en-USro-RO

| Login
18 septembrie 2018

Cautare Sfinti

Indice Alfabetic Sfinti

A B C D E F G H I Î J K L M N O P R S Ş T Ț U V X Z

Calendarul zilei

Marți, 18 septembrie 2018

Sfintii zilei
Sf. Iosif din Copertino, pr.
Liturghierul Roman
Marți din sãptãmâna a 24-a de peste an
Liturghie la alegere, prefațã comunã
verde, IV
Lectionar
1Cor 12,12-14.27-31a: Voi sunteți trupul lui Cristos și membru fiecare în parte.
Ps 99: Noi suntem poporul Domnului și turma pãșunii sale.
Lc 7,11-17: Tinere, îți zic, scoalã-te!

Meditatia zilei
Marți din sãptãmâna a 24-a de peste an

SFÂNTUL IOAN BAPTIST DE LA SALLE

fondatorul congregaţiei Fraţii Şcolilor Creştine

(1631-1719)

“Întotdeauna în modul vostru de a învăţa, comportaţi-vă într-o manieră în care copiii încredinţaţi grijii voastre să vadă că voi vă exercitaţi misiunea ca miniştri ai lui Dumnezeu în caritate adevărată şi străduinţă fraternă”
[1].

 

Pentru La Salle, fondatorul unei familii călugăreşti laice, fiii săi erau chemaţi la marea aventură nu de a predica evanghelia de la amvoane sau să o tipărească pe file de carte, dar să o imprime în inima tinerilor din şcoli.

Într-o ascensiune rapidă

Ioan Baptist s-a născut la Reims, în Franţa, la 30 aprilie 1651, în familia soţilor La Salle, o familie nobilă care nu mai poseda bogăţia bunurilor materiale, dar păstra fineţea comportării. Ioan a fost primul dintre cei zece fii, dintre care trei preoţi şi o călugăriţă. Acasă a primit o educaţie aleasă din partea mamei, Nicoletta Möet, şi a bunicii, Pieretta Lespagnol. Primii paşi în studiu i-a făcut cu învăţătorii familiei, apoi a frecventat, ca extern, Colegiul “Bon-Enfants”.

Visul său era să devină preot şi, pentru conduita sa exemplară şi pentru foarte bunele rezultate la studii, la 11 ani a primit tonsura clericală şi, la cincisprezece, o bursă din partea unui canonicat pentru continuarea liniştită a studiilor. La 16 ani, era deja “maestru în arte”. A făcut studiile de teologie mai întâi în oraşul său natal şi apoi la Paris, la Sorbona. În anul 1678, a fost hirotonit preot şi, în 1680, obţine doctoratul în teologie. Acum putea să se dedice, în sfârşit, ministeriului pastoral şi a făcut-o cu o mare angajare.

Pregătire providenţială

Pentru a nu devia de la drumul sfinţeniei pe care şi l-a propus, şi-a ales ca director spiritual un preot sfânt, canonicul Nicola Roland. Acesta, având preocuparea de a instrui şi asista fetele sărace, întemeiase Congregaţia “Santo Bambino”, pentru surori, şi încet, încet l-a introdus pe La Salle în lumea şcolii pentru fiii celor săraci.

O altă circumstanţă l-a introdus încă şi mai mult în această problematică. Un laic foarte angajat, maestrul Adriano Nyel, a cerut ajutorul său pentru întemeierea unei şcoli pentru copiii săraci după recomandările şi sprijinul financiar al doamnei Maillefer, o convertită ce avea legături de rudenie cu familia La Salle. Ioan a acceptat să-i dea o mână de ajutor şi, când şcoala a început să funcţioneze, două lucruri i-au sărit imediat în ochi. Înainte de toate, necesitatea extremă de a da o formaţie integrală atâtor copii care altfel ar fi crescut nepregătiţi pentru exigenţele noilor timpuri, devenind uşor victime ale mizeriei şi ale tuturor viciilor care în mod normal o însoţeau; în al doilea rând, necesitatea de a pregăti maeştri, la înălţimea misiunii lor, atât din punct de vedere intelectual şi pedagogic, cât şi sub aspect spiritual.

