en-USro-RO

Inregistrare | Login
18 august 2017

Cautare Sfinti

Indice Alfabetic Sfinti

A B C D E F G H I Î J K L M N O P R S Ş T Ț U V X Z

Calendarul zilei

Vineri, 18 august 2017

Sfintii zilei
Fer. Paula Montaldi, fc.
Liturghierul Roman
Vineri din săptămâna a 19-a de peste an
Liturghie la alegere, prefaţă comună
verde, III
Lectionar
Ios 24,1-13: L-am luat pe tatăl vostru Abraham de dincolo de Râu; v-am scos din Egipt şi v-am adus în ţară.
Ps 135: Lăudaţi-l pe Domnul, pentru că este bun, pentru că veşnică este îndurarea lui!
Mt 19,3-12: Din cauza împietririi inimii voastre v-a permis Moise să vă lăsaţi soţiile. De la început însă nu a fost aşa.
Meditatia zilei
Vineri din săptămâna a 19-a de peste an

SFÂNTUL ROMUALD

abate, fondator al camaldulenzilor

(951?-1027)

“În bunăvoinţa ta, l-ai umplut de bucuria sublimei contemplaţii pe sfântul Romuald, părintele şi maestrul călugărilor şi al pustnicilor; tu l-ai îmbogăţit cu lumina profetică şi l-ai înflăcărat cu zel apostolic, astfel că, prin tăcerea limbii şi prin elocvenţa vieţii, pe mulţi i-a readus pe calea mântuirii”[1].

În timpuri de criză, când Cuvântul nu mai era ascultat, s-au ridicat giganţi ai sfinţeniei, care l-au impus cu elocvenţa vieţii. În dorinţa de a evangheliza din nou creştinismul medieval al timpului lor, Bernard de Clairvaux a simţit că trebuie să reformeze viaţa cenobitică a monahilor, Norbert de Xanten, să înnoiască viaţa apostolică a clerului diecezan şi Romuald, să readucă strălucirea spiritului genuin al pustnicilor din vechime.

 

Nu cunoaştem cu exactitate data naşterii acestui fiu al ducelui Sergiu din Ravenna. Probabil, este vorba de a doua jumătate a secolului al X-lea. Tânăr fiind, el a asistat la duelul dintre tatăl său şi una dintre rudele sale. Acesta din urmă şi-a pierdut viaţa şi tatăl său, după obiceiul timpului, pentru a se purifica de crima făcută, ar fi trebuit să petreacă un timp în mănăstire, pentru a face penitenţă. Sergiu nu a acceptat, şi atunci Romuald s-a oferit să meargă în locul tatălui său şi a petrecut patruzeci de zile în Mănăstirea benedictină “Sant=Apollinare in Classe”.

Din mănăstire în sihăstrie

În contact cu viaţa monastică, tânărul a descoperit o lume nouă şi fascinantă, şi astfel, a ajuns călugăr benedictin. În entuziasmul său de neofit, nu admitea nici o relaxare în rândul călugărilor şi, găsindu-se în dificultate în mijlocul lor, după trei ani de viaţă cenobitică, a cerut şi a obţinut de la abatele său să se retragă în singurătate în laguna veneţiană, aproape de pustnicul Marino care i-a devenit şi maestru.

Marino ducea o viaţă dură prin posturi şi pocăinţe, dar nu era expert al regulelor şi îşi petrecea timpul recitând în fiecare zi întreaga Psaltire şi plimbându-se în imensul şi liniştitul spaţiu al sihăstriei sale. De la el a învăţat Romuald latina, recitând şi citind Psaltirea.

În acea perioadă, cei doi eremiţi au venit în contact cu Guarino, celebrul abate de la Mănăstirea “San Michele de Cuxa”, din Pirinei, şi cu dogele Veneţiei, Pietro Orseolo I. Acesta, simţind remuşcări pentru modul cum şi-a însuşit această demnitate, a venit să se sfătuiască cu cei doi pustnici şi, atras de stilul lor de viaţă, a rămas împreună cu ei. Prin coincidenţă, şi abatele de Cuxa l-a sfătuit să abandoneze lumea şi să se dăruiască lui Dumnezeu.

Exemplul dogelui a fost urmat şi de alţi doi nobili veneţieni, Giovanni Gradenigo şi Giovanni Morosini. Abandonarea funcţiilor şi fuga din oraş au făcut senzaţie şi pustnicii - acum în număr de cinci - au trebuit să plece de acolo pentru a evita vizitatorii mereu mai numeroşi, care le tulburau viaţa de contemplaţie. S-au perindat mai întâi prin Lombardia şi Provence şi au ajuns, în cele din urmă, aproape de prietenul lor, abatele de la “San Michele de Cuxa”.

