en-USro-RO

Inregistrare | Login
15 decembrie 2017

Cautare Sfinti

Indice Alfabetic Sfinti

A B C D E F G H I Î J K L M N O P R S Ş T Ț U V X Z

Calendarul zilei

Vineri, 15 decembrie 2017

Sfintii zilei
Sf. Virginia, văduvă
Liturghierul Roman
Vineri din săptămâna a 2-a din Advent
Liturghie proprie, prefaţă pentru Advent I
violet, II
Lectionar
Is 48,17-19: O, dacă ai fi fost atent la poruncile mele!
Ps 1: Cel ce te urmează pe tine, Doamne, va avea lumina vieţii.
Mt 11,16-19: Nici pe Ioan, nici pe Fiul Omului nu-i ascultă.
Meditatia zilei
Vineri din săptămâna a 2-a din Advent

Sfântul Augustin de Canterbury
 
(+604 cca.)

episcop

“Episcopul Augustin, preacinstitul nostru frate, s-a format în regula mănăstirii, cunoaşte bine Sfânta Scriptură, prin harul lui Dumnezeu, este bogat în fapte bune; de aceea, tot ceea ce te va sfătui să asculţi cu plăcere, să pui în practică cu devotament şi să păstrezi cu multă grijă în amintire (...) Alătură-te cu toată inima lui în fervoarea credinţei şi ajută-l în efortul său cu capacitatea pe care Domnul ţi-a dat-o, pentru ca acela a cărui credinţă tu faci să fie primită şi ocrotită în regatul tău, să te facă părtaş al împărăţiei sale”.

Cu această scrisoare, papa Grigore cel Mare îl prezenta pe Augustin lui Etelbert, rege al englezilor. În realitate, credinţa creştină ajunsese în insula britanică deja din primele secole şi ea şi-a avut primii martiri în timpul persecuţiei lui Diocleţian. Dar o dată cu invaziile englezilor şi saxonilor, din secolele V şi VI, locuitorii insulei au trebuit să părăsească partea sud-orientală a Britaniei şi să se retragă spre Cornwall şi Wales. Noii-sosiţi nu erau creştini, şi britanicii, umiliţi şi oprimaţi, n-au făcut nimic pentru convertirea lor.

Un apel venit din ţinutul englezilor

Regele lor, Etelbert, reuşise să-şi impună supremaţia asupra tuturor triburilor anglo-saxone până la fluviul Humber. În timpul unei vizite făcute pe continent, el s-a îndrăgostit de fiica regelui de la Paris, Berta. Aceasta a acceptat să se căsătorească cu el şi să se ducă dincolo de mare, cu o condiţie: să poată să-şi practice credinţa creştină şi să-l ia alături pe episcopul Liudard.

În această perioadă, papa Grigore cel Mare a primit o scrisoare, probabil de la episcop sau de la regina Berta, prin care i se cereau misionari pentru convertirea anglo-saxonilor. Grigore nu s-a gândit de două ori, deoarece de mai mult timp el visa acest lucru. A ales 40 de călugări benedictini din mănăstirea de pe Muntele Celio, le-a dat ca abate pe Augustin şi i-a trimis la englezi.

Abia acum avem cunoştinţă despre existenţa lui Augustin. Nu ştim nimic despre trecutul lui, decât doar faptul că devenise călugăr şi că, probabil, avea o bună pregătire şi calităţi de luat în seamă, lucru ce i l-a recomandat papei să-i încredinţeze o misiune aşa de importantă.

Grupul călugărilor, avându-l în frunte pe Augustin, care era preot, cuprindea ţărani, meşteşugari şi scriitori. Ordinul papei era foarte clar: ei trebuiau să construiască o mănăstire şi să implanteze astfel între englezi cea mai bună viaţă creştină cunoscută pe atunci, cea monastică. Ca urmare, păgânii, venind în contact cu ei şi constatând frumuseţea stilului lor de viaţă, ar fi putut să se convertească.

Călugării s-au pus la drum entuziaşti spre ţinta lor, dar, în timp ce traversau Galia, au primit veşti tulburătoare în privinţa teritoriului spre care se îndreptau şi despre poporul care-l locuia. Toţi spuneau că englezii erau barbari foarte periculoşi; că cei care au ajuns până la ei nu s-au mai întors niciodată. Ce s-o fi întâmplat cu Berta şi episcopul Liudard? Poate au fost ştrangulaţi. Sau dacă ar fi încă vii, de ce nu mai trimit veşti? Să mergi în acel loc blestemat înseamnă condamnare la moarte sigură.

Sărmanii călugări, care nu puseseră piciorul niciodată în afara zidurilor Romei, au început să se gândească din nou la mănăstirea de pe Muntele Celio şi l-au constrâns pe Augustin să se întoarcă şi să-i ceară papei să anuleze acea periculoasă misiune, trimiţând-i în altă parte.

