en-USro-RO

Inregistrare | Login
17 decembrie 2017

Cautare Sfinti

Indice Alfabetic Sfinti

A B C D E F G H I Î J K L M N O P R S Ş T Ț U V X Z

Calendarul zilei

Duminică, 17 decembrie 2017

Sfintii zilei
Sf. Cristofor, călug.
Liturghierul Roman
† DUMINICA a 3-a din Advent
Liturghie proprie, Credo, prefaţă pentru Advent II
violet, III
Lectionar
Is 61,1-2a.10-11: Mă voi bucura în Domnul şi sufletul meu se va veseli în Dumnezeul meu.
Ps Lc 1,46-54: Sufletul meu va tresălta de bucurie în Dumnezeu, Mântuitorul meu.
1Tes 5,16-24: Fiinţa voastră întreagă să se păstreze fără prihană pentru venirea Domnului nostru Isus Cristos.
In 1,6-8.19-28: În mijlocul vostru este unul pe care voi nu-l cunoaşteţi.
 

EECATERINA DIN SIENA
fecioară, învăţător al Bisericii, patroană a Italiei
(1347-1380)

“I-ai dat harul să pătrundă misterele insondabile ale vieţii tale divine şi să iubească Biserica ta cu o inimă mare şi plină de pasiune. În tăcerea unei asidue rugăciuni, contempla frumuseţea ta, şi în faţa discordiilor şi a schismei, ea îşi ridica vocea plină de însufleţire, ca să se refacă unitatea fiilor tăi”
.

În evul mediu târziu, în domeniul civil, ca şi în cel bisericesc, oamenii se sfâşiau în lupte interne, provocând războaie între state şi schismă în Biserică, chiar riscul supravieţuirii civilizaţiei creştine în faţa pericolului tot mai ameninţător al musulmanilor. Dumnezeu a ridicat atunci femei ca sfânta Brigita a Suediei şi sfânta Ecaterina de Siena, care, prin carismele lor, au încercat să aducă pace în suflete şi să reconstruiască unitatea Bisericii, dând o contribuţie importantă, în unele aspecte bine determinate, la civilizaţia europeană.

Ecaterina Benincasa s-a născut la Siena, în cartierul popular Fontebranda, dintr-o familie de zugravi, în anul 1347. Era al douăzeci şi patrulea copil dintre cei douăzeci şi cinci ai soţilor Jacopo Benincasa şi Lapa Piagenti. La 6 ani, i-a apărut, într-o mare lumină, Isus îmbrăcat în veşminte pontificale şi înconjurat de o mulţime de sfinţi, printre care i-a recunoscut pe sfântul Petru, sfântul Paul şi sfântul Ioan. La 7 ani, în prezenţa sfintei Fecioare, se oferea ca mireasă lui Isus, pentru totdeauna, având pe deplin conştiinţa valorii acestui vot, aşa cum ea însăşi o va declara mai târziu confesorului ei.

“O chilie în minte”

Mama Lapa, foarte conştientă de situaţia socială a femeii de atunci, căuta să-şi pună la cale fetele. Pentru aceasta, atunci când Ecaterina a ajuns la vârsta de 12 ani, nu a voit să-i asculte “poveştile” şi a promis-o în căsătorie unui tânăr din Siena. Ecaterina, pentru a protesta şi pentru a se apăra, şi-a tăiat părul şi s-a baricadat în camera ei. Reacţia părinţilor a fost foarte dură. Au tras-o afară şi au obligat-o la muncile cele mai umile şi grele. Ecaterina nu s-a revoltat, dar cu ajutorul Duhului Sfânt, şi-a construit o chilie cu totul interioară, unde trăia alături de Mirele ei, în timp ce în exterior se dedica cu multă dăruire treburilor casei. Mai târziu, discipolilor ei, cufundaţi în multe activităţi pământeşti, putea să le spună: “Faceţi-vă o chilie în minte, din care să nu mai puteţi ieşi niciodată”.