Această mănăstire traversa o perioadă fericită sub influxul reformator de la Cluny, la care era afiliată. Romuald, Marino şi cei trei veneţieni şi-au reluat viaţa eremitică la Longadera, rămânând legaţi oarecum de apropiata mănăstire după regula benedictină, lucrând pământul pentru a-şi câştiga cele necesare pentru viaţă. Romuald, citind Vieţile sfinţilor părinţi şi Conferinţe (Collazioni) de Casian, a aprofundat cunoaşterea tradiţiei eremitice şi şi-a orânduit mai bine viaţa ascetică: uitarea desăvârşită a lumii, preferinţa pentru retragerea în propria chilie, postul în timpul vigiliei, dar, mai presus de toate, meditarea cuvântului lui Dumnezeu şi rugăciunea psalmilor. A trăit zece ani această experienţă.

În 987-988, Pietro Orseolo murea şi lui Romuald i se aducea ştirea că tatăl său, după ce şi-a petrecut câţiva ani în Mănăstirea “San Severo” din Ravenna, s-a întors în mijlocul lumii. În acelaşi timp, Olibano, conte de Cerdagna şi proprietar peste Cuxa, a venit să se sfătuiască cu Romuald şi a cerut să intre şi el în mănăstire. În mod firesc, era necesar să aleagă pentru el un loc departe de ţinutul său, pentru a evita ingerinţele rudelor.

Romuald şi prietenii săi şi-au reluat pelerinajul spre Ravenna. După ce l-a convins pe tatăl său, Sergiu, să intre din nou în rândul benedictinilor, grupul s-a îndreptat spre Montecassino, pentru a-l lăsa acolo pe contele Olibano. Apoi, Marino a ales Puglia ca loc al retragerii sale, şi tot aici avea să fie omorât de sarazini care adeseori făceau incursiuni pe coastele de sud ale Italiei; Gradenigo s-a stabilit într-o sihăstrie aproape de Montecassino şi l-a avut drept însoţitor şi discipol pe Benedict, un cleric din Benevento, şi aici a rămas mai bine de 30 de ani; în acest timp, abatele Guarino, care îi însoţise, a întreprins un pelerinaj la Ierusalim.

Romuald nu s-a simţit în largul său aproape de Montecassino şi, de aceea, urcând spre Ravenna, se oprea pentru scurt timp în locuri izolate, pentru ca apoi să le abandoneze când vizitatorii deveneau prea numeroşi. Sosit la Pereo, o insulă cufundată în mlaştinile Ravenatei, împăratul Otto al III-lea l-a numit abate la Mănăstirea “Sant=Apollinare in Classe”, acesta fiind un centru monahal sub patronaj imperial.

A acceptat cu greu aceasta, dar stilul său aspru nu a plăcut călugărilor care i-au făcut viaţă grea. După un an, a aruncat bastonul abaţial chiar la picioarele împăratului, în semn de renunţare, spunând că este incapabil să-i conducă pe cei care nu cred în ascultare.

S-a dus din nou lângă Montecassino, pentru a se consola cu marele şi bunul său prieten Giovanni Gradenigo. Aici, Romuald s-a îmbolnăvit şi a trebuit să rămână acolo timp de un an. Era în toamna anului 1000. Abia vindecat, s-a îndreptat spre Roma, însoţit de pustnicul Bendict, un dar preţios pe care Gradenigo i l-a făcut cu plăcere maestrului său.

Chiar şi personaje importante îl ascultă

La Roma s-a întâlnit cu Otto al III-lea care se întorcea dintr-un pelerinaj la mormântul sfântului Adalbert, apostol al popoarelor slave, de puţin timp martirizat în Polonia. Împăratul a voit să petreacă şi el o perioadă de viaţă retrasă şi l-a urmat pe Romuald la Pereo, unde a construit o biserică în cinstea sfântului Adalbert. Între timp, un alt nobil a pornit pe urmele lui Romuald, Bruno din Querfurt, care fusese mai întâi canonic la Magdeburg şi apoi capelan la curtea împăratului.

La Pereo a fost organizată o comunitate cenobitică. Bruno i-a convins pe Benedict din Benevento şi pe un alt tânăr eremit, care se numea Giovanni, să accepte o idee care plăcea împăratului: să formeze o comunitate de călugări care, mergând pe urmele sfântului Adalbert, să meargă şi să evanghelizeze popoarele Europei Centrale chiar cu preţul martiriului. Ideea a fost acceptată, Benedict şi Giovanni au plecat de îndată, iar mai târziu, aveau să fie urmaţi şi de Bruno din Querfurt. Acesta, ajuns arhiepiscop, va ajunge curând la ei, cu binecuvântarea papei Silvestru al II-lea, în urma invitaţiei explicite a regelui Boleslau al Poloniei. Cei trei, după un dificil apostolat, vor fi martirizaţi.

Romuald a rămas în Italia. Adunându-se în jurul lui personaje importante din lumea politică şi religioasă, i-a venit uşor să răspândească sihăstriile sale în Italia şi în Peninsula Istriană. Sfântul avea o personalitate fascinantă, deoarece, oriunde se retrăgea, în scurt timp, se năştea o sihăstrie. El stabilea acolo un responsabil şi pleca apoi în alt loc, unde se repeta acelaşi fenomen.

