en-USro-RO

Inregistrare | Login
14 decembrie 2017

Cautare Sfinti

Indice Alfabetic Sfinti

A B C D E F G H I Î J K L M N O P R S Ş T Ț U V X Z

Calendarul zilei

Joi, 14 decembrie 2017

Sfintii zilei
Sf. Ioan al Crucii, pr. înv. **
Liturghierul Roman
Sf. Ioan al Crucii, pr. înv. **
Liturghie proprie, prefaţă pentru sfinţi
alb,
Lectionar
1Cor 2,1-10a: Noi vorbim de înţelepciunea tainică a lui Dumnezeu 
Ps 36: Gura celui drept exprimă înţelepciunea 
Lc 14,25-33: Fiecare dintre voi care nu renunţă la tot ceea ce are nu poate fi discipolul meu.
Meditatia zilei
Joi din săptămâna a 2-a din Advent

SFÂNTUL CAROL LWUANGA ŞI ÎNSOŢITORII

martiri africani

(+1886/1887)

“Aceşti martiri africani adaugă în cartea de aur a învingătorilor, adică în Martirologiu, o pagină tragică şi glorioasă, cu adevărat vrednică de a fi pusă alături de acelea ale Africii antice”
[1].

La 3 iunie 1886, şaisprezece paji de la curtea regelui Mwanga, toţi sub douăzeci de ani, fii ai unor oameni de vază, urcau colina Namugongo, ducând fiecare în spate o legătură de lemne. Toţi erau condamnaţi la moarte, dar, după o veche tradiţie, în ultimul moment, trei dintre ei, traşi la sorţi, au fost graţiaţi, în timp ce ceilalţi au fost legaţi şi arşi de vii pe un rug aprins. Cei trei supravieţuitori au devenit martori preţioşi pentru martiriul însoţitorilor lor.

Între condamnaţi era Kizito, care abia împlinise 13 ani, şi care a înfruntat moartea cu un curaj care-i depăşea vârsta, şi Mbaga Tuzinde, fiul şefului călăilor. Tatăl său a făcut totul pentru a-l salva, dar fiul nu a voit să renege credinţa şi să-şi părăsească tovarăşii.

Martori ai evangheliei

Acest masacru era epilogul unei istorii dureroase şi glorioase în acelaşi timp, în care colonialismul şi evanghelizarea, invidia şi generozitatea, iubirea lui Dumnezeu şi slăbiciunea morală se întrepătrundeau cu afacerile regatului Buganda, splendida regiune a marilor lacuri africane care actualmente fac parte din Uganda.

În iunie 1879, regele Bugandei, Mutęsa, îi primise cu bucurie pe primii misionari catolici, Părinţii Albi ai cardinalului Lavigerie şi mulţi oameni de seamă din regatul său au îmbrăţişat credinţa. Chiar şi Biserica Anglicană a trimis misionari şi strângea adeziuni la creştinism.

În 1882, însă, Părinţii Albi au crezut că este oportun să părăsească misiunea înainte de a se dezlănţui o sângeroasă persecuţie. În acel timp, mulţi capi politici şi religioşi ai locului se simţeau ameninţaţi atât de avansarea colonialismului european, cât şi de discreditarea pe care convertirile la creştinism o aduceau asupra credinţei tradiţionale.

Dar, în iulie 1885, succesorul lui Mutęsa, regele Mwanga, i-a readus pe Părinţii Albi, asigurându-i pe aceştia de sprijinul său şi de simpatia poporului. Misionarii au acceptat invitaţia şi au rămas miraţi de răspândirea credinţei creştine, semănată de ei cu puţini ani mai înainte, mai ales printre aceia care erau însărcinaţi cu diferite responsabilităţi la curtea regală.

Din nefericire, foarte curând, lucrurile s-au schimbat, deoarece “katikiro”, un fel de cancelar al regatului, a început să-i urască pe creştinii prezenţi la curte, care s-au opus unui complot al său împotriva regelui. Şi el a ştiut să se apere aşa de bine, încât a reuşit să-l facă pe suveran să creadă că creştinii, catolici şi anglicani, erau în serviciul secret al englezilor pentru distrugerea regatului său.

