en-USro-RO

Inregistrare | Login
17 decembrie 2017

Cautare Sfinti

Indice Alfabetic Sfinti

A B C D E F G H I Î J K L M N O P R S Ş T Ț U V X Z

Calendarul zilei

Duminică, 17 decembrie 2017

Sfintii zilei
Sf. Cristofor, călug.
Liturghierul Roman
† DUMINICA a 3-a din Advent
Liturghie proprie, Credo, prefaţă pentru Advent II
violet, III
Lectionar
Is 61,1-2a.10-11: Mă voi bucura în Domnul şi sufletul meu se va veseli în Dumnezeul meu.
Ps Lc 1,46-54: Sufletul meu va tresălta de bucurie în Dumnezeu, Mântuitorul meu.
1Tes 5,16-24: Fiinţa voastră întreagă să se păstreze fără prihană pentru venirea Domnului nostru Isus Cristos.
In 1,6-8.19-28: În mijlocul vostru este unul pe care voi nu-l cunoaşteţi.
 

SFÂNTUL LUDOVIC MARIA GRIGNION DE MONTFORT
(31 ianuarie 1673 B 28 aprilie 1716)

“Maria este locul sfânt, unde sfinţii s-au format... Sfântul Augustin o numea pe sfânta Fecioară forma Dei, tiparul lui Dumnezeu... Acela care este pus în acest tipar divin, este foarte curând format şi întipărit în Isus Cristos şi Isus Cristos în el”.

Acest citat dă sensul cel mai bogat al meditaţiei lui Montfort asupra Mariei, venerată ca instrument al vizitării lui Dumnezeu, figură a Bisericii, cetatea în care se nasc adevăraţii fii. El a personalizat în Maria misterul Bisericii, explorând ultimele consecinţe ale acestei mistice identificări în viaţa interioară şi în practica creştină. O redescoperire plină de iubire a persoanei Mariei, un continuu şi concret abandon în vederea medierii sale materne, o foarte intensă viaţă de relaţie cu ea au făcut posibil ca părintele de Montfort să facă din Mama lui Dumnezeu nu doar obiectul unei devoţiuni particulare, ci însăşi cheia de boltă a spiritualităţii sale misionare”. Dar cine era Ludovic Maria de Montfort?

Alegerea săracilor

Grignion şi Blain, doi copii prieteni la cataramă, se bucurau de o zi frumoasă plină cu soare, hoinărind împreună pe câmp. La un moment dat, însă, Blain şi-a dat seama că prietenul său dispăruse. S-a gândit că era o glumă şi a început să-l caute. Poate se ascunsese în boscheţi sau dincolo de cotitura drumului îngust! Jocul dura deja de prea mult timp, când i-a venit o idee: vrei să vezi cum nebunul acela s-a dus la vânătoare de săraci? Şi s-a îndreptat direct spre o căsuţă, nu departe de acolo, unde trăia “un cerşetor nevinovat, ignorant şi bătut de soartă”, care nu făcea nimănui rău, dar trezea interesul ştrengarilor ce se distrau în toate ocaziile când acesta apărea în oraş pentru cerşit.

Ludovic, îngenuncheat, îi mângâia picioarele goale şi le săruta aşa cum fac cucernicele persoane care se află în biserică aplecate în faţa crucifixului. Blain s-a oprit să observe, dar nu a scos un cuvânt. Scena nu-i părea din această lume: prietenul său vedea ceva ce lui pentru moment îi scăpa.

L-a înţeles ceva mai bine într-o altă zi, când Ludovic, după ce făcuse o colectă între colegi pentru un sărac, s-a prezentat la un comerciant de haine şi, punând pe masă toţi banii adunaţi, i-a spus: “Iată, fratele meu este al tău. Eu am cerşit în clasă ceea ce am putut pentru a-l îmbrăca. Dacă nu ajunge, este rândul tău să adaugi şi restul”. Şi astfel, zdrenţărosul sărac a fost îmbrăcat cu haine noi.

Pentru Ludovic, săracul nu era un simplu om lipsit, de care se poate scăpa printr-o mică pomană, ci era sacramentul unei speciale prezenţe a lui Cristos între oameni. Dumnezeu i-a arătat cu claritate acest lucru încă din copilărie şi el nu l-a putut uita niciodată.

