en-USro-RO

Inregistrare | Login
12 decembrie 2017

Cautare Sfinti

Indice Alfabetic Sfinti

A B C D E F G H I Î J K L M N O P R S Ş T Ț U V X Z

Calendarul zilei

Marţi, 12 decembrie 2017

Sfintii zilei
Ss. Fc. Maria de la Guadalupe *; Epimah şi Alexandru, m.
Liturghierul Roman
Marţi din săptămâna a 2-a din Advent
Liturghie proprie, prefaţă pentru Advent I
violet (alb), II
Lectionar
Is 40,1-11: Dumnezeu mângâie poporul său.
Ps 95: Iată, Dumnezeul nostru va veni cu putere.
Mt 18,12-14: Aceasta este voinţa Tatălui vostru care este în ceruri: să nu se piardă niciunul dintre aceştia mici.
Meditatia zilei
Marţi din săptămâna a 2-a din Advent

SFÂNTUL ANTON DE PADOVA

preot, doctor evanghelic

(1195-1231)

“Cea mai înaltă origine, cum spune Augustin în cartea De vera religione, este Tatăl, de la care sunt toate lucrurile şi de la care purcede Fiul şi Duhul Sfânt. Frumuseţea perfectă este Fiul, adevărul Tatălui, cu nimic deosebit faţă de el. Perfecta bucurie şi supremul bine este Duhul Sfânt, darul reciproc al iubirii Tatălui şi a Fiului”[1].
Aceasta era teologia pe care fratele Anton o învăţa fraţilor deja în timpul sfântului Francisc. El dădea ordinului în formare o pregătire intelectuală care l-ar fi făcut capabil să poarte carisma franciscană în orice ambient, fără să piardă splendoarea sa genuină. Dar figura lui Anton este puţin cunoscută sub acest aspect, în timp ce este foarte cunoscută în versiunea elaborată de pietatea populară.

Un sfânt universal

Într-o bibliotecă a unui episcop brazilian, am dat întâmplător de un foarte frumos volum cu titlul: “Anton din Lisabona, sfânt şi soldat”. Că ţările de tradiţie lusitană au păstrat plăcuta amintire a originii sale portugheze, o ştiam bine, dar că dragostea brazilienilor pentru acest sfânt a ajuns până într-acolo încât l-au înrolat în armata lor, acest lucru nu mi l-am putut imagina niciodată. Nu numai că l-au voit ca protector al soldaţilor lor, dar au făcut ca toţi militarii de carieră, de la simplul soldat la căpitan, să verse regulat stipendiul nu în contul lui, care în paradis nu caută bani, ci a unui convent al său.

 

Pe de altă parte, nu există lucru mai admirabil decât că devoţiunea acestui sfânt a depăşit demult graniţele Bisericii Catolice, trezind interes în rândul ortodocşilor, budhiştilor şi musulmanilor. Acolo unde au ajuns franciscanii, populaţia, fără deosebire de credinţă religioasă, l-a primit ca pe omul lui Dumnezeu, care, cu puterea sa vindecătoare, vine în întâmpinarea durerilor şi aşteptărilor omenirii din toate timpurile. Chiar şi pentru aceasta, sunt relatate despre el minuni fără sfârşit şi, uneori, chiar lipsite de simţ critic.

Primele etape

Dar să vedem mai de aproape adevărata istorie a lui Anton. Numele său de botez este Fernando Martins; s-a născut la Lisabona, într-o familie cu bunăstare, în anul 1195. Până la 15 ani, a frecventat şcoala de la catedrală. Atunci, cartea test era Psaltirea şi unii dintre elevii cei mai inteligenţi o învăţau pe de rost. Ea folosea pentru învăţarea cititului, a scrisului, pentru cântarea în Biserică în cadrul acţiunilor liturgice şi, de asemenea, drept catehism pentru instruirea în privinţa adevărurilor de credinţă. Bineînţeles, era în limba latină, limba tuturor şcolilor europene, care prezenta şi avantajul că deschidea posibilitatea de a frecventa şi cele mai prestigioase centre de studiu de pe continent. Alături de adevărurile credinţei, Fernando a învăţat şi gramatica, retorica, muzica şi aritmetica.

