en-USro-RO

Inregistrare | Login
17 decembrie 2017

Cautare Sfinti

Indice Alfabetic Sfinti

A B C D E F G H I Î J K L M N O P R S Ş T Ț U V X Z

Calendarul zilei

Duminică, 17 decembrie 2017

Sfintii zilei
Sf. Cristofor, călug.
Liturghierul Roman
† DUMINICA a 3-a din Advent
Liturghie proprie, Credo, prefaţă pentru Advent II
violet, III
Lectionar
Is 61,1-2a.10-11: Mă voi bucura în Domnul şi sufletul meu se va veseli în Dumnezeul meu.
Ps Lc 1,46-54: Sufletul meu va tresălta de bucurie în Dumnezeu, Mântuitorul meu.
1Tes 5,16-24: Fiinţa voastră întreagă să se păstreze fără prihană pentru venirea Domnului nostru Isus Cristos.
In 1,6-8.19-28: În mijlocul vostru este unul pe care voi nu-l cunoaşteţi.
 

SFÂNTUL ANSELM DE CANTERBURY
episcop, învăţător al Bisericii
(1034-1109)

 

“Dumnezeule, te rog, ajută-mă să te cunosc, să te iubesc şi să mă pot bucura de tine. Şi dacă, în această viaţă, nu sunt capabil de acest lucru pe deplin, ajută-mă cel puţin ca în fiecare zi să progresez până când voi ajunge la desăvârşire. Aici să sporească cunoaşterea faţă de tine, şi dincolo să atingă plinătatea; aici să crească iubirea faţă de tine, şi dincolo să fie deplină; şi bucuria mea, aici, să fie plină de speranţă, şi dincolo să se împlinească în realitate”.

Această rugăciune arată de la sine sufletul mistic al lui Anselm. Se spune că cea care i-a transmis în inimă iubirea înflăcărată pentru Dumnezeu a fost mama sa, nobila Ermemberga d=Aosta. Secretarul şi biograful său, monahul Eadmero, povesteşte cum copilul şi-l imagina pe bunul Dumnezeu între albele culmi alpine şi cum, într-o noapte, a visat că îl invita să se aşeze alături de el la masă, într-un splendid loc, pentru a se hrăni dintr-o pâine curată.

Foarte diferită era însă figura tatălui. Gandulfo dei Gisliberti era nobil de origine, dar grosolan în modul său de a fi şi destul de puţin înclinat spre religie. Între tată şi fiu nu a fost niciodată înţelegere deplină.

Anselm s-a născut la Aosta, la începutul anului 1034, şi foarte curând, mama, cu permisiunea soţului, l-a trimis la şcoala de pe lângă Prioratul Benedictin al locului. Aici, Anselm, având doar 15 ani, a cerut să îmbrace haina călugărească, în ciuda opoziţiei permanente a tatălui, care nu permitea absolut deloc ca primul său născut să dispară în anonimatul unei mănăstiri când ar fi trebuit să ducă mai departe gloria familiei sale.

Anselm s-a îmbolnăvit grav şi a cerut să facă voturi înainte de a muri, dar nici în această împrejurare tatăl nu a voit să cedeze. Vindecat de boală şi pierzându-şi mama, “nava inimii lui Anselm B cum spunea Eadmero B rămasă lipsită de ancoră, era aproape în totalitate în derivă în bătaia valurilor vieţii mondene”.

Dintr-un rătăcitor, călugăr

La început, tatăl s-a bucurat, dar imediat şi-a dat seama că raporturile cu fiul său au devenit tot mai dificile, până când, într-o zi, Anselm a dispărut de acasă, traversând Moncenisio, şi, timp de trei ani, a umblat prin Franţa în căutare de aventuri.

A ajuns până în Normandia, unde, spre norocul său, s-a întâlnit cu Lanfranco di Pavia, superiorul mănăstirii din Bec. La şcoala acestuia şi-a reluat studiile şi s-a reaprins în el chemarea monastică. S-a gândit îndelung până să se decidă, apoi, la 26 de ani, a îmbrăcat haina şi, peste puţin timp, a fost hirotonit preot.