Primii paşi în studii

Născut la 31 ianuarie 1673, din părinţii Jean Baptist Grignion şi Jeanne Robert, din Vizeule, în ţinutul Montfort-sur-Mer, în Bretagne, era cel de-al doilea născut dintre cei optsprezece fii. Tatăl său, avocat, lucra din greu pentru a-şi întreţine numeroasa familie şi mama sa administra cu o grijă extremă casa, găsind întotdeauna ceva de oferit şi pentru cei săraci.

Foarte curând, Ludovic a fost trimis la unchiul său, preot la Rennes, pentru a studia în celebrul colegiu al iezuiţilor, unde îi acceptau gratuit pe studenţii săraci. După doi ani, întreaga familie Grignion s-a mutat în acest oraş, pentru a le da şi celorlalţi fii posibilitatea de a studia.

Tatăl era mândru de Ludovic şi îl vedea deja destinat să ocupe într-o zi un loc important în societate, dar foarte curând şi-a dat seama că iubirea exagerată a acestui fiu faţă de cei săraci îl făcea un pic ciudat nu numai în ochii săi, dar şi în faţa oamenilor.

Nu-şi dădea seama că el aparţinea clasei burgheze şi, ca un bun creştin, trebuia, desigur, să se ocupe de săraci, dar fără să exagereze? Discuţiile asupra acestui argument deveneau foarte vii şi uneori chiar aspre, mai ales la masă, şi însuşi Ludovic, pentru a nu fi lipsit de respect faţă de tatăl său, se retrăgea în tăcere, trecând peste prânz sau cină. În felul acesta, ceea ce dădea săracilor, într-un oarecare sens, îi aparţinea lui.

Era un iezuit în colegiu care îl înţelegea foarte bine: Descartes, nepot al celebrului filozof cunoscut ca fiind părintele filozofiei moderne. Cine ştie de câte ori, în întâlnirile lor personale, bunul iezuit va fi zugrăvit înaintea ochilor luminoşi ai tânărului Grignion figura urmaşului lui Cristos: “Fără bani, fără bunuri, fără casă, fără rezerve, lipsit de toate, neavând mai nimic între creaturi, pentru a-l poseda numai pe Dumnezeu...".

În acest ambient a înflorit vocaţia sa pentru preoţie. Nu-l atrăgea ideea de a se închide într-o parohie, ci aceea de a merge în lume pentru a vesti evanghelia tuturor, în special, celor săraci.

O tânără şi nobilă doamnă, venită de la Paris pentru a discuta afaceri prin intermediul avocatului Grignion, s-a oprit pentru un anumit timp în casa lor şi a putut să-şi dea seama de talentele ieşite din comun ale acestui tânăr student şi de aspiraţia sa la preoţie. “De ce nu-l trimiteţi la Paris, în unul dintre splendidele seminarii, celebre prin ştiinţă şi sfinţenie? Tatăl se bucura de elogiile pe care domnişoara de Montigny le făcea fiului său, dar cât privea trimiterea la Paris, i-a făcut cunoscut că el mai avea încă 17 guri de hrănit.

Nobila doamnă nu s-a dat bătută şi s-a oferit să o ia cu sine pe una dintre fiice, Tereza, care dorea să devină soră: ea a promis că se va ocupa de cele necesare; cât îl privea pe Ludovic, i-a scris la Paris unei prietene dispuse să-i plătească şederea în seminar. Cei doi părinţi nu s-au opus, chiar dacă au vărsat lacrimi la plecarea Terezei. În fond, pentru ei era vorba de două guri mai puţin de hrănit şi, pentru fii, de două cariere respectabile de atins!

Spre Oraşul Luminii

După un timp, a sosit vestea că Ludovic era aşteptat la Paris. Tatăl i-a pus în mâini zece scuzi şi mama i-a făcut, cu acea ocazie, o haină nouă. Se gândiseră să-i dea şi un cal, dar el nu a voit ca familia să se sacrifice prea mult. Un sobru “adio”, în puţine cuvinte, dar pline de afecţiune, şi Ludovic a pornit la drum pe jos, distanţă de 30 km, spre Paris.

O bucată de drum a fost însoţit de unchiul său, preot, fratele său, Iosif şi, probabil, de prietenul său, Blain. Sosiţi la podul din Casson, şi-au schimbat cuvinte de salut şi Ludovic a traversat râul. Podul părea să se prăbuşească, dar el privea doar înainte, gândindu-se la viaţa de apostol.

