en-USro-RO

Inregistrare | Login
15 decembrie 2017

Cautare Sfinti

Indice Alfabetic Sfinti

A B C D E F G H I Î J K L M N O P R S Ş T Ț U V X Z

Calendarul zilei

Vineri, 15 decembrie 2017

Sfintii zilei
Sf. Virginia, văduvă
Liturghierul Roman
Vineri din săptămâna a 2-a din Advent
Liturghie proprie, prefaţă pentru Advent I
violet, II
Lectionar
Is 48,17-19: O, dacă ai fi fost atent la poruncile mele!
Ps 1: Cel ce te urmează pe tine, Doamne, va avea lumina vieţii.
Mt 11,16-19: Nici pe Ioan, nici pe Fiul Omului nu-i ascultă.
Meditatia zilei
Vineri din săptămâna a 2-a din Advent

Sfântul Beda Venerabilul

(672-735)

preot, învăţător al Bisericii

Bunule Isus, te rog ca, aşa cum mi-ai dat harul să cunosc plăcutele cuvinte ale înţelepciunii tale, tot aşa, să mă ajuţi, cu bunăvoinţă, să ajung într-o zi la tine, izvorul oricărei înţelepciuni, şi să stau totdeauna înaintea ta”.

Cu această rugăciune, călugărul Beda îşi încheia Istoria bisericească a englezilor. Dar pentru a înţelege extraordinara figură a acestui învăţător al Bisericii, trebuie să cunoaştem ceva din acel ambient monastic ce s-a afirmat în ţinutul său natal, la Northumbria, o regiune care, mai mult sau mai puţin, corespunde actualei Northumberland, aflată în nord-estul Angliei, la hotarul cu Scoţia.

Aici, la abia un an de la naşterea sa, care a avut loc în 672/673, un călugăr excepţional, Benedetto Biscop, fondase abaţia din Wearmouth, care în scurt timp a devenit un înfloritor centru de cultură şi de ferventă viaţă monastică.

Călugăr încă de copil


 Beda, născut dintr-o familie umilă şi probabil orfan de ambii părinţi, la vârsta de 7 ani, a fost dus la mănăstire de rudele sale apropiate şi prezentat abatelui ca “oblat”, ferindu-l pe copil să devină servitor pe lângă vreun stăpân fără inimă şi asigurându-i în acelaşi timp o demnă formare umană şi creştină.

Aşa cum apare clar din scrierile sale, copilul s-a simţit în mănăstire în largul său şi nu a suferit nici o traumă familială, aflând imediat în abatele său un adevărat părinte. Acesta, dându-şi seama de calităţile ieşite din comun pe care copilul le avea şi neputând să-l călăuzească îndeaproape, l-a încredinţat colaboratorului său direct, Ceolfrid.

Abaţia din Wearmouth era în plin avânt, deoarece fondatorul, om cu vederi largi, iubitor de cultură şi de o autentică viaţă monastică, primea atâtea vocaţii încât trebuia să se gândească la fondarea unei alte abaţii la Jarrow, pe râul Tyne, încredinţându-l unui grup de 17 călugări conduşi de Ceolfrid.

Ambientul în care a trăit

Benedetto era responsabilul celor două mănăstiri care se aflau la o distanţă de 11 km una faţă de cealaltă, şi le imprima acestora propria amprentă. El călătorise mult în Europa, vizitând şi cunoscând în profunzime 17 mănăstiri, preluând de pretutindeni ceea ce era mai bun din tradiţie şi având un raport strâns cu Biserica din Roma. Prin venerarea sfinţilor apostoli Petru şi Paul şi prin menţinerea unei legături vii cu papa, a dedicat prima abaţie sfântului Petru şi pe cea de-a doua sfântului Paul. În acest fel, el voia să pună bazele evitării, în mod absolut, imixtiunii principilor în alegerea abatelui şi în viaţa internă a mănăstirilor.

