en-USro-RO

Inregistrare | Login
15 decembrie 2017

Cautare Sfinti

Indice Alfabetic Sfinti

A B C D E F G H I Î J K L M N O P R S Ş T Ț U V X Z

Calendarul zilei

Vineri, 15 decembrie 2017

Sfintii zilei
Sf. Virginia, văduvă
Liturghierul Roman
Vineri din săptămâna a 2-a din Advent
Liturghie proprie, prefaţă pentru Advent I
violet, II
Lectionar
Is 48,17-19: O, dacă ai fi fost atent la poruncile mele!
Ps 1: Cel ce te urmează pe tine, Doamne, va avea lumina vieţii.
Mt 11,16-19: Nici pe Ioan, nici pe Fiul Omului nu-i ascultă.
Meditatia zilei
Vineri din săptămâna a 2-a din Advent

Sfânta Maria Magdalena de’Pazzi

(1566-1607)

fecioară

“Tu ai înflăcărat-o într-un mod unic pe fecioara sfântă, Maria Magdalena, cu carismele Duhului tău; şi ea a arătat în lucrările sale iubirea Cuvântului tău întrupat şi a dorit cu ardoare sfinţenia Bisericii. Pentru aceasta, a iubit-o cu toate puterile şi, ca să strălucească pe chipul ei imaginea lui Cristos, Mirele ei, şi-a consumat viaţa în rugăciuni arzătoare, însoţite de jertfirea de sine”
.

Pasiunea pentru înnoirea Bisericii, aprinsă în timpul său în inima sfintei Ecaterina de Siena, s-a răspândit şi, la distanţă de două secole, continua să înflăcăreze o altă Ecaterina a ţinutului Toscanei, o carmelită din Florenţa, care îşi luase numele de sora Maria Magdalena. Pentru întreţinerea acestei flăcări au contribuit nu numai lectura scrierilor fecioarei sieneze, dar şi scrisorile pe care misionarii iezuiţi le trimiteau din India sau Japonia.

Ecaterina s-a născut la Florenţa, la 2 aprilie 1566, din Camillo di Geri de' Pazzi şi Magdalena Maria Buondelmonti, o nobilă familie florentină care, în trecut, ţinuse piept celebrei familii de Medici. La 8 ani, micuţa a fost încredinţată spre îngrijire mătuşii sale de pe mamă, sora Lessandra Buondelmonti, în Conventul “Cavalieresse di Malta” de lângă biserica “San Giovannino”, administrată de părinţii iezuiţi. Aici, călăuzită de această soră şi prin preocuparea iezuiţilor, a făcut Prima Împărtăşanie la vârsta de 10 ani. Lucru insolit pentru acele timpuri, când numai adulţii puteau să se apropie de Euharistie şi o puteau face foarte rar şi după o lungă pregătire.

La 19 aprilie a aceluiaşi an, 1576, Ecaterina a făcut vot de feciorie şi, după câteva luni, în sărbătoarea sfântului Andrei, în timp ce era cu mama sa în grădina casei de lângă Prato, a avut primul extaz. Mama, pentru moment, nu i-a dat prea mare importanţă, dar părintele iezuit Blanca, ce cunoştea sufletul copilei, a avut o grijă deosebită faţă de ea. Când, în 1580, familia a trebuit să se mute la Cortona, unde tatăl a fost numit comisar, evlaviosul iezuit a sfătuit-o să o ţină la păstrare pe copilă pe lângă deja cunoscuta Mănăstire “San Giovannino”, cu condiţia, însă, ca să i se permită să primească Împărtăşania în fiecare zi.

După un an, familia s-a întors la Florenţa, şi Ecaterina, având 15 ani, era din nou acasă, cu totul preocupată de a-şi găsi calea. De un lucru era sigură: trebuia să intre în mănăstire, dar nu ştia unde. La “San Giovannino”, cu siguranţă, nu, deoarece nu-i plăcea. Voia să aleagă singură şi, de aceea, a cerut să petreacă cincisprezece zile cu carmelitele de la “Santa Maria degli Angeli”, pentru a le studia regula şi a experimenta viaţa lor.

Alegerea definitivă

Aici a întâlnit un convent de strictă observanţă, care nu avusese niciodată nevoie de reformă, şi surorile se bucurau de privilegiul de a primi sfânta Împărtăşanie în fiecare zi. Ecaterina se simţea bine aici şi a înţeles că aceasta îi era casa. S-a întors la ai săi şi şi-a făcut cunoscută decizia. În faţa opoziţiei familiei, a fost de neclintit, chiar dacă avea doar 16 ani. Tatăl ei a trebuit să cedeze, dar, înainte de plecare, a voit ca un pictor să o picteze în strălucirea tinereţii sale, pentru că, dacă nu putea să o mai aibă aproape în mod fizic, cel puţin să poată arăta prietenilor tabloul ei. Ecaterina s-a supus dorinţei tatălui în schimbul libertăţii de a pleca cât mai curând la mănăstire, unde a intrat în noiembrie 1582, îmbrăcând haina carmelită în sărbătoarea Neprihănitei Zămisliri a aceluiaşi an.