Abia ieşise din strâmtele hotare ale unui ţinut pe care-l cunoştea ca pe degete, când a auzit geamătul unui sărac pe marginea drumului. Pentru Ludovic, era însuşi Isus care-i ieşea în întâmpinare. S-a apropiat de acel necunoscut, i-a strecurat în mână cei zece scuzi de aur pe care tatăl său îi strânsese din greu pentru călătoria sa şi pentru primele cheltuieli la Paris; apoi s-a dezbrăcat de haina nouă pregătită de mama sa cu atâta grijă şi a făcut schimb cu zdrenţele acelui cerşetor; a urmat apoi o îmbrăţişare călduroasă între cei doi şi Ludovic şi-a reluat drumul cu inima plină de o bucurie necunoscută până atunci. Acum, şi el era sărac şi putea să trăiască din pomană.

Călătoria a durat opt zile şi a sosit în capitală aşa de prăpădit şi rău îmbrăcat, încât nu a avut curajul să se prezinte în acea stare la binefăcătoarea sa. A obţinut un loc provizoriu într-un grajd şi un suflet caritabil a reuşit să-i dea ceva de mâncare şi o haină mai decentă.

În seminarul săracilor

Doamna de Montigny, deşi şi-a făcut datoria, nu a reuşit să-i găsească un loc la Colegiul “Saint Sulpice”; ea putea doar să-i ofere un mic ajutor economic, care îi permitea să fie acceptat într-o casă pentru seminariştii săraci, pusă la dispoziţie de un preot sfânt, Claudiu Bottu de la Barmondičre, fost paroh la Saint Sulpice. Pentru Ludovic, acest ajutor însemna acel “însutit”, promis de Cristos, şi care îi venea din partea providenţei lui Dumnezeu.

Regulamentul casei părea făcut tocmai pentru a veni în întâmpinarea dorinţelor sale profunde: “Studenţii săraci trăiau în comunY cinstind astfel viaţa săracă, dispreţuită şi plină de sârg pe care a dus-o Isus în cei treizeci de ani ai vieţii sale ascunse la NazaretY Departe de a se simţi ruşinaţi în condiţia de sărăcie, ei se considerau foarte onoraţi, deoarece Isus a făcut-o aşa glorioasă în propria-i persoană, în prietenii săi cei mai dragi şi în toate învăţăturile sale”.

Studenţii frecventau lecţiile cunoscutului seminar de la “Saint Sulpice” şi, întorşi acasă, trebuiau să se ocupe de toate treburile casnice: să cureţe camerele, să crape lemne, să spele rufele, să gătească şi, după toate acestea, să găsească şi timpul necesar pentru a studia şi a-i vizita pe cei săraci.

Ludovic îl admira pe părintele Claudiu şi i-a încredinţat lui drumul său spiritual; sfântul preot, din partea sa, corespundea la această încredere şi îl conducea pe căile sfinţeniei, ajutându-l să o descopere într-o manieră nouă pe Maria, venerată de studenţi ca “doamna şi stăpâna casei”.

Nu trecuse un an de la începutul acestei experienţe pline de farmec, când binefăcătoarea sa nu a mai avut posibilitatea să-i asigure obişnuitul ajutor economic. Pentru a-şi câştiga pâinea, Ludovic va trebui să-şi petreacă câteva ceasuri cerând de pomană pe străzile Parisului şi, de trei ori pe săptămână, să vegheze morţii la morga parohiei Saint Sulpice. Aici a trebuit să se roage într-o noapte pentru un principe care a fost ucis în timp ce ieşea dintr-o casă de toleranţă. Altă dată, pentru una dintre frumoasele doamne de curte, al cărei chip, în câteva ore, devenise de nerecunoscut. Petrecea nopţi întregi în rugăciune, meditând la lucrurile din urmă ale omului.

În casă domnea un climat fratern şi întotdeauna se găsea o bucată de pâine care, chiar dacă nu satisfăcea în totalitate foamea, asigura subzistenţa. Aşa a fost timp de un an, deoarece, în septembrie 1694, binefăcătorul lor a murit pe neaşteptate şi studenţii au trebuit să-şi caute un alt mod de a se descurca. Unii au reuşit să intre în Colegiul “Saint Sulpice”, în timp ce Ludovic, împreună cu alţi câţiva colegi, a fost primit de un alt preot, Francisc Boucher. Pentru a supravieţui în toţi acei ani, trebuiau să ceară zilnic de pomană. Au fost doi ani teribili din cauza foamei şi a frigului din timpul iernii.