La 15 ani, a intrat în Mănăstirea “Sfântul Vincenţiu”, care aparţinea călugărilor regulari ai sfântului Augustin, la doar câţiva kilometri de Lisabona. Era singura cale pentru a putea progresa în studii, dar a fost şi ocazia pentru a descoperi frumuseţea vieţii religioase trăite în regula augustiniană; o viaţă comună modelată pe prima comunitate creştină, unde călugării căutau să fie o singură inimă şi un singur suflet, şi cu acest spirit se lansau apoi în afara conventului pentru a construi Biserica.

Fernando a avut cei mai buni maeştri şi a devenit un augustinian fervent. Avea însă un singur regret: părinţii veneau prea des la el şi acest lucru îl tulbura. Exista în Portugalia tristul obicei de a intra în mănăstiri nu pentru a face o scurtă vizită sau pentru a aprofunda viaţa spirituală, ci pentru a profita de rudele devenite călugări. Acest lucru nu a fost pe plac tânărului Fernando care, neputând să se opună unui obicei înrădăcinat de mult timp, i-a surprins pe toţi, cerând să fie transferat la Mănăstirea “Sfânta Cruce” de la Coimbra, la circa 175 km de Lisabona.

Liber atunci de prezenţa inoportună a părinţilor, a putut să se dăruiască total studiului şi rugăciunii. A profitat de aceasta îndeosebi sub conducerea celor mai buni maeştri: studiul teologiei l-a făcut după obiceiul timpului, adică citind şi meditând Sfânta Scriptură, scrierile sfinţilor părinţi, în primul rând, pe sfântul Augustin, şi comentariile cele mai prestigioase cum erau şi acelea ale lui Petru Lombardul.

 La Coimbra a avut posibilitatea de a-şi satisface setea de înţelepciune, dar tot aici a aflat şi o cruce grea. Comunitatea era de mult timp divizată. O parte observa cu fidelitate regula, sub conducerea maestrului Joăo Nunonez, bucurându-se de sprijinul papilor; în timp ce cealaltă parte, mult mai consistentă, urma obiceiurile decăzute ale lui Joăo César, puternic sprijinit de rege. În felul acesta, mănăstirea pontificală augustiniană din Coimbra, deja celebră prin sfinţenie şi prin ştiinţă, a ajuns să fie motiv de scandal în întreg regatul.

Aici, Fernando şi-a terminat studiile şi a devenit preot, rămânând fidel idealului său de călugăr şi cultivând speranţa că sărmanul său prior îşi va schimba viaţa, mai ales după ce acesta se va fi întors de la Conciliul al IV-lea din Lateran, care tocmai atrăsese atenţia tuturor spre reforma Bisericii. O speranţă pe care priorul de la Coimbra foarte curând avea să o zădărnicească, lucru ce avea să atragă interdictul asupra regelui şi Regatului Portugaliei.

Carisma de care s-a îndrăgostit

În aceste circumstanţe atât de dureroase, Fernando i-a cunoscut pe fraţii sfântului Francisc. Ei locuiau în Cenobiul “Sant=Antonio degli Olivi”, nu departe de mănăstire, şi care veneau deseori pentru a cere de pomană. Haina lor şi modul în care vesteau cuvântul lui Dumnezeu l-au mişcat profund pe tânărul monah augustinian, dar şi mai mult l-a pus pe gânduri întoarcerea la Coimbra a trupurilor neînsufleţite a cinci fraţi franciscani martirizaţi de musulmani în Maroc. Aceşti fii ai sfântului Francisc din Assisi nu glumeau, ei trăiau evanghelia ad litteram şi erau gata să-şi dea viaţa pentru idealul lor.

Fernando s-a sfătuit cu priorul său şi, o dată obţinută permisiunea sa, a cerut să devină franciscan. Trecerea şi îmbrăcarea hainei a avut loc în vara anului 1220, într-o formă modestă şi aproape trecută cu vederea, dat fiind şi faptul că Portugalia se afla sub pedeapsa interdictului; pe de altă parte, nu fastul ceremoniei îl interesa pe Fernando.

Viaţa la “Sant=Antonio degli Olivi” era tocmai aceea pe care el, ajuns fratele Anton, o visase dintotdeauna, deoarece aici sărăcia, castitatea şi ascultarea nu erau expuneri savante, ci perle luminoase care străluceau în cotidian; şi trăirea fraternităţii actualiza pe deplin visul evanghelic al sfântului Augustin: a fi o singură inimă şi un singur suflet.