Încă de la început a organizat întâlniri periodice de formare pentru maeştri, dar apoi şi-a dat seama că nu era suficient să-i înveţe şi să le dea sfaturi bune: era necesar să trăiască şi să lucreze împreună cu ei. Începea să-şi formeze în minte ideea unei congregaţii de laici consacraţi lui Dumnezeu şi decişi să-şi consume în şcoală toate talentele lor naturale şi dobândite. Şi-a făcut cunoscută ideea şi a găsit imediat un grup de învăţători dispuşi să-l urmeze. A renunţat atunci la canonicat, a îmbrăcat o haină mai modestă şi a început să locuiască împreună cu ei. Era anul 1683. Se năşteau astfel primii “fraţi ai şcolilor creştine”.

În anul următor, o mare foamete a lovit regiunea şi La Salle a vândut toate bunurile sale şi nu le-a dat propriei instituţii, ci le-a distribuit printre săracii oraşului. În acele zile, a primit ca pomană o bucată de pâine, şi întors acasă, a mâncat jumătate în genunchi şi cu lacrimi, experimentând într-o manieră extraordinară şi profundă paternitatea lui Dumnezeu, aşa cum i se întâmplase şi sfântului Francisc când i-a restituit tatălui său mantia. În 1687, se deschidea primul noviciat cu numeroşi aspiranţi de valoare. Dumnezeu binecuvânta opera care tocmai lua naştere.

Între timp, începeau primele persecuţii. Schimbarea vieţii sale nu a fost pe placul părinţilor şi a trezit resentimentul burgheziei şi a clerului oraşului. Abandonarea hainei nobiliare, pentru a îmbrăca o mantie ţărănească, şi abandonarea oficiului de canonic, pentru a se amesteca cu oamenii de rangul cel mai de jos, pierzându-şi timpul preţios alături de ştrengarii străzii, aceasta era o gravă ofensă adusă familiei sale şi demnităţii sale sacerdotale!

Un drum în urcare

Chiar şi prietenii care îi apreciau opera îi puneau piedici. Episcopul de Reims îl voia numai în dieceza sa şi nu permitea să-şi extindă opera în afara hotarelor sale; parohii acceptau cu plăcere şcolile, dar nu înţelegeau cum pot laicii să formeze o comunitate religioasă conducându-se singuri, fără autoritatea şi controlul unui preot, şi se amestecau în viaţa internă a “fraţilor”, făcând-o pe stăpânii; până şi sistemul scolastic existent, simţindu-se minat de noua metodă pe care sfântul o introducea cu succes, a adresat critici dure congregaţiei în formare.

Ca şi cum toate acestea nu ar fi fost de ajuns, unii care făceau parte din curentul galican şi iansenist, şi care provocau mari daune comunităţilor creştine, căutau să-i atragă de partea lor. Fără ca el să ştie, au pus o falsă semnătură pe o scrisoare de protest împotriva bulei Unigenitus. La această calomnie, sfântul a ripostat energic cu o scrisoare autografă în care se semna “preot roman”. Imediat a fost considerat ca trădător şi conservator şi a început o persecuţie feroce nu numai prin cuvinte, dar şi prin fapte, retrăgând subvenţiile la şcolile sale. În unele locuri, fiii săi au suferit de foame şi au fost ajutaţi prin caritatea unei mănăstiri de clauzură. În mijlocul acestor dificultăţi, deşi a suferit, mai ales, din cauza devierilor unora dintre ai săi, La Salle înainta împins de o forţă superioară, cu convingerea că opera nu era a sa, ci a lui Dumnezeu.

O intuiţie genială

În şcolile timpului se învăţa în latină, şi aceasta comporta o mare dificultate pentru cea mai mare parte dintre elevi, care, provenind din familii sărace şi fără vreo pregătire anterioară, după primele eforturi, renunţau cu uşurinţă. Învăţământul, dincolo de aceasta, avea o construcţie clasică şi era utilă numai celor care se pregăteau pentru preoţie sau se îndreptau spre o profesiune liberală, dar nu era pentru fiii celor săraci, destinaţi, în marea lor parte, muncii câmpului sau exercitării unei meserii.