În mănăstire, Anselm se simţea în largul său: asceza şi studiul îi deschideau noi orizonturi, ajutându-l să-şi regăsească într-o măsură şi mai mare familiaritatea cu Dumnezeu, pe care o avusese de mic. Dumnezeu era “iubirea, contemplaţia, bucuria şi satisfacţia sa”.

Foarte curând, a fost ales ca maestru şi formator al tinerilor călugări, care îl ascultau cu foarte mare interes, rugându-l să-şi scrie toate lecţiile. Din cauza dificilei experienţe trăite cu tatăl, Anselm a refuzat metodele autoritare şi imperative, pe atunci foarte folosite chiar şi în mănăstiri, şi a folosit arma convingerii, el însuşi convins că cel care împlineşte lucrurile din teamă devine nesincer. Compara tinerii cu plantele, care în câmp deschis cresc mai sănătoase şi mai solide decât cele cultivate în seră.

Când Lanfranco a ajuns abate la Caen, Anselm a fost ales prior şi, cum abatele de Bec era bătrân şi bolnav, a trebuit să poarte de unul singur greutatea conducerii abaţiei ajunse deja celebre, fără însă să abandoneze învăţătura. După moartea abatelui, în anul 1078, călugării l-au ales în unanimitate ca succesor.

În acea vreme, întreaga Biserică era într-o profundă reînnoire şi Anselm a făcut parte şi el din acest şir de reformatori. Era foarte exigent cu sine însuşi şi cu ceilalţi în observarea disciplinei monastice, dar acest lucru trezea entuziasmul şi forma convingerile, înainte de toate, în rândul tinerilor.

Între timp, numeroşi călugări fuseseră chemaţi la Canterbury, pentru a duce fraţilor, dincolo de Canalul Mânecii, reînnoirea ce se înfăptuia pe continent, şi opera lor a fost aşa de bine primită, încât, în anul 1070, trebuind să fie ales un nou arhiepiscop, regele şi poporul l-au ales pe Lanfranco de la Caen. Vechiul şi iubitul maestru al lui Anselm a acceptat însărcinarea şi s-a apucat imediat de lucru, dar a cerut şi ajutorul discipolului său, ca să petreacă un timp la Canterbury pentru a-i instrui pe călugări şi pentru a le da sfaturile necesare în problemele mai dificile. Biserica acestui ţinut, de fapt, se reorganiza după cucerirea din partea normanzilor.

Şederea lui Anselm în insulă a fost cunoscută şi apreciată nu numai de călugări, dar şi de curtea regală a lui Wilhelm Cuceritorul. În acea perioadă, l-a cunoscut pe călugărul Eadmero, care a devenit însoţitorul său fidel. Foarte uşor, acesta şi-a dat seama că Anselm a câştigat simpatia şi afectul călugărilor englezi, deoarece “a fost unul asemenea lor” şi, deşi se bucura de stima arhiepiscopului şi a regelui, nu a voit să trăiască în arhiepiscopie sau la curte, ci în mănăstire, supus disciplinei comune.

Chiar şi după întoarcerea la Bec, legăturile cu Biserica, de acum soră, vor continua să fie aşa de intense, încât, la moartea lui Lanfranco, în anul 1089, regele Wilhelm Roşcatul a trimis să-l aducă pentru a-l face arhiepiscop. Anselm i-a răspuns regelui că nu putea accepta această numire, chiar şi pentru faptul că ea pornea din partea puterii laice, dar apoi a trebuit să se încline în faţa voinţei unanime a episcopilor englezi.

Arhiepiscop de Canterbury

La Canterbury, sarcina sa nu a fost uşoară, nu din cauza călugărilor, a poporului şi a celorlalţi episcopi, ci din cauza luptelor existente între curtea regală şi papa. Puterea normandă s-a impus în faţa celei anglo-saxone, şi noul rege intervenea continuu în viaţa internă a Bisericilor, fie impunându-le taxe, fie făcând numiri, în contrast cu linia reformei gregoriene. Nu o dată s-a ajuns la riscul dezlipirii de Roma, mai ales atunci când regele Wilhelm Roşcatul s-a crezut autorizat să decidă cine este papă legitim între Urban al II-lea, ales de cardinali, şi Clement al VII-lea, susţinut de împăratul Germaniei.