Anton a îmbrăţişat carisma sfântului Francisc tocmai atunci când dobândise deja, pe lângă părinţii augustinieni, un bogat bagaj cultural, mai presus de toate, biblic şi patristic, pe care în acel timp nu l-ar fi putut afla la franciscani. Totodată a avut şansa de a cunoaşte franciscanismul în fervoarea sa de la început.

Plecat spre Maroc, ajunge la Assisi

În acea perioadă, dorinţa lui Francisc era de a evangheliza ţinuturile unde locuiau musulmanii şi, pentru acest motiv, şi Anton s-a pregătit pentru a pleca spre Maroc, în speranţa că o atare aventură avea să se termine cu martiriul. A plecat în toamna aceluiaşi an sau în primăvara anului următor. Ajuns în ţinutul de misiuni, a rămas acolo doar puţin timp, deoarece a fost lovit de boală şi apoi repatriat. Corabia care-l ducea spre Lisabona, împinsă de furtună, l-a debarcat însă în Sicilia. Şi dacă tot a ajuns aici, a considerat că lucrul cel mai bun era să meargă la Assisi, unde sfântul Francisc se pregătea pentru celebrul “capitlu al rogojinilor”, adunându-şi în jur fraţii. La capitlu, Anton nu era decât un simplu frate portughez, necunoscut chiar şi lui Francisc. A petrecut acele zile bucuros să poată contempla umilinţa fondatorului. El însuşi şedea la picioarele fratelui Elia, ascultând cu atenţie cuvântul celor consideraţi mai învăţaţi, dar altfel arăta foarte mare hotărâre atunci când era vorba de a apăra spiritul domniţei Sărăcia.

O dată cu terminarea capitlului, fiecăruia trebuia să i se arate care-i va fi destinaţia. În privinţa lui Anton, nimeni nu ştia ce trebuie făcut, chiar şi pentru faptul că nu vorbea decât latină şi, deci, nu putea fi util pentru a predica înaintea poporului. Fiind totuşi preot, a fost luat de fratele Graziano din Romagna pentru a celebra Liturghia în conventul din Montepaolo. Anton, pe lângă faptul că le asigura fraţilor celebrarea Euharistiei, le pregătea şi hrana, în timp ce aceştia se odihneau, se rugau şi se pregăteau să coboare din nou de pe munte pentru a predica.

O teologie care nu stinge Spiritul

În septembrie 1222, s-a petrecut un fapt curios. Era sărbătoarea hirotonirii întru preoţie a unor fraţi şi fratele Graziano nu a reuşit să găsească un predicator deosebit. S-a adresat, spre surprinderea tuturor, lui Anton. Poate că el îi cunoştea deja talentul. Când Anton a început să vorbească, a fost o adevărată revelaţie. Nu se putea ţine sub obroc o lampă aşa de luminoasă. Ştirea a ajuns până la Francisc şi, o dată cu ştirea, o cerere insistentă: Anton să-i înveţe pe toţi fraţii ştiinţa divină a Sfintei Scripturi.

Surpriza cea mare a venit o dată cu răspunsul lui Francisc. Toţi cunoşteau aversiunea faţă de studii, care diluau prin gloria deşartă a ştiinţei vinul genuin al evangheliei. Dar lui Anton i-a răspuns cu această scrisoare elegantă: “Fratelui Anton, episcopul meu, fratele Francisc îţi transmite sănătate. Îmi face plăcere ca tu să-i înveţi pe fraţi teologia, dar să ai grijă ca, într-o asemenea ocupaţie, să nu stingi duhul sfintei rugăciuni şi al evlaviei, aşa cum este scris în regulă. Cu bine”.

Anton este numit episcop, deoarece în acele timpuri numai episcopii aveau misiunea şi totodată capacitatea B atunci când exista cu adevărat! B de a predica adevărata doctrină credincioşilor; ceilalţi o puteau face numai cu autorizarea din partea lor sau a papei, aşa cum era cazul franciscanilor şi dominicanilor. Francisc a recunoscut în fiul său spiritual că dobândirea adevăratei cunoaşteri a evangheliei nu era împiedicată de ştiinţă, dar că aceasta era pusă în slujba ei. Punându-şi încrederea în eruditul frate venit de la Lisabona, sfântul Francisc includea în carisma sa şi lumina ce venea din cunoaşterea teologică. Sfântul Bonaventura va fi cel care, mai târziu, va face ca această lumină să strălucească în toată splendoarea.