Mama, care nu înţelegea să renunţe la proiectul ei, i-a spus: “Părul o să crească din nou şi atunci te vei căsători”. Din fericire, persecuţia familială a încetat, ceva mai târziu, când tatăl Jacopo, văzând-o rugându-se, şi-a dat seama că acea fiică nu era ca celelalte. Ecaterina, liberă, în sfârşit, să-şi urmeze viaţa, a cerut să îmbrace haina călugăriţelor din Al Treilea Ordin Dominican şi, timp de trei ani, s-a retras în tăcere aproape absolută în casa ei.

 A fost o perioadă de rugăciune şi de profundă asceză, cu încercări tipice nopţii simţurilor.

Mireasă a lui Cristos şi Maică a Bisericii

La 20 de ani, i-a apărut Isus împreună cu Maria şi alţi sfinţi, i-a pus inelul nupţial în deget şi, într-o viziune ulterioară, i-a cerut să se dedice reformării Bisericii. Se încheia astfel, am putea spune, ciclul vieţii sale ascunse. Ecaterina intra în viaţa publică, parcurgând nu numai drumurile Toscanei şi ale Italiei, dar chiar şi acelea din afara ţării.

Urmând ascetica timpului, nu s-a dat în lături de la posturi şi penitenţe, ajungând până la a se flagela până la sânge, chiar de mai multe ori pe zi, pentru a obţine de la Dumnezeu convertirea păcătoşilor şi reforma Bisericii. Dragostea sa faţă de cei săraci şi bolnavi, asistarea condamnaţilor la moarte şi convertirile care-i urmau, curând, au atras atenţia şi entuziasmul poporului simplu, care o considera sfântă, dar şi calomniile şi persecuţiile din partea celor mai critici.

Numeroase personalităţi ale timpului, bărbaţi şi femei, oameni politici, cardinali, călugări şi laici au fost mişcaţi de carisma ei şi s-au adunat în jurul Ecaterinei, alegând-o ca mama şi învăţătoarea lor şi adresându-se ei pentru sfaturi nu numai pentru propria sfinţire, dar şi în problemele importante ale vieţii publice. Scrisorile Ecaterinei, atât de pline de înţelepciune, care circulau între discipolii ei, şi mişcarea spirituală ce creştea în jurul persoanei ei au început să-i preocupe pe oamenii Bisericii.

Capitlul general al dominicanilor, din 1374, a convocat-o pe Ecaterina, ca terţiară dominicană, la Florenţa, în “Santa Maria Novella”, pentru a-i examina credinţa. Capitlul a recunoscut deplina şi perfecta ei ortodoxie şi, pentru a evita pe viitor noi probleme, i-a dat ca ocrotitor şi confesor pe fratele Raimondo da Capua. O alegere care s-a dovedit a fi providenţială, deoarece înţeleptul călugăr a înţeles carisma Ecaterinei şi şi-a pus ştiinţa sa de teolog şi experienţa de om al lui Dumnezeu în serviciul carismei înseşi cu o fidelitate admirabilă.

Pasiunea pentru Biserică

Între timp, a murit Urban al V-lea, puţin după nefericita întoarcere la Avignon, şi fusese ales papa Grigore al XI-lea. Noul papă, care o cunoscuse şi o admirase pe sfânta Brigita a Suediei, de puţin timp plecată şi ea la cer, s-a bucurat când a aflat de influenţa pe care Ecaterina o avea în Italia.

Sieneza, preocupată de diviziunile existente între principii creştini, a făcut tot ce îi era în putinţă pentru a-i uni şi a mers la Pisa, care, republică maritimă, îi facilita contactele cu personalităţile politice ale timpului.

La Pisa, în biserica “Sfânta Cristina”, în anul 1375, a primit stigmatele, ca semn al perfectei identificări cu Mirele ei răstignit, stigmate ce au rămas invizibile pentru a semnifica durerile, înainte de toate, de ordin moral pe care avea să le suporte pentru unitatea Bisericii.

