en-USro-RO

Inregistrare | Login
17 decembrie 2017

Cautare Sfinti

Indice Alfabetic Sfinti

A B C D E F G H I Î J K L M N O P R S Ş T Ț U V X Z

Calendarul zilei

Duminică, 17 decembrie 2017

Sfintii zilei
Sf. Cristofor, călug.
Liturghierul Roman
† DUMINICA a 3-a din Advent
Liturghie proprie, Credo, prefaţă pentru Advent II
violet, III
Lectionar
Is 61,1-2a.10-11: Mă voi bucura în Domnul şi sufletul meu se va veseli în Dumnezeul meu.
Ps Lc 1,46-54: Sufletul meu va tresălta de bucurie în Dumnezeu, Mântuitorul meu.
1Tes 5,16-24: Fiinţa voastră întreagă să se păstreze fără prihană pentru venirea Domnului nostru Isus Cristos.
In 1,6-8.19-28: În mijlocul vostru este unul pe care voi nu-l cunoaşteţi.
 

SFÂNTUL FIDEL DIN SIGMARINGEN
(1578-1622)

“Sfântul Fidel revărsa plinătatea carităţii sale în întărirea şi ajutorarea aproapelui, îmbrăţişa cu inimă paternă pe toţi cei suferinzi, susţinea numeroşi săraci cu pomenile adunate din toate părţile. Alina singurătatea orfanilor şi a văduvelor, procurându-le ajutorul de la cei puternici şi de la principi. Îi ajuta fără să obosească pe prizonieri, cu toate mângâierile spirituale şi trupeşti de care era capabil, vizita cu multă preocupare pe bolnavi, îi încuraja, îi împăca cu Dumnezeu, îi întărea pentru a înfrunta ultima bătălie. Acest bărbat, Fidel, în nume şi în fapt, a excelat în apărarea neîncetată a credinţei...
“.

În secolul al XVI-lea, ne aflam foarte departe de o conştiinţă ecumenică. Biserica Catolică se simţea dezlipită de fiii ei, prin apariţia noilor Biserici creştine, şi acestea apărau cu dinţii cuceririle lor. Religia, de asemenea, se amesteca cu politica şi lupta devenea, nu de puţine ori, sângeroasă. Fratele Fidel din Sigmaringen a trebuit să trăiască în tot acest marasm şi a încercat s-o facă cu multă caritate, chiar dacă nu putea să se sustragă limitelor mentalităţii timpului. Pentru aceasta, şi-a dat viaţa, dar, astfel, el şi-a dat contribuţia pentru o convieţuire mai puţin violentă între catolicii şi calvinii din Elveţia.

O viaţă aventuroasă, dar curată

El nu s-a născut în Elveţia, ci în Germania, la Sigmaringen, în anul 1578, în familia lui Ioan Roy şi Genoveffa Rosenberger, originari din Flandra şi având tradiţie catolică. Numele său de botez era Marcu. Şi-a făcut studiile cu succes şi, în 1601, terminând în mod strălucit cursul de litere şi filozofie la Friburg, a început, în acelaşi oraş, studiile juridice. A trebuit să le întrerupă, în 1604, când contele de Statzingen i-a încredinţat pe fiii săi şi alţi tineri nobili, pentru a-i instrui şi pregăti pentru viaţă.

A avut, alături de ei, o experienţă originală în timpul celor şase ani de convieţuire, străbătînd Italia, Spania şi Franţa şi rămânând chiar perioade lungi în acele locuri unde au învăţat atâtea lucruri interesante. A fost o şcoală itinerantă, dar foarte serioasă şi angajantă, condusă cu abilitate de maestru şi foarte apreciată de discipoli. Aceştia l-au admirat şi l-au iubit, numindu-l “filozoful creştin” pentru corectitudinea şi fidelitatea sa în practica religioasă. În această perioadă, Marcu a învăţat limbile italiană şi franceză şi a citit multe cărţi.

Întors în patrie, i-a încredinţat pe elevii săi şi şi-a reluat studiile juridice. Într-un an, şi-a completat cursul şi a fost laureat în drept canonic şi civil, şi apoi şi-a început imediat munca de avocat la Colmar, în Alsacia. Aici, şi-a câştigat titlul de “avocat al celor săraci”, deoarece şi-a făcut o onoare din apărarea pe gratis a cauzelor celor mai săraci şi dezmoşteniţi şi din respectarea drepturilor lor. Datorită faimei de strălucit avocat, la propunerea contelui de Hohenzollern-Sigmaringen, a fost numit consilier al regenţei la Esisheim, tot în Alsacia.