Învăţător şi ghid

Anton, în acest timp, deschidea drumul, învăţându-i pe fraţi teologia, în conventele din Bologna, până în anul 1224, la Montpellier, probabil până în 1225, la Toulouse, în 1225 şi Padova, din 1229 până în 1231. În acelaşi timp, continua să predice poporului, mai întâi, în diferitele locuri, din Italia septentrională până la Rimini, unde făcea ravagii erezia catară şi patarină, apoi în Franţa şi, în sfârşit, din nou prin împrejurimile oraşului Padova.

De asemenea, a avut responsabilitatea conducerii în ordinul său, ca supraveghetor, la Limoges, în Franţa, şi ca ministru provincial, în Italia de Nord.

În timpul liber, Anton aşeza pe hârtie lecţiile şi predicile sale. Chiar şi aici, el trăia sărăcia franciscană a timpului său. Obişnuit să folosească bogata bibliotecă de la Mănăstirea augustiniană “Sfânta Cruce” din Coimbra, se mulţumea acum să stea în convente sau în locuri retrase doar cu o singură carte: Isus cel Răstignit. Îl asista însă memoria sa, care îl ajuta să parcurgă liniştit paginile Scripturii şi scrierile patristice, fără să neglijeze celebrii autori latini ca Horaţiu, Cicero, Ovidiu şi Virgiliu, chiar dacă citatele sale nu puteau avea toată rigoarea ştiinţifică, datorită lipsei codicelor ce ar fi trebuit consultate.

Anton le preda fraţilor teologia pe care el a învăţat-o, o teologie biblică ce acorda un loc privilegiat meditării Cuvântului, îmbogăţită de comentariile sfinţilor părinţi, dar în întregime cuprinsă de duhul propriu carismei franciscane, care îl vede pe Dumnezeu ca fiind iubirea de la care provine întreaga creaţie.

Aceeaşi iubire ni-l revelează şi pe Fiul, o revelare începută în actul întrupării în sânul feciorelnic al Mariei şi continuată până la expresia sa maximă în pătimirea sa. Anton şi ascultătorii săi aveau foarte viu înaintea ochilor lor cea ce s-a petrecut cu seraficul lor părinte pe muntele Verna.

Legea trinitară: iubirea

Conform învăţăturii sfântului Anton, nu numai viaţa de frate, dar şi aceea a oricărui creştin trebuie să se modeleze pe legea trinitară a iubirii în cele două coordonate ale ei: iubirea faţă de Dumnezeu şi iubirea faţă de aproapele. Făcând referinţă la sfântul Isidor de Sevilla, el spune că vulturul, după ce a depus trei ouă în cuibul său, aruncă unul dintre ele pentru a cloci numai două, bine ştiind că nu ar putea hrăni trei puişori. La fel, şi noi nu putem să alimentăm în acelaşi timp iubirea faţă de Dumnezeu, aceea faţă de aproapele şi iubirea de sine; creştinul trebuie să elimine din inimă iubirea de sine, tocmai pentru a putea duce la maturitate celelalte două iubiri.

Anton era un maestru de neegalat prin simplitatea limbajului său, prin vivacitatea imaginilor şi prin sinteza care permitea ascultătorilor săi să păstreze în minte tot ceea ce au ascultat. “Isus Cristos - spunea Anton - ne paşte în fiecare zi cu doctrina evanghelică şi cu sacramentele Bisericii”. El pleca întotdeauna de la cuvântul lui Dumnezeu ca aliment indispensabil, dar, conştient de slăbiciunea umană, indica imediat nevoia harului sacramentelor.

În timpul diferitelor sale ocupaţii, Anton, urmând indicaţiile sfântului Francisc, obişnuia să meargă intervale scurte de timp în micile locuri de retragere ale ordinului sau de-a dreptul în mici grote naturale, pentru a se dedica mai intens rugăciunii, pe care el n-o definea ca “înălţare a minţii”, ci “înălţare a inimii la Dumnezeu”, un raport de iubire între creatură şi Creator, o contemplare şi un discurs între cel care iubeşte şi care este iubit. De aceea, primul lucru pe care-l învăţa ca fiind necesar în timpul rugăciunii era să-l ceară “pe Dumnezeu lui Dumnezeu”. Aici parcă auzim ecoul răspunsului pe care sfânta Clara îl dădea sfântului Francisc.