Augustin s-a întors şi i-a expus toate aceste lucruri lui Grigore care, spre deosebire de ei, era un om umblat prin lume. Papa i-a încurajat, l-a confirmat pe abate cu ordinul de a duce la capăt misiunea fără frică, deoarece aceasta era voinţa lui Dumnezeu. A scris apoi o scrisoare către Virgiliu, episcop de Arles, pe atunci unic mitropolit al Galiei şi, deci, legatul său, şi altor episcopi şi principi; în numele lui Dumnezeu, le cerea ca, în loc să-i înspăimânte pe călugări cu povestiri fanteziste, să-i încurajeze, dându-le chiar ajutoare materiale, preoţi ce cunoşteau limba engleză şi chiar să li se ofere o escortă armată, pentru a-i proteja până vor ajunge la destinaţie.

Grigore era foarte blând, dar şi foarte hotărât. Avea în Galia proprietăţi în pământuri şi l-a autorizat pe mitropolitul de Arles să se preocupe de cele necesare pentru buna călătorie a călugărilor. Se pare că Virgiliu, în urma sugestiilor papei, l-a consacrat episcop pe Augustin mai înainte ca acesta să se îmbarce.

Primii paşi în Kent

În sfârşit, la începutul anului 697, corabia i-a debarcat pe misionari în Insula Thanet, în ţinutul regatului Kent. Conform ordinului papei, primul lucru pe care l-au făcut a fost acela de a-l înştiinţa pe regele Etelbert de sosirea lor. Acesta, voind să-i cunoască, a ascultat discursul lui Augustin, a fost mulţumit de acesta, dând, în acelaşi timp, ordinul ca aceştia să nu părăsească insula decât după ce el se va fi consulat cu sfetnicii săi. Între timp, lor nu trebuia să le lipsească nimic din cele necesare pentru viaţă.

Regele, din prudenţă, a voit să mai aştepte, dar, ascultând părerea altora, şi înainte de toate a Bertei, după puţin timp, le-a permis monahilor să se stabilească în cetatea regală, Canterbury, construindu-le o mănăstire aproape de bisericuţa “Sfântul Martin”, ridicată de creştini mai înainte de venirea englezilor şi folosită până în acel moment doar de regină.

În acele luni, a existat un mare zel în muncă şi regele însuşi îşi petrecea aproape tot timpul împreună cu călugării. La sărbătoarea Rusaliilor, a primit Botezul, dar nu a voit să facă presiuni asupra supuşilor pentru a-i urma exemplul: învăţase de la cateheţii săi că nimănui nu-i putea fi impusă credinţa. Dar în sărbătoarea Crăciunului, în acelaşi an, mai bine de şapte mii de englezi au primit în mod spontan Botezul. Se construise mănăstirea şi, în acelaşi timp, s-a născut comunitatea creştină şi, cu ea, atâtea alte noi probleme. Augustin a trimis la Roma doi călugări, pe Lorenzo şi Pietro, pentru a-l informa pe papa cu privire la roadele misiunii, cerând totodată directive precise asupra modului cum trebuia organizată viaţa Bisericii care se năştea. Totuşi, aceştia s-au întors abia în 601 şi el a trebuit, timp de patru ani, să lucreze după bunul său simţ, care, din fericire, l-a ajutat să nu facă greşeli.

Legătura cu Roma

Când Lorenzo şi Pietro s-au întors, a fost mare sărbătoare. Papa îi trimitea o scrisoare lui Augustin şi o alta regelui; trimitea paliul cu puterea de a consacra alţi episcopi şi un alt numeros grup de călugări.

Beda aminteşte, cu meticulozitate de călugăr, diferitele probleme puse papei. Prezentăm aici doar câteva. Liturgia romană trebuia să fie aplicată ad litteram aici, într-un ţinut atât de diferit de Roma? Şi papa îi răspundea că, o dată salvate principiile credinţei, episcopul putea să aleagă ceea ce este mai bun din tradiţiile liturgice cunoscute la Roma, în Galia şi chiar din religia tradiţională engleză, şi să pregătească o liturgie adaptată şi comprehensibilă mentalităţii lor. Nu trebuia dispreţuit nici faptul că în sărbătorile lor se jertfeau animale pentru a fi mâncate: era suficient să li se explice că nu se jertfeau idolilor, ci slujeau numai pentru bucuria fiilor lui Dumnezeu”.

Prezentăm cuvintele marelui pontif şi în ceea ce priveşte liturgia: “Cunoşti, frate, uzanţele Bisericii Romane, în care ai fost educat. Dar sunt de părere că tu, cu grijă, vei alege ceea ce vei considera, fie din Biserica Romană, fie din cea din Galia sau din oricare alta, ce poate fi plăcut lui Dumnezeu atotputernicul, introducând şi instituţionalizând în Biserica engleză, care este încă nouă în credinţă, uzanţele cele mai importante pe care le vei fi găsit la alte Biserici. De fapt, obiceiurile nu sunt plăcute pentru locul lor de origine, ci, mai degrabă, locurile de origine pentru obiceiurile lor. De aceea, să alegi de la fiecare Biserică numai cele drepte, pioase, religioase, şi toate acestea aşază-le, ca adunate într-un mănunchi, în mintea englezilor, pentru ca să devină tradiţie.”.

