en-USro-RO

Inregistrare | Login
12 decembrie 2017

Cautare Sfinti

Indice Alfabetic Sfinti

A B C D E F G H I Î J K L M N O P R S Ş T Ț U V X Z

Calendarul zilei

Marţi, 12 decembrie 2017

Sfintii zilei
Ss. Fc. Maria de la Guadalupe *; Epimah şi Alexandru, m.
Liturghierul Roman
Marţi din săptămâna a 2-a din Advent
Liturghie proprie, prefaţă pentru Advent I
violet (alb), II
Lectionar
Is 40,1-11: Dumnezeu mângâie poporul său.
Ps 95: Iată, Dumnezeul nostru va veni cu putere.
Mt 18,12-14: Aceasta este voinţa Tatălui vostru care este în ceruri: să nu se piardă niciunul dintre aceştia mici.
Meditatia zilei
Marţi din săptămâna a 2-a din Advent

SFÂNTUL BARNABA

(sec. I)

apostol

“Glasul tainic al duhului l-a scos pe sfântul Barnaba din Biserica credincioşilor lui Cristos, l-a asociat lui Paul şi colegiului apostolilor, poruncindu-i să vestească adevărul evangheliei, pentru ca răscumpărarea şi mântuirea să fie predicată tuturor popoarelor”
[1].

Cunoştinţele pe care le avem despre Barnaba provin aproape în întregime din Faptele Apostolilor. El s-a născut în Cipru, dar trăia la Ierusalim, unde îmbrăţişase creştinismul, devenind unul dintre cei mai înflăcăraţi creştini din comunitate. El îşi vânduse bunurile şi câştigul l-a pus la picioarele apostolilor.

Primul apostol între păgâni

Când evanghelia a început să se răspândească în oraşul Antiohia, apostolii l-au trimis acolo pe Barnaba. Într-un oraş aşa de important, nu numai ca centru comercial, dar şi ca sediu al trimisului imperial, era necesar un responsabil care să unească darurile fidelităţii faţă de credinţa apostolică şi al cunoaşterii culturii eleniste. Barnaba avea aceste două calităţi şi, pentru aceasta, a fost primit bine de comunitatea creştină doritoare să fie instruită după modelul aceleia de la Ierusalim. În acest loc, pentru prima dată, cei care îl urmau pe Cristos au primit numele de creştini.

Barnaba trebuia să vegheze ca intrarea în Biserică a numeroşilor credincioşi proveniţi din păgânism să nu altereze puritatea credinţei. Era dificil pentru iudeo-creştini să înţeleagă cum ar fi putut păgânii să treacă la creştinism fără ca mai întâi să se supună prescripţiilor Legii lui Moise, chiar dacă Petru le vorbise clar despre acest lucru după convertirea centurionului Corneliu.

Apărător şi discipol al lui Paul

Când Barnaba a aflat că Paul din Tars s-a convertit pe drumul Damascului şi că de câţiva ani trăia retras în cetatea sa natală, a mers să-l caute şi l-a invitat la Antiohia pentru a da mărturie înaintea tuturor despre învierea Domnului. Paul a acceptat invitaţia şi a vorbit aşa cum numai el ştia să o facă.

Barnaba a fost primul care a recunoscut că Paul, prin experienţa personală avută în întâlnirea cu Cel Înviat, era un apostol în sensul deplin al cuvântului şi a voit să-l conducă la Ierusalim pentru a-l prezenta celorlalţi apostoli şi pentru a apăra linia adoptată de Biserica din Antiohia, admiţând în sânul ei convertiţi din păgânism, fără să-i supună circumciziunii sau altor practici depăşite de acum de legea nouă a evangheliei.

Preţuirea de care se bucura Barnaba în faţa apostolilor şi a bătrânilor a alungat puţin din îndoiala pe care unii o aveau încă în privinţa convertirii lui Paul.

La întoarcerea la Antiohia, cei doi au întreprins prima mare călătorie, luându-l cu ei şi pe Ioan Marcu, nepotul lui Barnaba, încă tânăr, dar martor al pătimirii şi învierii Domnului. După primele eforturi apostolice din insula Cipru, Marcu nu a mai voit să-i urmeze şi s-a întors, în timp ce Paul şi Barnaba au continuat evanghelizarea prin diferitele oraşe din Asia Mică, ridicând pretutindeni comunităţi creştine nu numai între iudei, dar şi între păgâni.

Un fapt curios se petrece cu ei în orăşelul Listra, din Licaonia. După o vindecare miraculoasă făcută de Paul în favoarea unui om paralizat de picioare, populaţia păgână s-a convins că Paul ar fi Mercur şi Barnaba, Zeus, şi au pregătit pentru ei un sacrificiu după toate regulile lor ceremoniale. Mult efort le-a trebuit celor doi ca să risipească echivocul şi să le explice cetăţenilor că ei erau purtătorii unei Veşti Noi nu din partea lui Zeus, ci din partea lui Isus, Fiul unic al adevăratului Dumnezeu.

Întorşi la Antiohia, au găsit comunitatea tulburată. În absenţa lor, veniseră unii de la Ierusalim, predicând că cine nu se supune circumciziunii nu se putea mântui. Astfel, toată munca lui Paul şi Barnaba fusese zadarnică. Aceştia şi-au apărat munca lor, şi comunitatea i-a ales împreună cu alţii pentru a merge la Ierusalim să-i consulte pe apostoli.

Controversa a adus şi oportunitatea de a convoca ceea ce este numit primul Conciliu al Bisericii. Discuţia a avut un rezultat favorabil libertăţii evanghelice şi eliberarea de practicile iudaice. Biserica apostolică avea de acum în faţă evanghelizarea lumii întregi şi ieşea din îngustele hotare ale Palestinei.

Paul şi Barnaba s-au întors la Antiohia însoţiţi de Sila şi de Iuda, doi bătrâni ai comunităţii din Ierusalim, şi împreună i-au informat pe antioheni. Pentru toţi a fost ca o eliberare de un coşmar, întrucât controversa se prelungise destul de mult.

Paul şi Barnaba puteau acum să-şi reia călătoriile pentru a confirma comunităţile întemeiate în Cipru şi în Asia Mică. Barnaba voia să-l ia cu sine din nou pe Ioan Marcu, dar Paul, de teamă ca acesta să nu dea înapoi din nou la greu, nu a voit. Din acest moment, cei doi mari prieteni s-au separat: Barnaba şi Ioan Marcu s-au dus în Cipru, în timp ce Paul s-a îndreptat spre comunităţile din Asia.

Autorul cărţii Faptele Apostolilor, din acest moment, prezintă numai istoria lui Paul. Barnaba era la Antiohia când Paul a trebuit să-i facă cunoscut lui Petru lipsa de consecvenţă a comportamentului său, nefrecventând casele creştinilor proveniţi din lumea păgână de teama iudaizanţilor. Petru şi Barnaba au recunoscut că o atare conduită putea să-i deruteze pe creştini şi au acceptat cu umilinţă observaţia lui Paul.

Ce s-a întâmplat apoi cu Barnaba? Conform unei tradiţii din secolul al V-lea, considerată ca verosimilă, el ar fi fost martirizat la Salamina de iudaizanţii proveniţi din Siria, preocupaţi de numeroasele convertiri de la păgânism, pe care sfântul le opera în acel ţinut, fără să-i supună normelor legii mozaice.


[1] Din Prefaţa Misalului propriu barnabiţilor.