Trebuind să aleagă ca regulă monastică între tradiţia celtică şi cea irlandeză sau cea romană, a optat cu hotărâre pentru aceea a sfântului Benedict din Norcia, preluându-i chiar şi numele.

Preocuparea sa a fost aceea de a asigura fiecărei mănăstiri o bibliotecă bogată, importând de pe continent operele sfinţilor părinţi, cărţi liturgice şi chiar autori clasici latini şi greci.

Când începea construcţia abaţiei din Jarrow, Beda avea doar 10 ani şi l-a însoţit pe Ceolfrid în această aventură. Totul a mers din plin până în 684, când asupra regiunii s-a abătut o ciumă deosebit de gravă, care a decimat drastic populaţia chiar şi în cele două abaţii.

La Jarrow au rămas vii numai Ceolfrid şi Beda. Chiar dacă abaţia a rămas goală, cei doi B povesteşte Beda B, în fiecare zi, făceau să răsune cântul liturgic în navata bisericii şi, în scurt timp, viaţa a reînflorit şi cele două mănăstiri au ajuns să aibă mai bine de 600 de călugări.

Cu o simplitate dezarmantă, Beda ne descrie cum îşi petrecea viaţa: “Întotdeauna am trăit în această mănăstire, unde m-am dedicat cu dăruire studiului Scripturii şi, în observarea regulii şi în exerciţiul cotidian al cântului din biserică, am avut întotdeauna plăcerea sau să învăţ, sau să predau, sau să scriu”.

Şi apoi continuă: “Am fost hirotonit diacon la 19 ani, preot la 30, din dispoziţia aceluiaşi abate, Ceolfrid, şi prin impunerea mâinilor episcopului Ioan. Din momentul în care am devenit preot până la vârsta de 59 de ani, pentru a veni în întâmpinarea cerinţelor confraţilor mei, m-am dedicat faptului de a face extrase din cărţile venerabililor părinţi la care am adăugat ceva de la mine în armonie cu sensul interpretării lor”.

Aşa apare şi lista tuturor operelor scrise de el până în acel moment, adică anul 731. Acestea sunt în număr de 37.

Un adevărat călugăr

Beda a fost, înainte de toate, un călugăr adevărat, cu totul dedicat aprofundării cuvântului lui Dumnezeu şi conformării lui întru totul. Pentru aceasta, el studia cu asiduitate Biblia B cum era obiceiul în toate mănăstirile fidele regulii B şi, pentru a o înţelege mai bine, studia scrierile sfinţilor părinţi ai Bisericii şi ale autorilor clasici ai culturii greceşti şi latine. Cu puţine mijloace la dispoziţie, el a învăţat, de asemenea, ceva din limba ebraică şi s-a adâncit în cunoaşterea diferitelor ştiinţe.

Prin extraordinara sa inteligenţă, a devenit teolog, poet, matematician, naturalist. Pentru timpul său, era o enciclopedie vie şi, natural, i-a fost încredinţată instruirea călugărilor nu numai în doctrina sacră, dar şi în arta copierii, el însuşi fiind un excelent copist.

Sub directa sa îndrumare, a fost copiat codicele Bibliei vulgate a sfântului Ieronim în trei copii: una pentru Jarrow, alta pentru Wearmouth şi a treia pentru a fi dăruită Bisericii din Roma, care-i împrumutase originalul.

Călugăr cult şi umil

Beda, deşi era admirat şi venerat ca un maestru şi un sfânt deja în timpul vieţii sale, a ştiut să păstreze întotdeauna o mare umilinţă şi onestitate. Conştient că tot ceea ce poseda a primit în dar datorită tradiţiei Bisericii, dacă adăuga ceva de la sine, o făcea întotdeauna în sintonie cu această tradiţie şi ca o lumină ce se desprindea din aceasta.

De teama ca cineva să nu-i atribuie gânduri pe care el le prelua de la sfinţii părinţi, el nota cu scrupulozitate pe marginea codicelui iniţialele numelui autorului citat şi recomanda şi copiştilor să nu neglijeze aceste semne.

