en-USro-RO

Inregistrare | Login
14 decembrie 2017

Cautare Sfinti

Indice Alfabetic Sfinti

A B C D E F G H I Î J K L M N O P R S Ş T Ț U V X Z

Calendarul zilei

Joi, 14 decembrie 2017

Sfintii zilei
Sf. Ioan al Crucii, pr. înv. **
Liturghierul Roman
Sf. Ioan al Crucii, pr. înv. **
Liturghie proprie, prefaţă pentru sfinţi
alb,
Lectionar
1Cor 2,1-10a: Noi vorbim de înţelepciunea tainică a lui Dumnezeu 
Ps 36: Gura celui drept exprimă înţelepciunea 
Lc 14,25-33: Fiecare dintre voi care nu renunţă la tot ceea ce are nu poate fi discipolul meu.
Meditatia zilei
Joi din săptămâna a 2-a din Advent

SFÂNTUL MARTIN I

papă martir

(+655)

“Prin mijlocirea sfântului Petru, (Dumnezeu) să statornicească inimile lor în credinţa adevărată, să-i întărească împotriva oricărui eretic şi duşman al Bisericii noastre. Să le dea tărie, în special, păstorilor care îşi conduc turma. Fie ca necedând în faţa vreunui lucru oricât de mic şi neîmpiedicându-se de vreun lucru secundar, să păstreze integră credinţa profesată prin scris înaintea lui Dumnezeu şi a sfinţilor îngeri şi, prin aceasta, să poată primi împreună cu mine, sărmanul, coroana dreptăţii şi a fidelităţii din mâinile Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Cristos”
[1].

Acestea sunt cuvintele unui om care, din teribila închisoare a Crimeii, pe nedrept privat de elementarele drepturi umane, departe de propria Biserică, şi-a păstrat integră demnitatea, intactă credinţa, şi a găsit tăria de a se ruga pentru cel care i-a ocupat locul şi pentru fiii Romei, care, din nefericire, mai întâi l-au uitat şi apoi l-au abandonat. Pentru ei a invocat de la Dumnezeu fidelitatea faţă de acea doctrină pentru ce el suferă o moarte lentă de-a lungul unui martiriu dureros.

Martin s-a născut la Todi, dar, o dată ajuns diacon al Bisericii din Roma, pentru calităţile sale neobişnuite în cunoaşterea învăţăturii şi în trăirea sfinţeniei, papa l-a trimis la Constantinopol ca reprezentant al său, astăzi, am zice, ca nunţiu apostolic. În contact cu curtea imperială şi cu patriarhatul cel mai important din Orient, locul convergenţei atâtor probleme religioase şi politice, a învăţat cât era de greu să împiedici politica să instrumentalizeze credinţa.

Un pontificat dificil

Când a fost ales papă, în anul 649, raporturile cu Orientul nu erau foarte bune, nici în câmpul politic, nici în cel religios, din cauza unor aprinse dispute teologice în jurul monotelismului. Unele Biserici, apelând la Conciliul din Calcedon, care definise două naturi în unica persoană a lui Cristos, susţineau că în el existau două voinţe, divină şi umană; alţii, în schimb, pentru a evita un posibil contrast între cele două voinţe, nu admiteau decât una singură, aceea divină.

În trecut, împăratul Heraclius sprijinise doctrina unicei voinţe, şi de aici numele de monotelism, şi o impusese printr-un decret în întreg imperiul, alimentând astfel discuţii şi disensiuni, înainte de toate, între Roma şi Constantinopol.

Împăratul Constans al II-lea, temându-se că disputa teologică poate deveni şi motiv de separare politică între Orient şi Occident, s-a gândit să taie capul taurului cu un nou decret, numit Tipul, unde printre altele poruncea: “Dispunem pentru toţi supuşii noştri că de astăzi este interzis chiar să se şi discute dacă în Cristos sunt una sau două voinţe. Cine nu va ţine seama de această dispoziţie, în primul rând, va fi supus judecăţii teribile a lui Dumnezeu, iar în al doilea rând, se expune pedepselor imperiale: depunerii, dacă este episcop, confiscării bunurilor, dacă este un bogătaş, biciuirii şi exilului, dacă este un simplu supus”[2].

Împăratul uita că între supuşii săi erau şi descendenţi ai lui Socrate, dispuşi să soarbă mai degrabă cucuta decât să renunţe la exprimarea ideilor proprii. Un numeros grup de călugări, printre care şi celebrul şi învăţatul sfânt Maxim Mărturisitorul, pentru a nu se supune decretului împăratului, a luat calea exilului şi s-a refugiat la Roma; acelaşi lucru l-a făcut şi un alt grup de episcopi din regiunile Orientului Mijlociu, ocupate de musulmani din cauza lipsei de preocupare a autorităţilor de la Constantinopol.