La Salle a avut curajul să modifice o tradiţie multiseculară şi a introdus învăţământul în limba maternă şi, după “Micile Şcoli” parohiale, a fondat şi “Şcolile Profesionale” pentru cei care voiau să înveţe o meserie. Asemenea şcoli se vor dezvolta ulterior, ajungând adevărate “Institute Superioare”, dând o contribuţie deloc neglijabilă la dezvoltarea sectorului tehnic. Pentru formarea învăţătorilor la înălţimea misiunii lor, s-au întemeiat “Şcolile pentru Învăţători”, premergătoare actualelor Institute Magistrale, unde se asigura o formare foarte bună viitorilor învăţători.

Pentru a veni în întâmpinarea foştilor deţinuţi şi a altor neintegraţi social, a inventat “Şcolile de Recuperare” şi, în sfârşit, pentru tineri şi pentru adulţi, care nu puteau frecventa şcoala de zi, pentru că erau implicaţi în unele munci, a instituit cursuri serale şi duminicale. În tot ceea ce privea şcoala, La Salle îşi actualiza cunoştinţele şi observa îndeaproape celelalte instituţii similare existente în Franţa şi în altă parte, cum ar fi aceea a părintelui Barré a minimilor, de la Paris, şi aceea a Scolopilor, din Italia.

Patronul învăţătorilor

Când a fost posibil, a transferat casa generală la Paris, unde a fondat Colegiul “Saint Sulpice”. Pentru diferite motive, l-a transferat apoi la Rouen, apoi, din nou, la Paris şi, în sfârşit, în mod definitiv, la Rouen. Aici, fondatorul a făcut ultimele retuşuri operei sale şi apoi s-a stins, la 7 aprilie 1719, când fundaţia sa număra deja 101 membri aflaţi în 23 de case cu circa 10.000 de elevi. În anul 1900, el a fost canonizat şi, în 1950, pentru actualitatea metodei educative, papa Pius al XII-lea avea să-l proclame “patron ceresc lângă Dumnezeu pentru toţi învăţătorii”.

Viaţa evanghelică în cotidian

Spiritualitatea lui La Salle este aceea tipică şcolilor franceze ale timpului său, adică aceea a umanismului devot, care datora atâta sfântului Francisc de Sales. Ea ajuta la introducerea unei autentice vieţi evanghelice în cotidian şi lua în serios considerarea darurilor şi calităţilor umane ca daruri ale lui Dumnezeu, de utilizat pentru binele umanităţii. El a reţinut aceasta ca fiind ceva foarte adaptat pentru fiii săi.

Natural, nici un sfânt nu-l copie pe altul în totalitate, dar întotdeauna îşi pune amprenta sa genială asupra operei proprii. Aşa a făcut şi La Salle. El i-a învăţat pe ai săi că, pentru a pregăti tinerii pentru viaţă, este necesar, înainte de toate, să existe o solidă bază religioasă, nu atât intelectuală, ci de viaţă, dându-le lor posibilitatea de a face o puternică experienţă a paternităţii lui Dumnezeu. Aceasta este misiunea încredinţată de Domnul fiilor săi. Pentru a o îndeplini, ei trebuie să se simtă fii ai aceluiaşi Părinte şi fraţi între ei, trăind uniţi în aceeaşi casă; apoi, fiecare, la şcoală, va reproduce acest climat din familie cu elevii, frate între fraţi, toţi discipoli ai unicului Maestru. Pentru La Salle, numai această viaţă de comuniune, trăită în prezenţa lui Dumnezeu, dă valoare întregii activităţi a Fraţilor Şcolilor Creştine: cuvintelor lor, exemplelor lor, culturii şi capacităţii lor didactice.

Un lucru la care La Salle nu a voit să renunţe niciodată a fost laicitatea membrilor congregaţiei sale. A susţinut multe lupte, a suferit umiliri, i-a fost ridicată până şi autoritatea asupra fiilor săi spirituali, dar el a rămas ferm în convingerea că “fraţii” trebuiau să rămână laici şi ca învăţători laici aveau o mare misiune de desfăşurat. Chiar şi responsabilii comunităţii şi acela al întregii congregaţii trebuiau să fie laici. El personal era o excepţie care nu trebuia să se repete. A fost, în acest sens, un profet şi poate unicul fondator care în acel timp a obţinut aprobarea regulii cu aceste dispoziţii.



[1] Din Meditaţiile lui La Salle, medit. 201.