În aceste condiţii, fizicul lui Ludovic a avut un moment de cădere, dar a fost recuperat în spital, deşi unii erau aproape siguri de moartea sa iminentă. Acum s-a produs un dublu miracol: recuperarea sănătăţii şi, în acelaşi timp, intervenţia binefăcătoarei sale pariziene pe lângă una dintre doamnele bogate care s-a angajat să-i ofere o rentă pentru a putea merge şi trăi la Colegiul “Saint Sulpice”.

În seminar, fără foame

Acum i se părea incredibil faptul că nu trebuia să mai facă foame şi că se putea dărui studiilor şi rugăciunii fără să mai aibă alte preocupări. Spiritualitatea seminarului îi ajuta pe elevi “să trăiască numai pentru Dumnezeu, în Cristos Isus, Domnul nostru, în aşa fel încât dispoziţiile sale interioare să pătrundă în intimitatea inimilor noastre”.

O dată terminat cursul seminarial, Ludovic nu a mai frecventat cursurile pentru a deveni doctor. După ce ascultase atâţia ani diferiţi învăţători, simţea nevoia să se oprească pentru a organiza într-o sinteză vitală adevărul credinţei. De acord cu directorul său spiritual, a ales să rămână acasă pentru a studia cărţile de spiritualitate pe care le avea la dispoziţie, pentru a aprofunda cunoaşterea sfinţilor părinţi ai Bisericii.

Printre săracii din Poitiers

La 26 de ani, a fost hirotonit preot. A încercat să meargă misionar printre indienii din Canada, dar circumstanţele l-au condus la Poitiers.

Printr-un decret regal, fiecare mare oraş trebuia să aibă propriul spital, care nu era deloc aşa cum îl cunoaştem noi astăzi. Sărăcia era în acel timp aşa de răspândită şi aşa de degradantă, încât, pentru a evita invadarea străzilor din oraş de mulţimile de cerşetori, “Societatea Oamenilor Oneşti” B cum se numeau pe atunci B construia la marginile oraşelor mari edificii pentru a-i aduna şi a-i hrăni pe cei cu viaţă mizeră. În aceste spitale existau tot felul de oameni: bolnavi, săraci, delincvenţi, prostituate.

Ludovic, de la început, în calitate de capelan şi apoi ca director, s-a pus pe treabă cu tot entuziasmul tinereţii şi, împărţindu-şi viaţa în toate, chiar şi hrana, cu aceste rebuturi ale societăţii, pe care el îi trata totuşi cu bunătate de mamă, le-a câştigat imediat dragostea.

În această perioadă a cunoscut-o pe Maria Luisa Trichet, care, după ce a fost mâna sa dreaptă în spital, va deveni împreună-fondatoare a Fiicelor Înţelepciunii.

Din nefericire, succesul obţinut alături de săraci a trezit aversiunea conservatorilor, care vor reuşi să creeze o revoltă împotriva preotului, şi astfel, să-l îndepărteze.

Pasiunea ce ardea în inima tânărului preot nu era spitalul, ci evanghelizarea oamenilor de la ţară, de unde veneau, în valuri, acei nenorociţi aflaţi prin spitale. În timpul unei vizite fulger la Paris pentru a-şi ajuta o soră ce risca să fie dată afară din convent, deoarece nu reuşea să-şi procure contribuţia cerută, a căutat printre prietenii săi tovarăşi dispuşi să-l urmeze în idealul misiunilor. Mulţi l-au chemat să predice în seminarii şi în convente şi îi admirau înţelepciunea, dar nimeni nu a îndrăznit să-l urmeze în proiectul de misionar al oamenilor sărmani de la ţară.

Paranteza eremită

La Paris, episcopul i-a încredinţat o misiune delicată: să reinstaureze pacea şi observanţa monastică între eremiţii de la Mont-Valérien, o colină din afara oraşului. Eremiţii se aşteptau la un om cu autoritate şi gata să reprime orice abuz, dar Montfort nu a deschis gura, ba chiar s-a unit cu ei, cu o imensă bucurie, în respectarea disciplinei monastice şi, tot timpul cât a rămas cu ei, a devenit eremitul cel mai supus. La un moment dat, călugării au fost cei care i-au cerut să le vorbească, şi atunci l-au ascultat cu mult respect, mulţumindu-i deoarece îi ajutase să redescopere toată frumuseţea vocaţiei eremite.