Când a fost ales papă, Martin nu a aşteptat confirmarea împăratului, cum se obişnuia mai înainte, şi pentru faptul că exarhatul de Ravenna ce reprezenta împăratul în Occident, era vacant. Papa şi-a început imediat lucrul, conştient de independenţa sa faţă de orice autoritate politică. Acest lucru nu a plăcut împăratului, mai ales atunci când papa, ales de abia de trei luni, anunţase un conciliu la Roma şi, în biserica din Lateran, s-au reunit aproape toţi episcopii italieni, cam treizeci de episcopi orientali şi o reprezentanţă a episcopilor africani, lucru nemaiauzit, deoarece, din timpul lui Constantin, marile concilii au fost întotdeauna anunţate de împărat sau cel puţin niciodată fără consimţământul lui.

Părinţii conciliului au respins în unanimitate decretul clar monotelist al lui Heraclius, de asemenea, decretul lui Constans al II-lea, care impunea tăcerea, ca, de altfel, pe toţi cei care urmau monotelismul.

Persecuţia împăratului

Împăratul, fără să se gândească de două ori, a voit să-i dea o lecţie exemplară episcopului Romei, care să valoreze pentru el şi pentru succesorii săi: decretele imperiale nu se discutau în concilii, dar erau executate de toţi supuşii, chiar şi de către episcopi.

El trimite la Ravenna, ca exarh, un general, pe Olimpiu, cu ordinul de a-i determina să-i subscrie Tipul-ui nu numai pe episcopii italieni, inclusiv cei din Roma, dar şi pe toţi cetăţenii mai de vază ai oraşului. Dacă papa s-ar fi opus, imediat trebuia arestat şi adus la Constantinopol.

Olimpiu a sosit la Roma cu multă circumspecţie şi şi-a dat seama că misiunea sa nu era deloc simplă, deoarece toţi erau cu papa: episcopii încă reuniţi în conciliu, populaţia şi chiar garnizoana militară care, deşi depindea cu titlul de împărat, se transformase de acum într-o miliţie de apărare a oraşului şi fără legături cu puterea imperială.

Gregorovius povesteşte că Olimpiu a încercat să-l ucidă pe papa prin trădare. În timp ce el se apropia de sfânta Împărtăşanie, scutierul său trebuia să-i înfigă sabia, dar acesta şi-a pierdut dintr-o dată vederea. În realitate, Olimpiu, în şederea sa la Roma, nu numai că nu l-a arestat pe papa, dar s-a revoltat el însuşi împotriva împăratului în speranţa de a ocupa postul în Occident şi apoi a plecat să elibereze Sicilia de musulmanii invadatori. Aici, visele sale s-au frânt şi el şi-a aflat moartea într-o bătălie.

Constans al II-lea, convins fiind că papa complotase împreună cu Olimpiu împotriva unităţii imperiului, a trimis la Ravenna, în anul 653, un nou exarh, Teodor Calliope, cu ordinul de a-l aduce pe papa prizonier la Constantinopol.

Teodor a venit la Roma, s-a baricadat în palatul imperial şi, cu multă viclenie, l-a înştiinţat pe papa că i-a adus o scrisoare de pace din partea împăratului, dar că îi era teamă să se prezinte la Lateran din cauza criminalilor plătiţi pentru a-l înlătura. Papa, om pacific şi cu sănătatea şubredă, chiar dacă suspectase ceva, l-a invitat să vină după ce va fi făcut în tot palatul inspecţia gărzilor sale. Nimeni nu complota împotriva trimisului imperial, în schimb, acesta, când s-a aflat înaintea papei lipsit de apărare, a dat ordin să-l aresteze şi, după ce l-a dus pe papa în garnizoana sa, l-a îmbarcat, în timpul nopţii, pe Tibru, spre mare. Romanii nici n-au avut timp să-şi dea seama ce se petrece.

Spre condamnare

Călătoria pe mare, cu diferitele opriri, a durat 15 luni: timp necesar împăratului pentru a răspândi cele mai negre calomnii împotriva papei şi să purceadă la alegerea unui nou papă la Roma, mai supus la ordinele sale, în persoana lui Eugen I, foarte cunoscut în cercurile imperiale pentru docilitatea sa când a fost reprezentant al papei la Constantinopol. Papei, îmbolnăvit de podagră şi afectat de o continuă dizenterie, nu i s-a dat niciodată dreptul de a coborî de pe navă, nici să se spele sau să primească numeroasele daruri pe care, în fiecare port, creştinii i le ofereau. Numai la Nasso, unde nava a staţionat aproape un an, a putut să fie găzduit şi îngrijit cu afecţiune într-una dintre familiile locului.