 

La Avignon, aproape de papa

O conjuraţie împotriva papei, organizată de Florenţa împreună cu alte oraşe din Toscana, Umbria şi Lazio, a provocat excomunicarea “oraşului florilor”. Conducătorii săi, impresionaţi de consecinţele chiar şi economice pe care le comporta pedeapsa bisericească, au cerut medierea Ecaterinei. Ea a întreprins călătoria însoţită nu doar de confesorul ei, dar şi de alţi discipoli. A fost primită cu ospitalitate şi cu multă onoare de papa, dar, între timp, la Florenţa s-a reaprins rivalitatea împotriva papei şi intervenţia Ecaterinei a devenit inutilă.

Sfânta nu şi-a pierdut, însă, timpul. A rămas la Avignon timp de trei luni, pentru că mersese acolo nu numai pentru Florenţa, dar, înainte de toate, pentru a-l readuce pe papa la Roma. A avut cu el mai multe întâlniri, i-a vorbit despre necesitatea de a se întoarce în scaunul roman pentru a începe o serie de reforme în Biserică şi i-a promis tot sprijinul ei, înainte de toate, prin rugăciune, şi apoi prin influenţa sa pe lângă mai-marii lumii.

Conform unor autori, Ecaterina, în faţa şovăielilor papei, i-a amintit votul făcut în ziua alegerii sale, când tocmai se angajase înaintea lui Dumnezeu de a se întoarce la Roma. Fiind vorba despre un fapt personal şi secret, niciodată comunicat cuiva, papa a rămas profund tulburat în faţa acestei revelaţii şi a decis să-şi împlinească cât mai repede angajamentul său.

În acele luni, papa a avut posibilitatea de a cunoaşte bine opera Ecaterinei şi a voit să-i dea un semn al recunoaşterii sale, oferindu-i privilegii speciale, cum este acela al altarului portabil, care îi dădea dreptul preotului să poată celebra Liturghia pentru ea în orice loc, şi l-a confirmat pe fratele Raimondo da Capua ca ocrotitor şi confesor al ei. I-a încredinţat alţi trei preoţi care, având cu toate facultăţile, puteau s-o însoţească oriunde pentru a asculta spovezile penitenţilor ce în număr mare se converteau la trecerea ei.

Ecaterina a plecat de la Avignon numai în ziua următoare plecării papei. Când a ajuns la Genova, pontiful a avut un moment de ezitare şi, sub presiunile oamenilor Bisericii şi ale rudelor, era pe punctul de a se întoarce. Intervenţia ei a fost decisivă pentru a-l face să-şi continue drumul. În timp ce papa intra în Roma, primit cu mare solemnitate din partea poporului, Ecaterina s-a retras la Siena. De aici, a trebuit să intervină a doua oară pentru reconcilierea dintre oraşul Florenţa şi papa. După diverse şi dificile tratative, în care şi-a riscat propria-i viaţă, a putut să asiste la semnarea păcii, în anul 1378, când papa Grigore al XI-lea murise deja şi locul său fusese luat de noul ales, Urban al VI-lea.

Ea se gândea că de acum îşi îndeplinise misiunea şi, de aceea, şi-a dedicat în continuare cea mai mare parte a timpului în a dicta mesajul său spiritual, Dialogul divinei providenţe. În acesta, printr-un limbaj plin de afecţiune şi accesibil tuturor, a prezentat principalele adevăruri ale credinţei, aşa cum le-a perceput ea sub acţiunea Duhului. A vorbit despre Sfânta Treime, despre întruparea Cuvântului ca manifestare a iubirii milostive a lui Dumnezeu faţă de noi, despre rolul Mariei în economia mântuirii şi despre drumul spiritual al creştinului de la convertire şi până la întoarcerea în sânul Sfintei Treimi.

Foarte actuală este viziunea pe care ea o are despre Biserică; aceasta, întemeiată după imaginea Treimii, posedă prin dispoziţie divină comoara sângelui lui Cristos, pentru a-l dărui omenirii prin sacramente. Papa, ca un plăcut Cristos pe pământ, este cellario (nume dat călugărului care în comunitate avea grija hranei) al sângelui divin şi preoţii sunt administratorii acestuia (cei care îl distribuie).

În raport cu Biserica, ea se simte fiică şi, în acelaşi timp, mamă: fiică, deoarece, ca orice creştin, în ea s-a născut pentru viaţa divină, şi mamă, deoarece Isus i-a dat misiunea de a o renaşte la o viaţă nouă, folosindu-se de toate mijloacele pentru reforma spirituală.

