în fanatism, şi de aceea le-a impus acestora reguli foarte severe, căutând să-i menţină într-un regim bisericesc fervoros, dar normal de viaţă creştină. Mulţi dintre aceştia au fost în oraşele lor la originea faimoaselor confraternităţi, asociaţii de laici care au avut o influenţă pozitivă secole de-a rândul în Biserică.

Refacerea unităţii

Între timp, situaţia creştinismului la vârf se înrăutăţise foarte mult. La Pisa, unii cardinali îi depuseseră pe cei doi papi şi aleseseră un al treilea cu rezultatul că, acum, creştinătatea avea nu doi ci trei papi. Atunci s-a reunit Conciliul de la Perpignano şi a propus ca cei trei să renunţe şi, în locul lor, să fie ales un singur papă. Vincenţiu, prezent la acest conciliu, s-a folosit de ascendentul său faţă de Pedro de Luna pentru a-l convinge să accepte propunerea, dar nu a reuşit.

Le-ar fi fost mai uşor să readucă la adevărata credinţă masele populare decât să determine un demnitar bisericesc să facă un act de umilinţă. S-a încercat din nou, în anul 1514, împreună cu Ferdinand de Castilia, când Ioan al XXIII-lea, la Pisa, şi Grigore al XII-lea, la Roma, îşi făcuseră cunoscută renunţarea, dar şi de această dată a fost inutil.

În timp ce conciliul se reunise la Constanţa pentru alegerea noului papă, împăratul în persoană s-a dus la Perpignano şi, cu colaborarea lui Vincenţiu, a cerut demisia lui Pedro de Luna. După o lună de tratative inutile, s-a întors la Constanţa cu mâinile goale, în timp ce Vincenţiu, obosit de lungile călătorii şi întristat de încăpăţânarea vechiului său prieten, s-a îmbolnăvit grav. Medicului trimis de Pedro de Luna i-a răspuns că nu avea nevoie de îngrijire şi că în joia următoare se va urca din nou la amvon pentru a predica. Şi aşa a făcut.

A fost cea mai strălucită predică din viaţa sa, începută cu citatul biblic din Ezechiel: “Oase uscate, ascultaţi cuvântul lui Dumnezeu!” A vorbit cu pasiune despre necesitatea unităţii în Biserică şi despre rezistenţele absurde şi inutile ale celor care se opuneau, aluzie clară la De Luna ; a stigmatizat egoismul acestora, arătând că apropierea de moarte revelează stupiditatea propriilor vanităţi şi apropierea cutremurătoarei judecăţi a lui Dumnezeu. Biserica era arhiplină cu lume şi cu numeroase personalităţi, ambasadori, principi şi cardinali şi însuşi De Luna era prezent.

El a ascultat impasibil, dar puţin după aceea a fugit. Vincenţiu, în acel moment, de acord şi cu regele Ferdinand, i-a dezlegat pe toţi de obligaţia ascultării faţă de fugar, invitându-i să-l accepte pe noul papă ce va fi ales la Constanţa.

Când, în conciliu, a fost proclamat papă Martin al V-lea, Vincenţiu predica la Tours. Trimişii veniţi de la conciliu i-au anunţat oficial şi solemn numirea, aşa cum se obişnuia să se facă şi cu privire la regi, mulţumindu-i pentru contribuţia sa în refacerea unităţii Bisericii. Bucuria şi deplina sa adeziune faţă de Martin al V-lea erau pentru masele populare, şi nu numai pentru ele, un semn important al legitimităţii noului papă.

Se închidea astfel un capitol dureros al istoriei Bisericii şi Vincenţiu continua senin misiunea evanghelizatoare, ajungând până în Normandia. La Caen, a predicat şi în prezenţa regelui Angliei, stupefiat să constate în predicator şi darul limbilor. De la Caen, s-a dus la Nantes şi apoi la Vannes, unde, la 5 aprilie 1419, şi-a sfârşit ziua sa pământească.

Ca fiu al sfântului Dominic, îşi îndeplinise într-o manieră exemplară misiunea de predicator al evangheliei.



[1] V. Ferrer, Sulla vita spirituale, Ed. Garganta Forcada, 13.