Ar fi rămas încă mult timp în acel loc binecuvântat, dar, la un moment dat, a primit scrisoarea pe care săracii din Poitiers o trimiseseră episcopului. Ea începea cu aceste cuvinte: “Noi, cei patru sute de săraci, vă rugăm cu multă umilinţă să-l trimiteţi din nou în mijlocul nostru pe cinstitul nostru păstor, Grignion, care îi iubeşte atât de mult pe săraci”.

Episcopul i-a poruncit să se întoarcă. Revenirea în spital a fost un triumf, dar după un timp, şi-a dat seama că personalul din conducere îi punea beţe-n roate. Locul său nu era în spital.

Misionar apostolic

Avea 31 de ani şi Dumnezeu voia ca el să se dedice misiunilor populare. Cu permisiunea episcopului, s-a mutat de la spital în cartierele abandonate ale oraşului şi a început să le predice locuitorilor locului. Poporul îl asculta cu multă emoţie, dar chiar şi aici, unele persoane foarte influente l-au constrâns pe episcop să-l trimită de acolo pe preotul care pretindea că vrea să revoluţioneze viaţa oamenilor.

Ludovic nu reuşea să înţeleagă ceea ce i se întâmpla, şi atunci a întreprins o călătorie la Roma, pentru a supune viaţa sa judecăţii papei, arătându-şi disponibilitatea de a merge misionar în ţinuturi îndepărtate. Clement al XI-lea l-a primit în audienţă şi l-a ascultat cu multă atenţie, apoi a spus: “Tu ai un câmp destul de vast în Franţa pentru a-ţi exercita zelul. Nu pleca în altă parte. Să lucrezi întotdeauna în ascultare desăvârşită faţă de episcopii din diecezele în care vei fi chemat, şi Dumnezeu va binecuvânta munca ta”. Şi, intuind statura spirituală a interlocutorului, l-a numit “misionar apostolic”. Acest lucru însemna că misiunea sa avea aprobarea papei.

Şi-a reluat, din nou pe jos, călătoria de întoarcere şi s-a stabilit definitiv în partea occidentală a Franţei. Bretagne, Poitou, l=Aunis, l=Angiň şi Vandea au devenit terenul apostolatului său. Timp de zece ani, a străbătut aceste regiuni cu un zel neobosit. Nu întotdeauna a întâlnit şi sprijinul episcopilor, uneori, aproape că i-a fost interzis să predice şi să celebreze, dar Montfort B fidel consemnului papei B a ascultat mereu fără murmur, văzând chiar şi în aceste interziceri mâna providenţială a lui Dumnezeu care voia să-l conducă spre alte locuri.

A sosit la Poitiers desculţ, cu picioarele pline de răni, cu faţa arsă de soare, cu pălăria sub braţ şi cu rozariul în mână. Locuitorii au făcut eforturi ca să-l recunoască şi, când şi-au dat seama că este “misionar apostolic”, li s-a făcut frică. Ce s-ar fi întâmplat dacă acum ar începe să predice cu autoritatea pe care o primise din partea papei? I-au cerut atunci episcopului să-l trimită imediat de acolo, şi acesta, pentru a evita aprinderea controverselor, l-a invitat să părăsească oraşul.

“Recunoaşteţi-l pe Isus în cei săraci”

O dată cu trecerea timpului, Ludovic şi-a câştigat admiraţia şi încrederea unui tânăr laic, Maturin, care a pornit pe urmele sale, devenind primul său colaborator în misiuni. Amândoi s-au îndreptat spre o localitate din apropiere, unde se afla sora sa, Silvia, şi a cerut portăresei “caritate din dragoste faţă de Dumnezeu”. Sora portăreasă a rămas perplexă înaintea acelui om aşa de original şi a mers la superioară. Aceasta, abia văzându-l pe Grignion, s-a gândit că trebuie să fie unul dintre vagabonzii obişnuiţi şi i-a spus să plece cât mai repede. Când a descris surorilor figura stranie pe care a întâlnit-o, Silvia a exclamat: “Dar era fratele meu!” Superioara a încercat totul pentru a-l întoarce înapoi, dar Ludovic i-a răspuns celei care a venit cu mesajul: “Superioara n-a voit să-mi facă bine din dragoste faţă de Dumnezeu; acum, mi-l oferă din dragoste faţă de sora mea? Îi mulţumesc...“, şi apoi şi-a continuat drumul.