La un moment dat, a simţit nevoia să dea directive mai precise în privinţa organizării acestor sihăstrii. Începea să-i fie tot mai clar că sihăstria avea nevoie de o bază, şi aceasta era cenobiul, unde lumea trebuia să se oprească pentru a nu tulbura câtuşi de puţin viaţa pustnicilor. Aceştia trăiau izolaţi, în colibe sau în chilii, şi se dedicau numai rugăciunii personale şi contemplaţiei, mergând în biserica sihăstriei numai pentru celebrarea euharistică şi pentru recitarea rugăciunilor comune. Superiorul lor trăia în sihăstrie şi era responsabil şi de cenobiu, unde un stareţ îşi împlinea obligaţiile.

Fondatorul

Vorbind despre activitatea lui Romuald, la Parenzo, în Istria, unde “în primul an a fondat o mănăstire şi a instalat acolo un abate împreună cu fraţii, iar în următorii doi ani, a rămas închis şi retras”, sfântul Petru Damian ridică un văl de pe viaţa mistică a sfântului: “Harul lui Dumnezeu l-a condus la o asemenea înălţime şi un asemenea grad de perfecţiune, încât, inspirat de Duhul Sfânt, a prevăzut unele lucruri care apoi s-au verificat punctual şi, prin razele inteligenţei sale, au pătruns misterele ascunse ale Vechiului Testament şi ale Noului TestamentY“ Aceste experienţe îl determinau să privilegieze sihăstria în viaţa monastică. “Solitudinea - îi plăcea să repete - este aur: Dumnezeul cel viu să-l dăruiască celor care sunt însetaţi de ea”[2].

În ultimii ani, a reformat celebra sihăstrie de la Fonte Avellana, din Dieceza de Gubbio, şi a fondat-o pe aceea de la Camaldoli, de lângă Arezzo. Aici, după ce a terminat construirea a cinci chilii şi a consacrat, prin episcopul locului, Teobald, Bisericuţa “Preasfântul Mântuitor”, l-a pus pe Pietro ca superior şi încredinţând opera protecţiei lui Teobald, s-a retras în singurătate deplină în sihăstria din Val di Castro, de lângă Camerino.

Sfântul Petru Damian, în Viaţa sfântului Romuald, descrie astfel ultimele zile ale sfântului: “Din momentul în care a ridicat sihăstria s-a grăbit să se retragă, deoarece trupul său a intrat într-un declin accentuat mai mult din cauza bolii decât a vârstei înaintate. Puterile i se micşorau şi suferinţele i se agravau. În această situaţie, odată, la apusul soarelui, cei doi fraţi care îl asistau au fost rugaţi să iasă şi să nu se întoarcă decât pentru rugăciunea comună din dimineaţa următoare. Aceştia, însă, preocupaţi de situaţia sa îngrijorătoare, în loc să se îndepărteze, s-au aşezat în apropiere şi au ascultat cu atenţie. La un moment dat, pentru că nu mai auzeau nimic, au revenit în grabă şi au aprins luminaY Sufletul său fericit plecase în cer”[3]. Era 19 iunie 1027. Romuald nu le-a lăsat călugărilor săi o lege imprimată într-o carte şi stabilită în canoane, ci numai exemplul luminos al vieţii sale. El a fost numit “părintele eremiţilor spirituali, al acelora care trăiesc conform unei legi”, legea exemplului său luminos. Ar fi fost utilă o regulă pentru perpetuarea peste veacuri a carismei sale, dar la acest lucru se vor gândi fiii săi.

Bruno din Querfurt descrie cum Romuald îl pregătea pe cel care se introducea în dificila viaţă de pustnic: “Să stai în chilia ta ca într-un paradis; să îndepărtezi din mintea ta tot ceea ce aparţine lumii; veghează la gândurile tale aşa cum pescarul este atent la mişcările peştilor. Pentru a realiza acest lucru, ai o cale sigură în Psalmi: să nu-i abandonezi niciodată. Dacă nu reuşeşti să faci totul, tu, care te afli încă în entuziasmul noviciatului, străduieşte-te să psalmodiezi mereu în suflet şi să încerci să înţelegi în profunzime; şi când îţi dai seama că gândul se îndepărtează de la lectură, nu te opri, grăbeşte-te să te aduni printr-un mai mare efort al înţelegerii. Înainte de toate, aşază-te în prezenţa lui Dumnezeu cu teamă şi cutremur, asemenea unuia care se află înaintea împăratului. Munceşte cu totală dezlipire de tine şi rămâi liniştit ca un puişor, fericit să poţi primi harul lui Dumnezeu: pentru că, dacă cloşca nu-i dă nimic, puişorul nu are nimic să mănânce sau să guste”[4].

Pentru unele aspecte, ni s-ar putea părea dură această ascetică, dar nu trebuie să uităm în ce ambient a trăit sfântul şi ce roade a produs ea în înnoirea Bisericii. E suficient să te gândeşti la acel fiu spiritual care a fost sfântul Petru Damian.


[1] Din Prefaţă în Suplimentul monastic la Misalului Roman.

[2] Bruno di Querfurt, Vita quinque fratrum, c. 2.

[3] Petru Damian, Viaţa sfântului Romuald, c. 69.

[4] Bruno di Querfurt, Vita quinque fratrum, c. 12.