Abia că începuse cu fervoare noviciatul cu numele de sora Maria Magdalena, când fizicul ei, aşa de frumos şi înfloritor, a fost atins de o misterioasă boală care, timp de două luni, a constrâns-o să stea mereu la pat, “fără să se poată vreodată linişti din cauza tusei puternice”. Medicii, după ce au încercat tot posibilul, s-au resemnat şi au anunţat apropiatul ei sfârşit.

Superioara mănăstirii, sora Vittoria Conturzi, şi maestra de novice, sora Evangelista del Giocondo, cu consensul întregii comunităţi, i-au acordat novicei dreptul de a face profesiunea religioasă. Era în dimineaţa zilei de 27 mai a anului 1584, în sărbătoarea Preasfintei Treimi.

Dar ora plecării din această lume nu sosise şi tânăra soră de 18 ani şi-a revenit în mod miraculos şi, sub călăuzirea înţeleaptă a maestrei Evangelista şi a directorului spiritual Agostino Campi, a continuat propria formare. În mănăstire se meditau Sfânta Scriptură, în special Evangheliile, şi sfinţii părinţi, între care un loc de cinste îl deţinea sfântul Augustin; dar se citeau, de asemenea, scrierile sfinţilor, în mod particular acelea ale sfintei Ecaterina de Siena, şi sub influenţa iezuiţilor, faptele apostolilor moderni, care purtau evanghelia la popoarele din Orientul îndepărtat.

Extazele şi adevăratul chip al lui Dumnezeu

Dar Domnul a voit să intervină direct în plăsmuirea acestei contemplative. Dacă, de copilă, experimentase deja extazul şi fusese cucerită total de iubirea lui Dumnezeu, în mănăstire, extazele s-au succedat cu o frecvenţă impresionantă. Confesorul ei, om învăţat şi prudent, pentru a accepta că aceste fenomene nu sunt rodul isteriei, i-a poruncit sorei să pună în scris tot ceea ce avea să primească în timpul extazelor. Ea a ascultat cu promptitudine, dar apoi a spus că, în ciuda eforturilor sale, nu reuşea să exprime în cuvinte lumina pe care o primea. Confesorul a cerut apoi la trei surori să scrie tot ceea ce ea spunea în timpul extazelor, pentru ca apoi să le citească şi să le aducă, după caz, corecturile necesare. Cu această metodă, au fost transmise mai bine de cinci volume de manuscrise, pline de o profundă învăţătură spirituală, care a alimentat pietatea creştină până în secolul al XVIII-lea.

Sora Magdalena, într-o perioadă în care imaginea cea mai comună despre Dumnezeu era aceea a unui judecător sever, revela lumii chipul părintesc al lui Dumnezeu care, în imensa-i iubire, trimite în lume Cuvântul, pe Fiul său, care, prin omenitatea sa sfântă, a intrat în deplină comuniune cu noi şi ne-a dat focul Duhului său. Pentru sora Maria Magdalena, Cuvântul s-ar fi întrupat chiar dacă nu ar fi fost păcatul, deoarece întruparea nu a fost condiţionată de răutatea umană, ci este rodul liberei şi infinitei iubiri a Tatălui pentru creaturile sale.

În extaze, dincolo de contemplarea lui Dumnezeu în iubirea sa faţă de noi, Maria Magdalena a contemplat şi retrăit în sine toată pătimirea lui Isus, atât în durerile fizice, cât şi în cele spirituale.

“Gura sufletului... te gustă pe tine, dulce Cuvânt; gustă puritatea esenţei divinităţii şi omenităţii tale, şi ajunge la o aşa cunoaştere a purităţii tale, încât ceea ce mai înainte părea virtute apare mai apoi ca defect în sine şi în alţii”.

Chiar dacă Domnul i-a pus un inel nupţial pe deget, ca semn invizibil, dar real al logodnei cu el, pe frunte i-a pus o coroană cu spini, şi aceasta invizibilă, care-i provoca dureri continue şi foarte mari. A suferit încercări aşa de dureroase, încât ar fi fost moartă dacă, din când în când, nu ar fi fost pauze pentru a-şi reface puterile. Perioada cea mai dificilă a durat cinci ani şi ea a numit-o “groapa leilor”.