Un episod similar s-a petrecut la uşa bătrânei doici. Când sărmana femeie şi-a dat seama de greşeala făcută de ginerele ei, s-a dus să-l caute pe Ludovic şi, cu lacrimi în ochi, l-a invitat să intre şi să binecuvânteze umila ei casă. De această dată, a acceptat, dar spunându-i câteva cuvinte pe care avea să nu le mai uite: “Mamă Andreina, uitaţi-l pe Grignion care nu merită nimic, dar gândiţi-vă la Isus Cristos, care este totul, şi recunoaşteţi-l în săracii săi!...“.

Aceeaşi scenă s-a repetat la un convent dominican. Ludovic s-a îndreptat spre sacristan şi l-a recunoscut de îndată: era fratele său, Iosif, pe care el în ajutase în timpul studiilor. Lui i-a adresat cuvintele: “Dragul meu frate, te rog să-mi dai veşmintele pentru Liturghie, deoarece vreau să celebrez....“ Părintele dominican s-a ofensat pentru că a fost numit simplu “frate” şi i-a oferit hainele cele mai uzate. Apoi, s-a apropiat de Maturin şi l-a întrebat cine este acel preot aşa de prost îmbrăcat. Maturin n-a voit să-i răspundă de la început, pentru a respecta consemnul de tăcere primit de la Ludovic, dar la sfârşit n-a mai rezistat şi a spus: “Este Ludovic Grignion de MontfortY“ După terminarea Liturghiei, cei doi s-au îmbrăţişat şi Iosif s-a plâns că nu l-a recunoscut imediat. “Dar te-am numit frate, B i-a spus cu un surâs binevoitor B ce voiai mai mult?” Puteam să-ţi dau un semn mai bun al dragostei mele?".

Stilul misiunilor sale

Lui îi plăcea să transmită mesajul evanghelic prin propria-i viaţă: aceste fapte, uneori pitoreşti, rămâneau imprimate în memorie şi ele însele schimbau viaţa persoanelor. El era o predică vie pe drumurile lumii şi îi plăcea să cânte: “Când sunt în călătorie, cu bastonul în mână, cu picioarele goale şi fără nici un bagaj, dar şi fără preocupări, eu merg în mare pompă, ca un rege în mijlocul curţii sale. Alerg prin lume ca un copil pierdut, am umorul unui vagabond, tot binele meu este vândut. O, avarilor, v-am înşelat, deoarece eu am asupra mea partea cea mai bună! Merg ca o pasăre din ram în ram, inima mea nu oboseşte niciodată, deoarece sunt lipsit de greutăţiY Am o sută de taţi şi o sută de mame, în locul celor pe care i-am lăsat; am o sută de fraţi şi o sută de surori pline de caritate. Tot luxul meu şi gloria mea sunt sărmanii cerşetori; dacă am ceva de mâncare sau ceva de băut, împart cu ei. Dacă cineva vrea să mă urmeze, este binevenit”.

Una dintre caracteristicile misiunilor sale erau cântecele. El însuşi le compunea cuvintele, folosind melodii populare ce nu puteau fi uitate. Culegerea sa de cântece, bogate în doctrină, a devenit cu timpul un patrimoniu pentru Biserica din Franţa. Se folosea şi de experienţa sa de viaţă, deoarece talentul artistic îi permitea aceasta. După misiuni, obişnuia să lase ca amintire o cruce plantată în locul cel mai frecventat de popor.

Fondatorul

Chemat din toate părţile să predice misiuni, Grignion aduna multe roade. Cel care îi asculta cuvintele, cu greu putea rezista glasului lui Dumnezeu. Într-o zi, a intrat într-o biserică o tânără îmbrăcată într-un mod provocator şi s-a aşezat în primul rând, fixându-l în ochi cu o privire sfidătoare. Ea venise hotărâtă să-l determine la unul dintre obişnuitele atacuri împotriva vanităţii femeilor, pentru ca apoi să-l poată lua peste picior în cercul prietenilor. Misionarul a privit-o şi a vorbit despre iubirea lui Dumnezeu în aşa fel încât tânăra provocatoare, la un moment dat, a izbucnit în lacrimi. A dorit apoi un colocviu cu predicatorul şi, după câteva ore, Bénigne, frumoasa fiică a unui funcţionar bogat din oraş, şi-a luat hotărârea: sfidând părinţi şi prieteni, lăsa lumea, i se dăruia lui Dumnezeu în mănăstirea clariselor.