Aceste lucruri, Anton le trăia, le învăţa fraţilor şi le predica poporului şi, pentru a-i ajuta pe unii şi pe alţii, le scria. Aşa au apărut Discursuri duminicale şi Discursuri festive, care i-au meritat titlul de doctor evanghelic. Discursurile festive au rămas însă incomplete, din cauza morţii sale.

Reformator al Bisericii

În imaginaţia populară, Anton are un aspect delicat şi tineresc, un caracter răbdător şi supus, şi un cuvânt dulce şi convingător. Apoi, pe braţele sale este contemplată imaginea copilului Isus. Realitatea istorică, însă, este puţin diferită.

Din analizele făcute pe rămăşiţele sale pământeşti, se ştie că avea un chip cu trăsături hotărâte sau - cum se spune - avea o faţă ce părea cioplită cu toporul. Aparenţa fizică exprima bine şi caracterul său. A reuşit să se domine pe sine şi să devină un om blând, dar la momentul oportun, ştia să-şi scoată şi ghearele, nu pentru a se apăra pe sine, ci pentru a afirma cu claritate adevărurile evanghelice.

Ceea ce văzuse de tânăr în mănăstirea din Coimbra regăsea şi în atâtea alte locuri, deoarece viaţa călugărilor şi a preoţilor din acel timp nu era deloc edificatoare. Dacă li se cereau acestora să lupte împotriva ereziei catare, mai întâi trebuia ca aceştia să-şi corijeze obiceiurile care erau, de fapt, cauza cea mai profundă a ereziei.

Într-unul din discursurile sale, el scria: “Prelaţii şi clericii uzurpă ştiinţa Vechiului şi Noului TestamentY când n-o învaţă spre edificarea altora, ci pentru lauda şi onoarea proprie. Pentru ei, în Proverbe, s-a spus: Un inel de aur în nasul unui porc, aşa este femeia frumoasă lipsită de minte. Femeia frumoasă şi mândră sunt clericii molatici şi împopoţonaţi ca femeile care se vând pentru bani: frumoşi prin luxul hainelor, prin numărul nepoţilor şi poate al fiilor şi prin câştigul uşor obţinut; îngâmfaţi pentru că ceea ce spun, nici ei şi nici alţii nu împlinesc. În toate zilele strigă prin biserici şi urlă asemenea câinilor, dar fără să se înţeleagă, deoarece trupul este în cor şi sufletul în piaţăY ei, care au inelul de aur al ştiinţei şi al elocvenţei, nu se ruşinează, asemenea porcilor, să intre în mocirla luxului şi a avariţieiY Nu caută adevărul evangheliei, nu trăiesc conform prescripţiilor fondatorilor, ci duc o viaţă decăzută şi falsă”.

Călugărilor le recomanda, înainte de toate, umilinţa, ca virtute fundamentală, pentru a intra în comuniune cu Dumnezeu şi a putea porni pe drumul evangheliei. Făcea, de asemenea, o observaţie foarte pertinentă asupra micilor defecte care însoţeau mai mereu chiar viaţa persoanelor virtuoase, care, “alături de lucrurile frumoase pe care le făceau, aveau, spre umilirea lor, şi defecte. Neputinţa de a le învinge, oricât de mici ar fi, constituie pentru ele un continuu îndemn la a trăi în umilinţă”[2].

Cât îi priveşte pe cei învăţaţi care intrau în convent şi erau mai uşor tentaţi de mândrie, acestora le amintea: “Dacă într-o comunitate există persoane mai învăţate, Dumnezeu, pentru a le chema, s-a folosit de cei simpli. El a ales pe cei ignoranţi şi mici, pe cei slabi şi neluaţi în seamă pentru a-i pune alături de cei înţelepţi, de cei puternici şi nobili, pentru ca nimeni să nu se poată mândri în sine, ci în acela care s-a întors la Nazaret şi le era supus lor”[3]. În fond, aceasta a fost şi experienţa sa.