Îi ceruse, de asemenea, papei ce trebuie să răspundă celor căsătoriţi dacă, având între ei strânse legături de rudenie, care în tradiţia romană ar fi împiedicat căsătoria legitimă, ar fi cerut Botezul. Şi papa îi recomanda o gradualitate în aplicarea legii tradiţionale şi înţelepte a Bisericii, deoarece “este imposibil să îndepărtezi totul dintr-o dată din minţile needucate; şi cel care doreşte să ajungă într-un vârf merge pas cu pas, şi nu realizează totul dintr-o dată”.

Grigore gândea în ansamblu şi expunea planul său lui Augustin: el dorea să-i unească într-o singură comuniune şi pe alţi creştini de tradiţie celtică, cum sunt britanicii, şi cu ajutorul lor să-i convertească pe cei din insulă, care nu se încreştinaseră. Apoi, ar fi trebuit să constituie două provincii bisericeşti: una cu sediul la Londra şi alta cu sediul la York, şi fiecare să aibă doisprezece episcopi sufragani. Cele două provincii, pentru moment, trebuiau să rămână sub o singură conducere, dar mai apoi să devină independente şi în comuniune directă cu papa.

Augustin îi mai pusese papei o întrebare cu privire la constituirea clerului: trebuia să hirotonească preoţi şi să-i lase singuri în diferite comunităţi sau trebuia să hirotonească călugări care să trăiască în continuare în mănăstire? Papa a optat pentru cea de-a doua ipoteză, autorizând însă hirotonirea bărbaţilor căsătoriţi B care continuau să trăiască în familie B pentru ministere inferioare prezbiteratului. Chiar şi episcopul trebuia să aibă mănăstirea sa şi să trăiască alături de preoţii săi, conform tradiţiei lui Augustin de Hippona. Prin aceasta, Grigore împlinea directivele din celebra sa Regulă pastorală, în dorinţa de a asigura comunităţii creştine un cler sfânt, instruit şi liber de preocupări pământeşti.

Augustin pune bazele pentru viitor

Augustin a reuşit să înfiinţeze trei episcopii: una de Canterbury, reşedinţa sa; o alta la Londra şi a treia la Rochester. În schimb, îndepărtata Northumbria va trebui să aştepte încă un secol, şi un alt Augustin, Biscop, va fi cel care va fonda două celebre mănăstiri şi va implanta credinţa în acel ţinut, în strânsă comuniune cu papa.

O problemă pe care Augustin nu a reuşit să o rezolve a fost unitatea cu episcopii britanici. El i-a reunit pe reprezentanţii lor în locul numit “stejarul lui Augustin”, deoarece invitaţii nu au voit să se adune într-un loc închis, temându-se de o posibilă cursă. Neîncrederea lor, de altfel, era justificată. Augustin era episcopul anglo-saxonilor, adică al duşmanilor, uzurpatorii ţinutului lor, al celor care fuseseră chemaţi în ajutor în timpul unei lupte, pentru ca apoi să se transforme în ocupanţi.

Mai era şi un alt motiv. Tradiţia creştină a britanicilor era foarte veche şi nu avusese nici un contact cu tradiţia romană sau galică; aveau, deci, un mod diferit de administrare a Botezului şi calculare a datei Paştelui. Şi se ştie că tradiţiile şi culturile reuşesc să ţină separate popoarele. Sub “stejar”, ei i-au spus lui Augustin că aveau nevoie de timp pentru a se consulta cu Bisericile lor, şi de atunci n-au mai fost văzuţi.

Augustin a continuat pe drumul său, consolidând bazele Bisericii în mijlocul anglo-saxonilor. A murit, foarte probabil, în anul 604. Beda aminteşte ceea ce era scris pe mormântul său: “Aici odihneşte fericitul Augustin, primul arhiepiscop de Doruvernis (Canterbury), care, trimis aici de papa Grigore, episcop al Romei, şi susţinut de Dumnezeu în minunile pe care le-a făcut, l-a condus pe regele Etelbert şi poporul său de la cultul idolilor la credinţa în Cristos şi, împlinindu-şi în pace zilele ministeriului său, a murit la şapte iunie sub domnia acestui rege”. După alţi istorici, moartea sa ar fi survenit la 26 mai.

Chiar dacă nu a fost primul în introducerea evangheliei în Marea Britanie, i-a dat acesteia o nouă splendoare şi, pentru aceasta, englezii l-au considerat apostolul ţării lor.