La aceasta s-a adăugat şi aversiunea personală a regelui faţă de morala catolică ce interzicea comerţul cu sclavi şi pederastia. Comerţul cu sclavi îi aducea câştiguri enorme şi nu înţelegea să renunţe la el; cât priveşte pederastia, el a întâmpinat o dârză rezistenţă din partea pajilor creştini, susţinuţi şi instruiţi de liderul lor, Carol Lwanga.


Catolici şi anglicani uniţi în martiriu

Instigat de “katikiro”, la 29 octombrie 1885, regele, întinzând o cursă, a masacrat o caravană de misionari anglicani împreună cu episcopul lor, Hannington. Majordomul casei regale, catolicul Iosif Mukasa Balikuddembe, i-a reproşat că nu a ştiut să distingă între englezii invadatori şi englezii misionari. Regele a răspuns decapitându-l, la 15 noiembrie a aceluiaşi an. Era începutul unei serii de execuţii capitale, care, în câteva luni, aveau să cuprindă mai bine de o sută de creştini, catolici şi anglicani. Până şi Mattia Kalemba, care avea 50 de ani, conducător peste multe sate şi judecător al regatului, foarte preţuit de toţi, a fost oribil mutilat şi abandonat morţii pe colina Kampala. În Buganda se instaurase un climat de teroare: creştinii erau desemnaţi ca “cei care se roagă” şi religia lor era interzisă în regat.

Supravieţuitorii pajilor martirizaţi la Namugongo au povestit în felul următor procesul condamnării la rug. Regele i-a chemat înaintea sa pe paji şi le-a spus: “Toţi aceia dintre voi care nu vor să se mai roage, să rămână lângă tron; în schimb, cei care doresc să se roage, să se aşeze cu faţa la perete”. Carol Lwanga a fost primul care s-a dus spre perete, dar a fost îndată urmat de alţi 15 creştini. Regele i-a întrebat: “Dar voi vă rugaţi cu adevărat?” “Da, domnul meu, noi ne rugăm”, a răspuns în numele tuturor Carol, care, presimţind ceea ce avea să se întâmple, şi-a petrecut noaptea în rugăciune împreună cu însoţitorii săi. Regele le-a mai zis: “Aveţi în continuare intenţia de a vă ruga?” “Da, domnul meu, întotdeauna şi până la moarte”. Regele a dat atunci sentinţa la moarte pentru toţi cei care nu au renunţat la hotărârea lor[2].

Mulţi au fost cei care au încercat să-i convingă pe acei tineri să se supună ordinelor regelui, dar toate eforturile au fost zadarnice.

Martirii ugandezi, canonizaţi de Biserica Catolică, sunt în număr de 22: opt au fost ucişi înaintea masacrului de la Namugongo şi ultimul, Ioan Maria Muzeyi, a fost decapitat la 27 ianuarie 1887.

Paul al VI-lea, în omilia ţinută cu ocazia canonizării, în faţa părinţilor Conciliului al II-lea din Vatican, în anul 1964, după ce a amintit exemplul eroic al acestor martiri moderni, a adăugat: “Şi nu vrem să-i uităm pe ceilalţi care, aparţinând confesiunii anglicane, au înfruntat moartea în numele lui Cristos”. Şi constata că aceşti martiri africani prin mărturia lor, au reafirmat necesitatea în lumea modernă a unei “civilizaţii deschise exprimărilor superioare ale spiritului şi formelor superioare de sociabilitate”[3].



[1] Paul al VI-lea, Omilia cu ocazia canonizării: AAS, 56, 1964, 905.

[2] Cf. P. Manns, I santi, II, Jaca Book, Milano 1988, pag. 385-387.

[3] Paul al VI-lea, Omilia cu ocazia canonizării, cit., 906.