Interesant, de asemenea, este ceea ce spunea despre ascultare: “Nu vei reuşi niciodată să vezi dacă nu vei fi ascultătorY Dacă vei fi surd la glasul celui care îţi porunceşte, vei fi şi orb. Ascultă, deci, cu toată inima, pentru a putea vedea cu ochiul contemplaţieiY Dumnezeu pune un ochi în inimă, când aceluia care ascultă îi dă lumina contemplaţiei”[4].

Anton face cunoscut că laicilor, care în mod normal trăiesc în căsătorie, Dumnezeu le cere curăţia minţii şi călugărilor castitatea perfectă. Dar predica cea mai eficace în privinţa castităţii era însăşi prezenţa sa, din care iradia divinul.

Aceşti trei piloni ai vieţii creştine şi religioase, sărăcia, ascultarea şi castitatea, nu au nici o consistenţă şi sunt distruşi, cu uşurinţă, în primele asalturi ale luptei, dacă nu sunt animaţi întotdeauna de iubire. Lui îi plăcea să amintească: “Două lucruri, iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, fac perfectă fiinţa umană”.

Apărător al săracilor

În ultima perioadă a vieţii sale (1229-1231), a parcurs diferite oraşe şi sate din Veneto, predicând şi readucând pacea în suflete, luând apărarea celor mai slabi, dar nu întotdeauna a avut şi succes. Cronicarul Rolandino da Padova, contemporan sfântului, povesteşte că Anton, “fie că şi-a pus încrederea în Domnul, fie că a fost rugat de prietenii contelui Rizzardo, s-a dus la Verona şi, acolo, a intervenit pe lângă conducătorii Ligii Lombarde, şeful armatei din Verona, domnul Ezzelino, şi consilierii săi, pentru a-i elibera pe conte şi pe prietenii săi. Dar rugăminţile sale nu au avut nici un ecou, în ciuda justeţei lor, în acele inimi lipsite de caritate. Fără să fi fost luat în considerare, sfântul a trebuit să se întoarcă la Padova”.

Una dintre plăgile cele mai cutremurătoare ale acelui timp erau legile nedrepte care permiteau nu numai camăta, dar şi închisoarea pe viaţă pentru cel care nu putea să-şi achite propriile datorii. Predica sa împotriva acestor samavolnicii a convins oraşul Padova să emită o lege care, la 15 martie 1231, a eliminat această plagă socială: “La cererea reverendului şi piosului frate Anton, confesor al Ordinului Fraţilor Minori, nici un debitor sau garant nu va putea fi lipsit pe viitor de libertate, când se află în imposibilitatea de a plăti. În acest caz, va putea să răspundă cu proprietatea, dar nu cu persoana şi libertatea sa”.


Dintre ramurile de nuc, în casa Tatălui

În mai 1231, în aerul călduţ de primăvară ce îşi făcea tot mai mult simţită prezenţa, Anton s-a mutat la Camposampiero, aproape de Padova, oaspete al contelui Tiso. Aici, putea să rămână liniştit în rugăciune şi să continue redactarea Discursurilor festive. Nu a acceptat să trăiască într-una dintre camerele castelului, ci şi-a construit o chilie pe un nuc robust, pentru a putea trăi cufundat cu totul în Dumnezeu şi în natură. După puţin timp, s-a îmbolnăvit şi a trebuit să coboare şi să pornească din nou spre Padova. A fost constrâns să se oprească în localitatea numită Arcella, unde fraţii deschiseseră un ospiciu. La 13 iunie 1231, Anton părăsea lumea aceasta şi trupul său era înmormântat în bisericuţa “Sfânta Maria, Maica lui Dumnezeu”, unde astăzi se înalţă renumita bazilică, la Padova.

Poporul care fusese instruit în credinţă şi apărat de abuzuri l-a ales imediat ca patron şi, în anul următor, papa Grigore al IX-lea l-a proclamat sfânt. În 1263, sfântul Bonaventura, cercetând rămăşiţele pământeşti, i-a găsit limba nealterată. În 1946, papa Pius al XII-lea l-a declarat învăţător al Bisericii.


[1] Anton de Padova, Discursuri, I.

[2] Id., Discorsi, II.

[3] Ibid.

[4] Ibid.