Ludovic simţea că opera misiunilor putea să reînnoiască din interior viaţa Bisericii şi, deci, trebuia să se extindă şi să continue şi după moartea sa. Dar unde să găsească însoţitori şi succesori? A bătut în zadar la porţile seminariilor din Paris. Şi-a amintit atunci de Blain, prietenul alături de care şi-a trăit drumul formării în copilărie. Acum el era canonic la Rouen şi consilier al lui Ioan Baptist de la Salle. A mers să-l caute, în speranţa să-l câştige pentru cauza sa.

Întâlnirea a fost dezamăgitoare. Blain B aşa cum el însuşi povesteşte B l-a întrebat “care era planul său şi dacă spera să găsească persoane dispuse să-l urmeze în viaţa pe care o ducea. O viaţă aşa de săracă, dură, abandonată providenţei, era pentru apostolii, pentru oamenii de o putere, de un har şi de o virtute foarte rară, poate tocmai pentru el, care avea şi înclinaţia şi harulY Dacă voia să-şi asocieze pe cineva planurilor sale şi altor munci bisericeşti, atunci trebuia să îmblânzească rigoarea vieţii sale”.

Ludovic s-a arătat foarte surprins şi l-a întrebat “dacă găsea ceva ce putea fi luat în râs în ceea ce Isus Cristos a practicat şi a învăţat”. Apoi, dacă prietenul său cunoştea o alternativă pentru a-l urma pe Isus mai îndeaproape, să i-o arate şi el va lăsa atunci deoparte viaţa sa “săracă, mortificată şi clădită pe abandonarea în mâinile providenţeiY“ Dar alternativa nu exista, şi atunci, dacă Dumnezeu ar fi voit să-i aducă alături vreun cleric bun, ar fi fost fericit; dar asta era treaba lui Dumnezeu, nu a sa.

Apoi, a încheiat spunând că, “dacă înţelepciunea ar consta în a nu face nimic nou pentru Dumnezeu, în a nu întreprinde nimic pentru gloria sa, apostolii au greşit ieşind din Ierusalim; nu ar fi trebuit să iasă din cenacol; sfântul Paul nu ar fi trebuit să facă atâtea călătorii, nici sfântul Petru să înfigă crucea pe Campidoglio şi să-i supună lui Isus Cristos cetatea regină a lumiiY Şi lumea ar fi fost încă şi astăzi ceea ce era atunci..“.

În ziua următoare, cei doi s-au despărţit rămânând prieteni, dar fiecare cu vederile sale. Şi de această dată, Montfort se întorcea acasă cu mâinile goale şi nu-i rămânea decât arma rugăciunii, care, cu timpul, devenea tot mai înflăcărată:

“Îţi cer preoţi liberi având libertatea ta, nu împiedicaţi de tată, mamă, fraţi, surori, rude de sânge, prieteni conform concepţiilor lumeşti; fără bunuri, fără impedimente şi preocupări, detaşaţi de toate, chiar şi de propria lor voinţă.

Îţi cer bărbaţi după inima ta, total dedicaţi ţie în iubire şi disponibili pentru voinţa ta. Nu înstrăinaţi şi nici sclavi ai propriei voinţe, noi David, având în mână bastonul crucii şi praştia rozariului.

Îţi cer oameni liberi să zboare oriunde îi împinge suflul Duhului Sfânt, plutind ca norii şi încărcaţi de rouă...

Îţi cer persoane întotdeauna la dispoziţia ta, întotdeauna gata să asculte de tine, de chemarea superiorilor, ca Samuel, întotdeauna gata să alerge şi să dea totul împreună cu tine şi pentru tine, asemenea apostolilor...

Când va veni acest potop al focului plin de iubire curată, care trebuie să se aprindă pe tot pământul într-un mod atât de plăcut şi vehement, capabil să convertească păgânii, musulmanii, evreii şi toate popoarele?".