 

Reforma Bisericii

Când muşcătura din “groapa leilor” se îmblânzea, Domnul îi spunea că trebuie să se angajeze la o misiune foarte dificilă, dar şi importantă: reînnoirea vieţii bisericeşti, şi, înainte de toate, a clerului şi a călugărilor.

Această misiune o speria, considerându-se incapabilă să o ducă la bun sfârşit. O vedea atât de mare în comparaţie cu posibilităţile ei, încât îi părea temerară şi rodul amăgirii diavolului. A vorbit îndelung cu responsabilii ei, a consultat un dominican şi un iezuit, consideraţi de toţi persoane înţelepte şi prudente, apoi, la sfârşit, încurajată de toţi să răspundă la chemarea lui Dumnezeu, “le-a scris câteva scrisori Suveranului Pontif şi altor prelaţi şi slujitori ai lui Dumnezeu, în vederea unei atari reînnoiri”.

Se pare că aceste scrisori nu au ajuns niciodată la destinatari, deoarece superioara, având cunoştinţă deplină de conţinut, s-a temut de reacţiile posibile în ierarhia superioară bisericească. Ciudat, însă, că, tocmai în acei ani, papa Sixt al V-lea era implicat în implementarea reformelor bisericeşti, întocmai cum dorea sfânta carmelită. Cineva crede că cel puţin unele dintre scrisorile sale au ajuns până la urmă la papa, într-o formă rezervată.

În 1604, s-au terminat pentru sora Maria Magdalena extazele şi începea ultima perioadă a vieţii, aceea a “suferinţei totale”, când ea a fost conformată în interiorul ei durerilor spirituale ale lui Isus cel răstignit. Ea a acceptat această dificilă încercare şi a formulat acea expresie rămasă celebră: “Pati et non mori” (“Să sufăr dar să nu mor”), adică să nu moară, pentru a putea participa cât mai mult posibil la pătimirea lui Isus pentru binele Bisericii.

Maestră de viaţă evanghelică

 

În 1602, a fost aleasă ca maestră de novice şi, în 1604, ca vicesuperioară. Acestor misiuni pe care le-a primit, le datorăm faptul că astăzi avem, pe lângă cele cinci volume de manuscrise şi 28 de scrisori, un mic opuscul de Învăţături şi sfaturi. Surorile care erau împreună cu ea făceau cu rândul pentru a culege îndemnurile pe care ea le adresa lor în diferitele ocazii în timpul împlinirii sarcinilor primite.

În această perioadă, sora Maria Magdalena, deşi trăia cufundată într-o extremă dezolare interioară, care-i punea la grea încercare virtuţile teologale, a rămas întotdeauna credincioasă Dumnezeului iubirii, răspândind în jurul ei aceeaşi credinţă şi manifestându-se întotdeauna faţă de surorile ei cu o caritate delicată şi plină de preocupare şi cimentând între toate unitatea, cum dă mărturie această rugăciune a sa: “O, Cuvânt, Fiul lui Dumnezeu, tu priveşti cu cea mai mare plăcere o faptă făcută în unitate şi caritate fraternă, decât mii în dezbinare; ţie îţi place mai mult o faptă oricât de mică, cum ar fi o simplă privire, făcută în unitate şi caritate, decât dacă eu aş pătimi martiriul în dezbinare şi fără caritate. Acolo unde este unire, eşti şi tu, deoarece tu te numeşti caritate: *Dumnezeu este caritate+. Tu te numeşti Dumnezeul păcii şi al unităţii: *Deus pacis+. Tu eşti cel care aduci pacea şi fără tine nu poate exista pace şi nici unire adevărată. Pacea şi unirea între păcătoşi este aparentă, nu poate dura mult timp, deoarece, inimile lor fiind conduse de tirania păcatului şi a patimilor, îndată se rupe legătura dintre ei, legătură ce este mai slabă decât firul de cânepă. Aşa încât, numai de la tine, o, Dumnezeule, vine perfecta comuniune; şi unde este dezbinare, acolo este tulburarea datorată păcatului şi diavolului! Cu ce dorinţă ar trebui să căutăm această unitate şi cu câtă voinţă să o iubim! (...) O, Preasfântă Treime, dă-ne harul de a trăi întotdeauna uniţi unii cu alţii, păstrând unirea spiritului, având aceeaşi voinţă şi simţire, emulând acea indivizibilă unitate care există între persoanele divine!”

Maria Magdalena a murit la 25 mai 1607, la vârsta de 41 de ani. Afost proclamată fericită în 1626 şi sfântă în 1669. Dacă, în timpul vieţii sale, influenţa sa nu a depăşit mult hotarele Mănăstirii “Santa Maria degli Angeli”, după moarte, scrierile sale au avut o vastă rezonanţă în spiritualitatea catolică a secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea, mai ales în Italia.