Ea visa la o Biserică sfântă cu episcopi păstori, şi nu doar domni, şi cu preoţi plini de zel. O voia astfel din toată inima nu dintr-o viziune triumfalistă a creştinului, ci pentru ca Biserica să poată reface armonia în lume, dând oamenilor “Sângele lui Cristos, care generează pacea.

Pacea este marea viziune istorică a Ecaterinei. Pentru a o realiza, a înfăptuit reforma Bisericii prin trei mijloace foarte precise: înainte de toate, prin întoarcerea papei la Roma, singura persoană în măsură să provoace o adevărată reformă în rândul creştinilor; în al doilea rând, prin înnoirea vieţii bisericeşti (episcopi, preoţi şi călugări); şi, în al treilea rând, prin unitatea principilor creştini, pe care ea a încercat să-i reunească în “sfânta trecere”, adică într-o cruciadă niciodată înţeleasă ca un “război împotriva necredincioşilor”, dar ca o “misiune” ci care să li se facă cunoscută vestea cea bună.

Reformatoare a dominicanilor şi dominicanelor

Ecaterina, convinsă că numai persoane reînnoite prin evanghelie puteau reînnoi şi Biserica, s-a dedicat cu toate eforturile sale reformei călugărilor Ordinului sfântului Dominic, de care era legată prin condiţia ei de terţiară. În acest ordin, avea deja mulţi fii spirituali pe care putea conta şi, înainte de a muri, i-a făcut pe aceştia să promită că, la primul capitlu, îl vor alege ca superior general pe fratele Raimondo da Capua, aşa cum avea să se şi întâmple. Reforma a început în Italia şi apoi s-a răspândit în Germania, în Olanda, în Portugalia şi în alte ţări, readucând Ordinul Dominican, masculin şi feminin, la spiritul avut la origini.

În timp ce Ecaterina de Siena era angajată în această operă de asanare morală, un grup de cardinali au sabotat alegerea lui Urban al VI-lea şi l-au ales antipapă pe Clement al VII-lea. Ecaterina a alergat la Roma pentru a-l apăra pe papa legitim. La invitaţia pontifului, a vorbit în consistoriul cardinalilor rămaşi fideli, a scris scrisori reginei Giovanna di Napoli şi altor şefi de stat, pentru a se alinia cu toţii în apărarea singurului vicar al lui Cristos, şi a chemat la unitate capii comunităţilor creştine din Roma, înflăcărându-i prin cuvintele sale pentru a face zid de apărare în jurul lui Urban al VI-lea.

Cea mai grea încercare

Aceasta a fost, fără îndoială, cea mai dureroasă perioadă din viaţa Ecaterinei, lovită în iubirea ei cea mai mare. Acum se întreba dacă a făcut bine aducându-l pe papa la Roma, deoarece, dacă l-ar fi lăsat la Avignon, poate nu ar mai fi apărut schisma. În fiecare dimineaţă, parcurgea pe jos porţiunea de drum de acasă şi până la bazilica “Sfântul Petru”, unde petrecea întreaga zi în rugăciune, cerând de la Dumnezeu să conducă din nou la unitate Biserica sa.

Se stingea, la 29 aprilie 1380, cu inima sfâşiată de durere, neavând fericirea să vadă sfârşitul schismei. Fiilor spirituali, adunaţi în jurul patului ei de moarte, le recomanda, pe lângă dragostea fraternă, şi dragostea faţă de Biserică. Ea le spunea: “Să consideraţi ca ceva sigur, o, preaiubiţii mei fii, acum, când părăsesc trupul, că eu mi-am consumat şi dăruit viaţa în Biserică şi pentru Biserica sfântă; şi acest lucru este pentru mine un har special”.

A fost canonizată în 1491, declarată patroană a Italiei, împreună cu Francisc din Assisi, în 1939, şi învăţător al Bisericii, în 1970. A fost prima femeie, alături de sfânta Tereza de Avila, însemnată cu acest titlu, conferindu-se astfel actualitate şi universalitate vieţii şi învăţăturii sale.