Faimosul avocat se face capucin

Cariera sa mergea în plin, când el i-a surprins pe toţi cu o decizie neprevăzută. Abandonând “codicele şi pandectele”, la vârsta de 34 de ani, a fost hirotonit preot şi a intrat între capucinii din Friburg, din Elveţia. I-a ales pe capucini care aveau faima de a fi un ordin sever, unde se trăia spiritul franciscan de la început. Şi-a schimbat numele, s-a numit de atunci fratele Fidel şi a făcut cu multă dăruire noviciatul, cum dă mărturie un manuscris al său din acea epocă intitulat “Exerciţii spirituale”.

Terminându-şi noviciatul, a rămas încă un an la Friburg şi apoi a fost trimis să studieze teologia la Constanţa şi la Frauenfeld, timp de patru ani. Apoi, a condus diferite convente, ultimul dintre ele fiind cel din Weldkirchen, unde s-a făcut remarcat de toţi nu numai prin predicile sale, dar, mai ales, prin dăruirea sa în serviciul celor atinşi de ciumă, când aceasta s-a răspândit în regiune.

Fratele Fidel, în ciuda îndatoririlor sale de superior, şi-a continuat permanent misiunea de predicator. Discursurile sale erau scurte, incisive şi convingătoare. Ştia să vorbească celor învăţaţi ca şi celor simpli, dar înainte de toate, convingea prin sfinţenia vieţii sale.

Pe drumul martiriului

Elveţia traversa în acel timp o perioadă deosebit de dificilă: discordia dintre catolici şi calvini degenerase într-o luptă politică deschisă împotriva împăratului Austriei, care îi sprijinea pe catolici.

Fratele Fidel căuta să destindă climatul, dar nu putea să o facă împotriva conştiinţei sale şi, prin cuvintele şi exemplul său, îi convingea uşor pe oameni să se întoarcă la religia părinţilor lor, fără să se lase prinşi în plasă de ideile politice. Acest mod al său de a acţiona provoca unele nelinişti. Animozitatea ajunsese la culme când chiar contele Rudolf de Salis s-a convertit la catolicism şi guvernatorul Baldiron din Grison a promulgat un edict în favoarea catolicilor.

Calvinii se temeau atunci că vor pierde independenţa cantonului lor, care va fi supus împăratului, şi, de aceea, s-au decis să-l pună la mijloc pe acest frate. L-au invitat să predice în biserica din orăşelul lor, făcându-l să creadă că şi ei ar dori să se întoarcă la catolicism. Fratele Fidel a fost avizat de pericol, dar a răspuns prietenilor: “Dacă mă vor ucide, voi accepta cu plăcere moartea din iubire faţă de Domnul. Acest lucru pentru mine va fi un mare har”.

Când a urcat la amvon, a găsit scris: “Astăzi vei predica pentru ultima oară”. El le-a vorbit atunci cu o tristeţe care i-a atins la inimă pe oamenii buni, dar la un moment dat, s-a auzit un foc de armă. În biserică s-a creat panică şi toţi încercau să fugă. Fratele Fidel, ţinând cont de situaţie, a coborât de la amvon şi s-a îndreptat spre ieşirea din biserică.

Aici, 25 de oameni înarmaţi îl aşteptau. L-au luat şi l-au obligat să retragă ceea ce a predicat în biserică. El le-a răspuns cu calm: “Nu pot, aceasta este credinţa strămoşilor voştri. Mi-aş da cu bucurie viaţa pentru ca voi să vă reîntoarceţi la această credinţă”. Unul dintre ei l-a lovit în cap cu o măciucă, iar el nu a avut timp decât să pronunţe cuvintele de iertare: “Părinte, iartă-le lor, căci nu ştiu ce fac”. Mulţi s-au aruncat atunci asupra lui şi i-au sfârtecat trupul în mod barbar, aşa cum se întâmpla, de obicei, în timp de conflicte.

Sacrificiul său nu a fost inutil, deoarece moartea sa a tulburat mulţi şi a grăbit pacea între facţiuni, găsindu-se un mod mai uman şi mai evanghelic de convieţuire.

Trupul său, acum, se odihneşte în catedrala din Chur, amintind creştinilor diferitelor Biserici de nevoia unei înţelegeri reciproce.