Când a ajuns în cetatea imperială, a fost primit de o mulţime aţâţată dinadins pentru a-l insulta prin cuvintele cele mai infamante şi, apoi, închis şi izolat, în totalitate, timp de trei luni, în închisoare.

În tribunal, capetele de acuzare au fost acestea: a uneltit împreună cu Olimpiu împotriva statului; i-a chemat pe sarazini în Sicilia, oferindu-le bani, şi a adus blasfemii împotriva Fecioarei Maria. La aceste acuzaţii, papa a răspuns: “În persoana lui Olimpiu, eu l-am îmbrăţişat pe duşmanul meu personal, deoarece s-a căit de păcatele sale; sarazinilor le-am dat bani pentru a-i răscumpăra pe creştinii lăsaţi de voi fără apărare; ca pontif, am susţinut credinţa împotriva decretului Tipul”. Judecătorul l-a întrerupt, amintindu-i că nu era judecat din motive de credinţă ci pentru înaltă trădare, şi apoi a adăugat, în ceea ce priveşte credinţa: “Atât noi, cât şi romanii suntem creştini; tu singur eşti eretic”. “Acest lucru B a replicat Martin B îl veţi vedea înaintea tribunalului lui Dumnezeu”, şi apoi, referindu-se la acuzaţia de blasfemie, a adăugat: “Acum aş dori ca limba mea să se facă de foc pentru a-i excomunica pe blasfematorii Mariei, mama adevăratului om şi a adevăratului Dumnezeu, Isus Cristos; blestemat cel care nu o venerează mai presus de orice altă creatură, după Dumnezeu unul şi întreit”[3].

În faţa tribunalului

Tribunalul l-a condamnat la depunere şi la moarte. A fost deci dus la un balcon, ca să fie văzut de mulţime, i s-a ridicat palium-ul, semn al autorităţii sale pontificale, care îi fusese pus pe spate cu această ocazie, şi apoi un soldat i-a tăiat haina de sus până jos, lăsându-l pe jumătate gol. Astfel, pus în lanţuri şi aproape gol, a fost dus în mijlocul mulţimii pentru a fi insultat şi apoi a fost închis în celula celor condamnaţi la moarte.

Între timp, Paul, patriarh de Constantinopol, care conspirase împotriva lui, s-a îmbolnăvit grav. Simţind că moartea îi este aproape şi ştiind cum a fost tratat acest papă sfânt, a avut un moment de căinţă şi l-a rugat pe împărat să nu se păteze de sângele episcopului Romei, ci să-i schimbe condamnarea la moarte cu exilul. Şi i s-a dat satisfacţie.

În Joia Sfântă a anului 655, în timp ce, la Roma, papa Eugen se grăbea să celebreze solemn riturile pascale, Martin începea, în Crimeea, la Chersonez, ultima staţiune din calea crucii sale. Din închisoare, unde niciodată nu a văzut o bucată de pâine, le scria puţinilor prieteni rămaşi fideli, dar lipsiţi de putere: “Domnul îmi este aproape, pentru ce trebuie să mă îngrijorez? Sper că în milostivirea sa nu va întârzia să pună capăt acestei situaţii în care mă aflu în modul în care el va crede de cuviinţă. Salutaţi-i pe toţi cei dragi ai voştri în Domnul şi pe toţi aceia care, din iubire faţă de Dumnezeu, au avut milă de mine când mă aflam în lanţuri”[4]. A murit în luna septembrie, în anul 655. Nu departe de el, zăcea în închisoare, cu mâna ciuntită şi cu limba tăiată, un mare prieten al său, sfântul călugăr Maxim Mărturisitorul, dar cei doi nu se puteau vizita.

Pentru fidelitatea faţă de adevărata doctrină şi pentru exemplul sfinţeniei sale, Martin a devenit foarte cunoscut nu numai în Biserica romană, dar chiar şi în cea greacă şi slavă, şi este venerat de toţi ca martir.



[1] Din Scrisoarea a 17-a a papei Martin I: PL 87, 204.

[2] Mansi X, 1029-1030.

[3] Cit. din: G. Pettinato, I santi canonizzati del giorno/IV, Ed. Segno, Udine 1991, pag. 190.

[4] Din Scrisoarea a XVII-a a papei Martin I: PL 87, 204.