Părinţii cei mai citaţi de el sunt Augustin, Ambroziu, Ieronim, Grigore cel Mare. Faţă de acesta din urmă avea o profundă veneraţie, deoarece a fost apostolul poporului său, trimiţând călugării să-l evanghelizeze.

Pe lângă comentariile în latină din Pagina Sfântă B cum obişnuia să numească Scriptura B, Beda a început traducerea Evangheliei după Ioan în limba poporului său, dar a ajuns doar la al şaselea capitol când l-a surprins moartea. Din nefericire, mai târziu, această lucrare s-a pierdut.

Opera care l-a făcut celebru a fost Istoria bisericească a englezilor, o lucrare pe care studioşii o consideră de nedepăşit în felul ei pentru sensul istoric, pentru abundenţa detaliilor, pentru informaţii pe care niciodată nu le-am fi putut avea din alte surse. Autorul s-a dedicat acestei lucrări cu multă dăruire, şi el, care nu s-a îndepărtat niciodată de mănăstirea sa, a făcut aceasta numai pentru a avea posibilitatea de a interoga martori şi pentru a consulta documente. El a fost, de asemenea, autorul primului martirologiu scris după criterii istorice.

A murit cântând

Să urmărim povestirea ultimelor zile ale vieţii sale, aşa cum ne este descrisă de călugărul Cuthbert în Scrisoare despre moartea sfântului Beda Venerabilul.

Îmbolnăvindu-se, îşi petrecea timpul întins pe o rogojină în chilia sa şi continua, aşa cum a făcut-o mereu, să se roage şi să înveţe, dictând lecţii discipolului care îl asista.

Acesta, într-o zi, i-a spus că nu terminase de dictat ultima parte a lecţiei. Beda a răspuns: “Scrie îndată”. Şi a început să dicteze. Când a terminat, l-a rugat pe tânărul monah să-l ajute să se aşeze pe rogojină, pentru a se ruga. Apoi, văzând cum se apropie sfârşitul, i-a spus călugărului: “În cufărul meu sunt câteva lucruri preţioase, adică piper, batiste şi tămâie. Aleargă de îndată şi adu-i la mine pe preoţii mănăstirii noastre, pentru că vreau să le împart lor aceste daruri pe care Dumnezeu mi le-a dat”. Erau lucruri mărunte, pe care fiecare călugăr le putea avea pentru uzul personal.

Călugării adunaţi în jurul lui plângeau şi Beda îi consola, spunându-le: “Am trăit mult şi bunul Judecător a dispus bine de viaţa mea; de acum, a sosit momentul să fie dezlegate velele, deoarece doresc să mor şi să fiu cu Cristos; da, sufletul meu doreşte să-l vadă pe Cristos, regele meu, în slava sa”. Şi, aşezat pe “podeaua chiliei sale şi cântând: *Slavă Tatălui, şi Fiului, şi Sfântului Duh+, după ce l-a numit pe Duhul Sfânt, şi-a dat ultima suflare”.

Acela care l-a lăudat pe Dumnezeu pe pământ prin multe modulaţii ale vocii sale melodioase şi prin înţelepciunea penei sale scriitoriceşti, merita să intre în cer cântând. Avea 63 de ani, dintre care 56 trăiţi în mănăstire. Era 5 mai 735.

Prin viaţa sa exemplară şi prin producţia sa literară, a pus baze solide pentru formarea unui lung şir de sfinţi şi monahi. Printre aceştia îl amintim pe Egbert, arhiepiscop de York şi fondator al acelei şcoli prestigioase din care a ieşit Alcuin, care a avut o influenţă foarte mare în cultura europeană, fără să-i uităm pe acei numeroşi călugări ce au lăsat Anglia pentru a evangheliza Olanda şi Germania.

Pe bună dreptate, Sinodul din Aquisgrana, în 836, l-a declarat “venerabil şi învăţător admirabil”, şi de atunci istoria îl reţine sub numele de Beda Venerabilul.