Erau timpuri grele chiar şi pentru Biserica engleză, şi mulţi episcopi au preferat să nu se pronunţe sau să se alinieze de partea regelui, în timp ce Anselm a reafirmat doctrina non-ingerinţei puterii civile în conducerea Bisericii. Dar dacă era inflexibil în principiile sale, era foarte maleabil în rest. Astfel că, în momentul în care regele era în pericol să fie excomunicat de Urban al II-lea, Anselm a mers la Roma pentru a-l împiedica, şi aici a primit palium-ul în semn de recunoaştere a jurisdicţiei sale de primat asupra tuturor episcopilor din Anglia. În timpul şederii sale în Italia, a luat parte şi la Conciliul de la Bari, din anul 1098, şi apoi s-a dus la Bec pentru a-i saluta pe călugării săi.

Între timp, regele a murit şi i-a succedat la tron fiul său, Henric, care, cu multă viclenie, pentru a-şi câştiga stima episcopilor şi a poporului, a trimis un mesager în Franţa pentru a-i spune lui Anselm să se întoarcă mai repede, deoarece toţi îşi aşteptau cu îngrijorare păstorul. A fost, într-adevăr, primit cu toate onorurile, dar îndată după aceea, regele i-a pretins, ca supus al maiestăţii sale, să-i aducă omagiul ascultării şi să-i ceară confirmarea regală pentru exercitarea jurisdicţiei sale de arhiepiscop primat în regat, neconsiderând astfel suficientă desemnarea papală.

A fost un moment dificil pentru Anselm. Deşi s-a arătat, după obiceiul său, în mod hotărât împotriva pretenţiilor regelui, a făcut acest lucru cu mult tact, câştigându-şi sprijinul episcopilor şi fiind de partea regelui în lucrurile în care era posibil, fără a leza cu ceva din libertatea Bisericii. În acest fel, el a dispensat-o de voturile monastice pe Matilda, fiica regelui Scoţiei, pentru a-i permite regelui Henric să o ia în căsătorie.

Exilul, întoarcerea şi ultimii ani

Lupta totuşi nu dădea semne să slăbească. Regele, jucând cartea vicleniei, l-a invitat pe Anselm să meargă la Roma cu un comision pentru a discuta direct cu noul papă, Pascal al II-lea, în problema supremaţiei în Biserica engleză, în sensul definirii dacă aceasta aparţinea arhiepiscopului de Canterbury sau regelui.

Dacă papa i-ar fi dat dreptate regelui, disputa ar fi înclinat în favoarea suveranului; dacă, în schimb, i-ar fi dat dreptate lui Anselm, regele mai avea încă o armă de folosit, împiedicându-l pe arhiepiscop să revină în Anglia şi punând în locul său un altul pe placul lui.

Papa nu numai că l-a reconfirmat pe Anselm în misiunea sa de primat, dar a ameninţat cu excomunicarea orice laic care ar fi îndrăznit să procedeze la învestituri bisericeşti. Regele a acuzat lovitura: nu ar fi putut să-l aleagă un succesor lui Anselm din cauza pedepsei cu excomunicarea şi poate a posibilei revolte din partea multor principi şi episcopi. S-a limitat astfel să-l expulzeze pe Anselm din regatul său.

Au început atunci pentru sfântul episcop trei ani de exil în Franţa, până ce regele a considerat oportun să renunţe la pretenţiile sale şi să-i permită, în anul 1106, să revină, primit de toţi cu mare festivitate.

Conştient că de acum îi mai rămân doar câţiva ani de viaţă, Anselm a ţinut un conciliu la Londra, pentru a reafirma independenţa Bisericii faţă de puterea politică, şi apoi s-a dedicat în special formării clerului.

A murit la 21 aprilie 1109 şi unuia dintre succesorii săi, sfântului Thomas Becket, îi va reveni misiunea să ceară canonizarea, în timp ce un rege, Iacob al III-lea, îi va cere papei să-l proclame ca învăţător al Bisericii.

Maestru în credinţă

Anselm nu a fost, de fapt, numai un om de conducere şi reformator al Bisericii, dar a fost şi un excelent maestru cu deschidere universală. Între operele sale, ne reamintim două dintre cele mai cunoscute.