Când Montfort îşi va sfârşi existenţa sa pe pământ, va avea alături câţiva laici şi doi preoţi, unul bolnăvicios şi timid, Renato Malot, şi altul tânăr şi neexperimentat, Adrian Vatel. Dar, datorită flăcării montfortane aprinse în inima lor, ei vor deveni primii doi stâlpi ai “Societăţii Mariei”.

Mai norocos a fost cu Fiicele Înţelepciunii. Maria Luisa Trichet, primită de el în spitalul din Poitiers, aştepta de zece ani, şi împreună cu ea o altă femeie de valoare, Ecaterina Brunet. Spiritul celor două fundaţii este acelaşi, dar preoţilor, Montfort le cerea, înainte de toate, dependenţa de Maria, în timp ce surorilor le încredinţează Înţelepciunea divină a crucii.

“Scopul interior al Fiicelor Înţelepciunii B se regăseşte la numărul 1 a manuscrisului regulii B este dobândirea divinei Înţelepciuni. Scopul exterior este triplu, în conformitate cu înclinaţiile lor: 1) instruirea copiilor din oraşe şi sate în şcoli gratuite; 2) asistenţa săracilor în spitale şi în afara spitalelor, care puteau fi bolnavi sau nu, curabili sau incurabili; 3) conducerea caselor de formare ori de câte ori erau chemate la aceasta”.

Misterul Mariei

Însă capodopera lui Montfort rămâne pentru totdeauna "Tratatul despre adevărata evlavie către Maria“. Această carte, îngropată mult timp în tăcerea unui cufăr, răspândită după mai bine de un secol de la moartea autorului, este deja o lucrare clasică a literaturii spirituale. Ea se prezintă astăzi în strălucirea particulară a paginilor care au provocat multe rugăciuni. Aceasta a ajutat la formarea sfinţilor, a făcut atât de plăcută, pentru multe suflete, urmarea lui Cristos şi experienţa crucii. În lectură, cu tot echilibrul existent, poate să apară sensul unor lucruri mai vechi, care şi-au pierdut puterea lor de comunicare; dar tocmai în folosirea vitală a adevărului conţinut în ea conduce la cunoaşterea secretului şi la gustarea cuvântului profund”.

El scria cu simplitatea unui catehet şi profunzimea unui părinte al Bisericii: “Modul de a acţiona al celor trei persoane ale Sfintei Treimi, pe care l-au adoptat în întrupare şi în prima venire a Cuvântului, îl păstrează şi îl vor menţine până la sfârşitul veacurilor. O aceeaşi mamă nu pune în lumină capul sau capul fără membre, nici membrele fără cap: altfel, am avea de-a face cu un monstru al naturii... Isus este întotdeauna şi pretutindeni rodul şi Fiul Mariei, şi Maria este întotdeauna şi pretutindeni arborele adevărat care aduce rodul vieţii şi adevărata mamă care îl produce... Cel care vrea să fie membru al lui Isus Cristos, trebuie să fie format în Maria, prin harul lui Dumnezeu, ce locuieşte în ea cu toată plinătatea Sfânta Fecioară este mijlocul de care Domnul s-a slujit pentru a veni la noi; este, de asemenea, mijlocul de care trebuie să ne slujim pentru a ajunge la el...". Terminăm cu această rugăciune izvorâtă din inima lui Montfort: “Aminteşte-ţi, Duhule Sfinte, să formezi fii ai lui Dumnezeu prin Maria, mireasa ta fidelă. Tu ai format în ea şi împreună cu ea capul trupului mistic, de aceea, împreună cu ea şi în ea trebuie să formezi toate membrele sale. Tu nu generezi nici o persoană divină în sânul Treimii, dar numai tu faci din oameni alţi fii ai lui Dumnezeu. Toţi sfinţii trecutului şi ai viitorului sunt opera iubirii tale şi a Mariei”.

Când, la 28 aprilie 1716, Grignion, în timpul uneia dintre misiunile sale, era pe punctul de a părăsi lumea aceasta, camera sa a fost invadată de cel puţin două ori de oamenii din sat. El i-a binecuvântat “pe săracii săi”, apoi şi-a adunat toate puterile şi a intonat în faţa celor prezenţi unul dintre cântecele sale: “Să mergem, dragii mei prieteni, să mergem în paradis! Orice am câştiga aici, pe pământ, paradisul valorează mai mult!” Şi a murit cântând.