Monologion
este o meditaţie plină de iubire, unde mintea, întărită de credinţă şi de Sfânta Scriptură, se aventurează, cu toate capacităţile umane, în căutarea cunoaşterii lui Dumnezeu unul şi întreit, după metoda patristică şi, în special, cea augustiniană. Aici, raţionamentul filozofic, speculaţia metafizică, rugăciunea filială şi contemplarea mistică se întrepătrund într-un mod minunat.

În Proslogion, autorul, voind să completeze prima operă, a încercat să ofere o demonstraţie raţională a existenţei lui Dumnezeu, căutând “cu un singur şi scurt argument să arate ceea ce se crede şi se învaţă despre Dumnezeu”. Prezentăm aici, pe scurt, acest argument, devenit apoi celebru, pentru a trezi interesul cititorilor care vor voi mai apoi să-l aprofundeze şi să pătrundă puţin în inima acestui învăţător al Bisericii.

El începe cu această rugăciune: “O, Doamne, tu, care dai sensul credinţei, fă-mă să înţeleg, întrucât tu ştii că este folositor, că tu exişti aşa cum credem şi că tu eşti acela în care credem! Noi credem că tu eşti acel ceva în raport cu care nu se poate gândi ceva mai mare”.

Acest “ceva în raport cu care nu se poate gândi ceva mai mare există atât în intelect, cât şi în realitate”. Trebuie să existe în realitate, căci altfel intelectul uman nu l-ar putea percepe ca fiind acel ceva faţă de care nu se poate gândi ceva mai mare.

Anselm îşi încheie astfel reflecţia sa rugăciune: “Şi acesta eşti tu, o, Doamne, Dumnezeul nostru! Deci tu, o, Doamne, Dumnezeul meu, exişti şi eşti aşa de adevărat, încât nu poţi fi gândit fără să exişti! Şi pe bună dreptate. Căci, dacă vreo minte anume ar putea gândi ceva mai mare decât tine, o creatură s-ar ridica deasupra Creatorului şi ar fi considerată atunci Creatorul. Şi acest lucru este absurd. De fapt, toate celelalte lucruri care există, cu excepţia ta numai, pot fi gândite şi ca ne-existând. Numai tu singur, deci, ai existenţa în modul cel mai adevărat şi deplin în raport cu orice alt lucru, deoarece orice alt lucru nu există într-un mod aşa de adevărat şi deoarece existenţa sa este inferioară”.

Fondatorul scolasticii

Acest argument ontologic a trezit multe polemici, dar sigur a deschis o cale nouă pentru cercetarea teologică, meritând autorului titlul de fondator al teologiei scolastice.

Astăzi i se recunoaşte lui Anselm meritul de a fi afirmat cu claritate, în toate scrierile sale, că cel care vrea să facă teologie nu poate să se încreadă numai în inteligenţa sa, ci trebuie să aibă o vie experienţă a credinţei trăite. Pentru el, activitatea teologului cuprinde trei stadii: primul dintre acestea este credinţa care este darul gratuit al lui Dumnezeu, care trebuie primit cu umilinţă; apoi, experienţa, adică întruparea în cotidian a cuvântului biblic în care se crede; numai după aceea vine adevărata cunoaştere, care nu este făcută din raţionamente reci, ci este o intuiţie contemplativă.

“Cel care nu a crezut B scria el B nu poate înţelege. Deoarece cel care nu are credinţă nici nu poate experimenta, şi cine nu este expertus, nu cunoaşte. De fapt, aşa cum cel care a făcut experienţa unui lucru ştie mai mult decât acela care a auzit numai vorbindu-se despre el, la fel, ştiinţa celui care a experimentat este superioară cunoaşterii celui care ştie numai din auzite”.

O altă caracteristică a lui Anselm a fost iubirea faţă de Mama lui Dumnezeu. Iată una dintre invocaţiile sale: “Marie, tu eşti cea mai mare, Marie, cea mai fericită între fericite, Marie, tu eşti cea mai mare dintre femei; tu, Doamnă, eşti mare, eşti atât de mare; pe tine, inima mea vrea să te iubească, pe tine, limba mea doreşte să te laude cu ardoare”.